deea // supermagnet

Lucrurie care merg prost nu se termina niciodata. Murphy.

Sometimes systems that should not work, work nevertheless. Yphrum. Murphy pe dos.

Singurul site romanesc la care sunt abonata cu adresa de gmail e Cotidianul. Si pot sa zic asta cu certitudine pentru ca imediat cum am inceput sa primesc balarii de la o oarecare Ioana Zamfir am vrut sa ma dezabonez. Dar nu ai cum! Nici nu incape in mail in colt ‘daca vrei sa te dezabonezi apasa aici’. Restul gunoaielor intra pe o adresa separata creata exact din cauza asta: pentru ca nu vreau newslettere, stiri, noutati, informatii de la parteneri, horoscop si altele.  Ain’t life grand.

Pentru ca a trecut mai mult de o saptamana lucratoare si n-am scris nimic util, s-au strans vreo 40 de taburi despre care vreau sa zic dar nu zic, nu am timp, nu apuc sau uit pur si simplu.

Avem sezon de X-Factor. Dupa aia sau inainte sau cine naiba mai stie e sezon de Britain’s Got Talent. Rodul acestor emisiuni sunt artisti precum Alexandra Burke, Paul Potts, mini-staruri gen Connie Talbot, Susan Boyle, mai nou JLS si Jedward in caz ca sunteti la curent.

In caz ca nu sunteti, felicitari si nu tocmai.

nu mai stiu de la cine am luat-o dar e dintr-un birou TBWA de undeva

Felicitari pentru ca ignorati cu succes ceva ce ma termina usor si omoara neuroni, copaci si alte lucruri cat toate ziarele si revistele scriu despre fenomen(e). Nu ofer felicitari pentru ca in caz ca nu stiti de vreuna din emisiuni, probabil locuiti in echivalentul modern al unei pesteri. Natura spectacolelor e un pic curioasa; e bine inradacinata in dorinta tuturor de a deveni faimosi, de a avea atentia tuturor, de a ne vedea numele peste tot, de a avea haine multe, case, bani, masini, femei, barbati, ce-o fi. In marea schema a lucrurilor putini oameni ar zice nu unui castig instant  substantial si sincer nici pe mine nu m-ar deranja sa am cateva milioane in cont si milioane pe drum din contracte dar pentru ca nu pot sa fac ceva care sa genereze bani instant, noi si restul lumii muncim in continuare ca sclavii pe plantatie.

Banii instant sunt problema. Se fac din chestii gen loterie,  (istoric vorbind si pe scurt) modalitati de a pacali oamenii usor si din lucruri care fac placere unui public larg. Nu e un secret ca datorita naturii umane, ne place ludicul, suntem mai inclinati sa alegem beneficii pe termen scurt decat pe  termen lung (ma uit 1 ora la televizor vs. ma duc la sala 1 ora), intelegem mai bine tot ce e asimilat intr-o poveste, ne bucuram cand cei care ne plac castiga, cei pe care ii uram pierd si ne revoltam cand cei la care tinem sunt infranti.Ne bucuram si mai tare cand cei fara talent sunt ridiculizati. Atata timp cat nu suntem noi. Daca am fi noi, nimic nu ar mai fi de ras.

Si asa toata lumea isi incearca succesul in emisiuni care au devenit karaoke pe scara nationala. In Manchester numai daca te plimbi pe Market Street in centru (think Magheru) sunt cel putin 5-6 muzicieni sau diversi care au un instrument, mai multe instrumente, un casetofon si voce (sau nu) asteptand bani si aplauze. Multi dintre ei sunt probabil ce numim noi ‘X-factor rejects’, oameni care n-au reusit la auditii dar sunt ferm convinsi ca vocea lor e lapte si miere si ne bucura in weekend, in timpul saptamanii, cand o fi.

Trist este ca exista foarte multi oameni talentati. Sa nu ne intelegem gresit – suntem 70 de milioane aproape. Exista zeci, sute de mii de cantareti, artisti, entertainers de multe feluri geniali. Problema e ca sunt prea multi deja si singurul lucru enervant e ce face diferentierea intre toti. O trasatura neconventionala (Susan Boyle), o poveste onesta si impresionanta (Paul Potts, Connie Talbot etc.), promovarea diversitatii etnice/religioase etc. (JLS), deja-vu muzical (Jedward) si tot felul de alte clisee in genul. Exista ceva de povestit care cu siguranta o sa intereseze.

