deea // supermagnet

Cum vinzi mai multe smartphone-uri in aceste vremuri grele in care traim?

Expertii raspund: Pui un cod QR pe orice gasesti si le spui oamenilor ca informatii foarte importante se afla in spatele acelui cod.

Sunt de acord cu multa lume cand zice despre iPhone ca este un gadget foarte scump si inaccesibil – intr-adevar este scump si inaccesibil multora, cum ar spune cineva pretul platit este “the idiot tax”, in Marea Britanie fiind gratuit la abonamente de £45 si £75, ceea ce inseamna foarte mult, chiar absurd de mult si pentru o persoana care castiga un salariu decent.

Cat este inca un lucru foarte cool, recunosc ca mie imi place. Poate exista smartphones mai destepte decat un iPhone pe piata, la preturi mult mai mici in acelasi timp dar ce imi place este urmatorul concept:

Atunci cand au aparut telefoanele cu camera foto integrata, multe magazine si nu numai au sarit in sus ca se faceau poze in locuri interzise (de fapt au fost interzise abia mai tarziu). Nu ai voie sa faci poze in aeroporturi, in supermarket, in stiu eu unde; din motive de terorism, de competitie (desi este o scuza foarte invechita), ca ai putea sa furi idei de design, ca daca vrei trebuie sa cumperi si nu sa faci poze. Camera foto a intrat in locuri inaccesibile prin faptul ca era foarte usor sa o infiltrezi in locuri in care un aparat obisnuit ar fi fost evident.

S-au interzis telefoanele in multe locuri si s-a introdus acel “shutter sound” ce nu putea fi scos la unele aparate tocmai pentru a impiedica oamenii sa faca poze unde n-au voie.

Am vazut iPhone-ul folosit ca boarding pass, ceea ce este un pas inainte, cel putin pentru mine, care vad cozi la check-in de kilometri la unele zboruri si prea putine persoane care utilizeaza check-in electronic si aparatele automatizate (cum are Lufthansa de exemplu).

Am dat azi dimineata peste o aplicatie pentru iPhone intitulata ‘Checkout‘. In esenta, introduci un cod de bare al unui produs si aplicatia iti arata pretul obiectului respectiv in mai multe magazine (acolo existand o oarecare corelatie intre pretul la magazinul online si cel offline), ca instrument foarte util de comparatie. De la comparatia de baza, ai acces si la cronici pentru produsele respective, poti cauta magazine in apropiere dupa codul postal (sistem excelent atat in Marea Britanie cat si in State) si esti gata cum ar veni.

Cumva vad iPhone-ul, pe langa ideea de idiot tax, un fel de instrument ce ar putea fi periculos pentru anumite produse, pentru cei ce au rabdare sa faca asta – nu suficient cat sa fie interzis in magazine sa iei ceva precum codul de bare dar lasa loc multor aplicatii sa ofere informatii relevante (de ex. pret, calitatea serviciului bazat pe user reviews pe care le poti citi cand esti fata in fata cu decizia de cumparare etc.)

Per total, mi se pare pretty fucking neat, pentru o singura aplicatie. Da valoare unui lucru ce poate parea banal la inceput.

Pietele nu sunt singurele locuri în care “vine baiatu’”si aranjeaza tot. Peste tot unde exista vânzare si cumparare si bineînteles ceva interes pentru consumator, se întâmpla în felul urmator:

Telefonul meu pica de pe birou, ecranul protector de plastic se crapa, telefonul meu arata urât. Mi-e lene sa ma duc sa îl repar, înca functioneaza si cine stie câti bani o sa îmi ceara pentru reparatie, probabil mai bine îmi iau un telefon nou. E ca la imprimante, o imprimanta ma costa £30 si cartusele pentru un an (fara sa reîncarc) vreo £100, semn ca se traieste bine din consumabile!

Intru într-un magazin Nokia-cineva se plângea pe un blog strain ca magazinele Nokia nu se compara cu cele Apple si ca arata mai degraba a muzeu, nu a loc în care sa interactionezi cu tehnologia. Fals! Poti sa folosesti cam ce telefon vrei tu si daca nu îl au, îti aduc unul din cutie si îl scot, îi baga un SIM si te lasa sa te joci cu el. Orice pentru potentialul cumparator! Eu îi zic unui tip ca am ecranul crapat si ca e cam al saptelea telefon Nokia si habar n-am unde se repara pentru ca niciodata nu mi s-a stricat vreunul, desi vechiul 6230 a cazut pe scari din mansarda pâna la parter si înca mergea. Se uita la telefon si zice sa ma duc la Carphone Warehouse ca sa îl repar sau daca e în garantie mi-l înlocuiesc. Sau îmi cumpara telefonul si îmi ofera altul, abonament în ce retea vreau eu si asa mai departe. În gândul meu ce bine, daca într-adevar aveam probleme serioase, nu trebuie sa te fortezi foarte tare sa gasesti o solutie.

La Carphone Warehouse ma duc si îl întreb pe un tip daca se repara telefoane la ei. Se uita la ecran si îmi arata piesa care, fiind Nokia original shit ma costa o tona de bani (£50, cred ca tot telefonul n-a costat atât, vezi imprimantele). Îmi arata vasta oferta de telefoane si îmi zice ca daca le dau telefonul meu vechi sau îl reciclez mi se iau £150 din factura (facturi) dupa o luna de la cumpararea unui nou abonament. Aici abonamentele nu se fac pe viata, ci pe minimum 12 luni (exista si sase dar foarte rar). Telefoanele sunt gratis în functie de ce abonament îti alegi, DAR te costa cel putin £15 pe luna. Clever!

Si ma uit, îl întreb daca fac contracte desi am locuit la adresa mea aproape un an. Daca am cont în banca, nicio problema! Direct debit si în fiecare luna ma uit la cum se duc banii. Si bancile aici o sa faca cerere pentru overdraft daca nu ai bani. Si platesti banii + £40 în plus daca a trebuit sa recurgi la overdraft.