Pentru mine cel putin e interesant din cateva puncte de vedere:

• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp vreau/trebuie sa stiu pentru ca intr-o zi de vineri, sambata, sau cand o fi, cate 7-10 milioane de oameni se uita la mizeria 1, alte 4-5 se uita la mizeria 2 si inca vreo 2 la alte mizerii sau filme, documentare, diverse alte lucruri.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp trebuie sa stiu pentru ca ce le place celor cu mizeria 1 poate le place, poate nu celor cu mizeria 2. Niciodata nu vei incurca vedeta de la ‘Dansez pentru tine’ cu cea de la talent show. Nu se face.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp exista aceasta idee cum ca toata lumea stie si in secret chiar citeste (I don’t) dar nu vrea sa recunoasca. Motiv pentru care a devenit un subiect la fel de comun ca vremea. Te uiti la X Factor? Ce parere ai despre X?
• Se extinde catre moda, mancare, casa, masina, vacante si orice altceva. Ce mananca X, unde locuieste, unde ar vrea sa locuiasca, unde a fost vazut in vacanta, ce masina conduce, ce masina ar vrea, cu cine a iesit in oras, la ce restaurant s-a dus, ce rochie a purtat Y, dar cei din juriu? Unde si-au albit dintii? Sa-mi albesc si eu dintii! Dar brandul nostru cum poate sa beneficieze de cascavalul asta imens?

Undeva in mintea mea as vrea sa nu vad nimic, sa nu aud nimic si sa ma bucur gandindu-ma ca lumea se mai uita si la altceva, respectiv X Factor nu e asa un mare subiect de discutie dar se pare ca speranta moare pe zi ce trece. Pentru ca e un fel de karaoke pentru mase, doar ca pana si karaoke la mama lui in Japonia e un lucru pe care il faci doar tu, doar cu prieteni, ca un fel de catharsis. Intri si iesi din cabina si totul ramane acolo. Nu in mintile, revistele si ziarele a milioane de oameni.

Ma gandesc din ce in ce mai serios ca e atat de important incat lumea a inceput sa targeteze pe baza atitudinilor fata de X Factor. De exemplu Saatchi & Saatchi pentru alegerile electorale si partidul laburist:

Inca 7 luni de asta si o sa ne pierdem de tot.

Manafu facea experimente in care ii ruga pe oameni sa isi puna in status la yahoo nu-stiu-ce mesaj. Nu pentru ca avea ceva de transmis, dar ca sa dovedeasca ‘uite, se poate’. Un exemplu, apropo de ce ziceam mai devreme, e asta:

Vrei invitatie pentru a testa serviciul nostru beta? Urmareste pasii astia: scrie pe twitter ’serviciu beta invite @ http://cevaadresa.com ‘ si spune-ne id-ul de twitter si iti dam. 

Eu as zice nu mersi, nu vreau sa stau sa pun mesaje pe twitter prin care le fac reclama gratis cand nu stiu despre ce e serviciul. Altii sunt suficient de curiosi de la primul indiciu incat nu prea le pasa. Si exact nepasarea lor pe care conteaza si cei care au venit cu ideea. 

Unii zic ‘nu vrem sa facem asta pentru ca enervam unii oameni’ – nu stim pe cine enervam, pe cine nimerim si in ce fel. Altii zic ‘foarte bine, putem sa masuram cati fraie curiosi chiar o sa puna asta pe twitter.’ O sa se vorbeasca despre noi si de asta avem nevoie. Putem clasifica si asta drept ‘vorbit’ desi incerc sa dau un exemplu de ‘altfel’ doar.

Banuiesc ca tine de filosofia fiecaruia, eu cred ca beneficiile si avantajele ar trebui sa existe intain in produs sau serviciu atunci cand esti al ‘nspelea om care face ceva unealta pentru twitter. Daca (inca) mai exista oameni ofensati ca se practica asa ceva, asta e

Exemplul mentionat mai sus: cliqset

Uite o chestie despre care vorbeam cu cineva apropo de un client (producator de masini) care vrea schimbarea, ca asa se vinde agentia, cu o viziune ‘disruptive’ cand ei nu si-au facut temele cum trebuie ca sa stie ca ‘disruption’ incepe cu toata compania si produsul, nu porneste de la noi:

“Bună ziua. Numele meu este X, cu ce vă pot ajuta?”
“Cu un număr de telefon de la Media Galaxy Orhideea. Ştiţi, site-ul dumneavoastră este degeaba. Afişaţi degeaba reţeaua de magazine dacă nu scrieţi acolo şi un număr de telefon.”
“Nu au post telefonic.”
“Mă scuzaţi, ce?!”
“Da, magazinele Media Galaxy nu au post telefonic.”

Magazinele Media Galaxy n-au posturi telefonice (la Iulian Enache)

Pe bune acum, as sta acolo dumbstruck intrebandu-ma ‘cum n-au telefon?’ Mai ales ca am avut aceleasi probleme cu acelasi magazin acum cativa ani buni cand i-am deranjat din pauza de masa si n-au binevoit sa ajute.

Si ca bonus, cum am putea sa pacalim oameni cand o sa observe defectele din primele minute, zile, saptamani dupa ce incep sa foloseasca produsul (sau produsele) noastre?

Nu stiu ce ma enerveaza mai mult decat persoanele care folosesc twitter si facebook status ca sa isi exprime doar frustrarile legate de munca si viata personala. Fara ipocrizie pentru ca si eu am frustrari de tot felul dar nu sunt singurele lucruri despre care scriu. De fapt, daca intrebi pe cineva gen Dan Berte, zen este sa nu te enervezi, pedepsindu-te pentru prostia altora. Nasol este ca e bine sa te enervezi uneori, unii zic ca e un semn de viata si nu de resemnare totala

Din cauza ca inca nu m-am mutat din apartamentul pe care il impart cu o ciudata (asa cum am descoperit un pic prea tarziu), m-am distrat de minune in ultimele saptamani pentru ca nici macar nu se oboseste sa mai vorbeasca cu mine sau sa ma vada de cand i-am zis sa-si tina prostia in frau (nu chiar in cuvintele astea dar oricum) si sa nu mai foloseasca fraze si cuvinte in engleza pe care nu le stie. Ma rog, de atunci si-a montat niste rafturi in camera si le-a vopsit – urmarind logica a cumparat cele mai ieftine rafturi din IKEA si a platit suficient pentru vopsele cat sa ajunga la pretul rafturilor gata vopsite de IKEA dupa care le-a montat in camera dar a descoperit ca nu mai are loc pentru o masuta de cafea. O “masuta” de cafea care e relativ ingusta dar lunga. A lasat-o pe hol cateva zile si tot asa a descoperit ca nu are unde sa puna niste scaune. 

Surpriza mea a fost cand m-am intors acasa intr-o zi si am gasit masa respectiva la mine in camera. In propria nebunie banuiesc ca abia a asteptat sa plec si a depozitat-o acolo de parca la mine in camera e loc pentru o masa in plus (indiciu: nu e ). 

Urmarind aceeasi logica a ei de a nu ma intreba inainte daca vreau o masa si de a o planta in camera mea, am purces catre primul magazin si am cumparat o surubelnita. Desi multi mi-au sugerat sa-i dau foc la masa, evident ca mi-ar placea dar nu mi-ar placea sa i-o si platesc, pur si simplu i-am dezasamblat *”$()!%”~ de masa si am bagat-o sub patul ei. Suruburile puse bine intr-o punga peste. Nu stiu daca a observat inca sau daca a mai intrat la mine in camera dar daca ea nu ma intreaba inainte sa-si faca depozit de mobila intr-o casa care nu e a ei, atunci nici eu n-ar trebui s-o intreb daca e bine sau nu sa dezasamblez masa. Pana la urma a lasat-o la mine, deci n-are nevoie de ea. Nici eu. Minunat

• Nu este my effin’ RSS feed. Nu imi pun insemnarile pe twitter pentru ca nu scriu insemnari de tipul ’stiri’ pentru ca toata lumea sa stie la vreo ora fixa.
• Nu este tot una cu Yahoo Messenger pe care nu il folosesc, pur si simplu pentru ca toti oamenii cu care mi-as putea dori sa vorbesc sunt deja pe twitter si suntem (geografic vorbind) prea departe ca sa aranjam sa ne intalnim. Intru pe Yahoo o data la doua luni ca sa gasesc spam, mesaje de genul ‘ce faci, n-ai mai intrat de 2 saptamani‘, numarul fiind incrementat cu fiecare mesaj trimis, bineinteles in concordanta cu numarul de saptamani in care nu am fost online.
• Nu este locul in care sa povestesc despre fiecare lucru mic si marunt, desi uneori este permis si chiar acceptabil, pentru ca scurte fragmente despre nimic se transforma intr-un portret sofisticat al vietii celor pe care ii cunosc. Lucru pe care nu il faceau inainte, pentru ca nimeni nu m-ar fi sunat sau dat un mesaj sau ar fi pus status pe messenger ‘gatesc si nu mai am piper’ sau ’soferul de taxi nu m-a dus acasa ca nu stau in drumul lui, ce bou’ si tot asa.
• Nu este locul in care sa spun de fiecare data cand iesi cu cineva intr-o intalnire one on one, pentru ca poate ei nu isi doresc sa apara pe twitter ca fiind in compania mea si dupa aia, daca tot ne facem publica orice intalnire, nu ne mai lipseste deloc intimitatea cand se mai trezeste cineva sa zica ‘unde sunteti la cafeneaua x ca vin si eu’. Not nice.
• Nu este nici aplicatia pentru telefon pe care o accesez inainte sa adorm sau in timp ce vorbesc cu cineva, de fapt nici SMS-urile nu sunt si n-ar trebui sa fie, doar asa, pentru ca dau impresia ca sunt mai interesante decat cel sau cea cu care stai de vorba.
• Nu e nici loc de refulare pentru absolut toate balariile care mi se intampla zi de zi, decat daca sunt intr-adevar iesite din comun, nu ‘am vrut sa imi platesc factura la UPC si era coada, ce nesimtiti!’ pentru ca in ceea ce priveste companiile cu servicii proaste, marea majoritate a utilizatorilor scriu deja nenumarate insemnari pe blog si forumuri despre ele.
• Nu e o alternativa la a cere pareri sau recenzii de restaurante si terase pentru ca pe cati utilizatori are Twitter, pe atat de diferite sunt parerile. Subiective.

That is all. Subiectiv, bineinteles.

…si te musca de fund ca intotdeauna!

Scrisesem acum ceva vreme despre un oarecare portughez cu o personalitate dificila pe care l-am cunoscut inainte sa vin la facultate. Povestea pe scurt e ceva in genul eu-ii-intind-un-deget-el-ia-toata-mana. Nu-mi plac oamenii care abuzeaza, nimanui nu-i plac (sper). Asa erau si multi romani pe care ii stiam. Daca ai cat de cat respect pentru mine (si pentru tine) si zici mersi ca te-am ajutat cu ceva cand ai avut nevoie, nu-mi pune rabdarea prea mult la incercare pentru ca nu are sens. Fac exceptii, nu sunt o scorpie nesimtita si nu ma astept tot timpul la vreo rasplata dar nici n-o sa pic de fraiera.

Analogie cu scoala!

E ca in liceu cand esti ala care stie de nota 10 la lucrare si restul iti cer raspunsurile. Scenariul e in felul urmator: profesorul nu e prost, nu-l lua de prost, nu trebuie sa ai o memorie extraordinara ca sa vezi ca doua lucrari sunt la fel. E prost in momentul in care isi da seama ca sunt la fel si nu face nimic, nu-ti reproseaza faptul ca ai copiat. Aia care isi dadeau seama ca lucrarile sunt la fel si dadeau nota unu pentru copiat erau ‘aia rai’ ca nu ne lasau in pace, adica nu inchideau un ochi si ziceau las’ sa treci si tu acum.

Cand esti ala destept care stie sa faca o lucrare de 10 sau hai, 9, poate mai putin, suficient cat sa fii chior in tara orbilor ai mai multe variante:

• Faci pe prostul si zici ‘habar n-am’, iti vezi de lucrarea ta si scrii. Daca cineva te intreaba ‘de ce scrii daca zici ca nu stii’ raspunzi ca scrii niste prostii care nu sunt corecte. Ca sa ii convingi de nevinovatia ta, faci pe prostul in continuare si zici ’sper sa iau un cinci’ ca lucrarile sa vina corectate si tu sa iei zece de fapt, lasandu-i pe ceilalti cu ochii in soare.
• Ii dai colegului de banca raspunsurile. Mot-a-mot. Poate e genul de profesor caruia nu ii pasa ca lucrarile sunt identice. Ce face colegul cu raspunsurile nu se stie.
• Spui ca stii, te-ai pregatit, esti toba de carte si nu dai nimanui nimic. In cazul asta toti o sa se roage de tine si o sa te traga de haine (daca stau in spatele tau) si o sa recurga la diverse solutii ca sa le spui. “Hai ma, zi si mie”. Daca zici “nu”, o sa faca ochii aia de caprioara incercand sa te convinga mai departe. Daca te mentii ferm pe pozitii si zici “nu”, esti naspa!

Acum, flotare logica (in stilul lui zoso)

(Pare cel mai bun termen, flotarile sunt exercitiile alea cele mai grele pe care profesorii te pun sa le faci in liceu si pe care nu le mai faci dupa aia pentru ca nu mai ai timp si ti-e lene.)

Alegi varianta #1. Mama si tata ti-au zis acasa sa-ti vezi de treaba ta si sa nu-ti pese de altii ca traim intr-o societate in care cel mai bun castiga. E adevarat, pe bune ca e.

“Fiti destepti, ca tara geme de prosti”

(Profesorul de geografie al mamei mele din Hasdeu, candva in ‘70)

Universal valabil!

E adevarat ca e o competitie de genul ‘may the best win‘ dar esti intr-un colectiv. Uneori e acceptabil, alteori e impardonabil. Iti va atrage o reputatie de persoana neprietenoasa care nu stie sa se poarte cu oamenii. Cei care practica asta rareori lasa garda jos, nestiind unde sa zica ’stop’. Faci o data, faci de mai multe ori si nu vei fi foarte ‘popular’ cu ceilalti colegi, fie ca sunt de scoala, de munca sau de distractie. Nu incurajez practica “e suficient sa stie ala, hai sa nu mai invatam” pentru ca te prosteste intr-un final.

Alegi varianta #2.

Ii dai colegului de banca raspunsurile. Colegul de banca le da aluia din spate. Ala din spate le da mai departe. Toate lucrarile din clasa arata la fel. Rahat!

Ii dai colegului de banca raspunsurile corecte. Le copiaza cuvant cu cuvant. Amandoi luati zece. Daca profesorului nu ii pasa ca are doua lucrari identice, la sfarsitul anului o sa fiti amandoi egali in ochii lui asta doar daca niciunul nu se remarca. Te simti prost. Nimeni n-o sa faca diferenta intre voi doi, care stie si care a copiat.

Alegi varianta #3

Devii mama tuturor ranitilor si toti o sa te ia de bun, o sa se bazeze pe faptul ca esti usor influentabil si vei face asta pentru ei, eventual daca te mai au la mana cu ceva o sa fie cu atat mai bine. Daca esti tocilarul clasei si crezi ca asa vei fi bagat in seama, ca le dai celorlalti prosti cu ’statut’ ceea ce vor atunci cand au nevoie mare de acel ‘ceva’ (ca le sufli in momente cruciale sau ca le faci o lucrare), ei bine nu vei fi. Vei fi poate pentru o vreme cel mai destept si ala care se pricepe, singura recunoastere de care beneficiezi.

Sa ne intoarcem la povestea cu portughezul. Struguri sunt acri, tare acri uneori. L-am ajutat, am inteles ca e greu intr-o tara noua, obiceiuri noi desi sincer vorbind locuind la camin nu dai de niciun obicei al britanicilor, de ceai, de politica, de placinte, de naiba stie ce. E ca si cum eu, Marjory Stewart-Baxter vin in Romania si imi iau o garsoniera, decid sa nu ies din ea decat cand imi fac cumparaturile, ma duc la film, in cluburi sau cine stie ce. Nimic nu spune ‘Romania’ sau ‘obicei exclusiv romanesc’ (nu, revizia la apa calda nu exista de dragul argumentului). Pot fi si in Barcelona facand acelasi lucru atata timp cat nu interactionez cu localnici. Pot sa stau in camin in Marea Britanie si sa fiu antisocial, sa nu vorbesc cu nimeni si sa traiesc bine-mersi.

I-am zis ca totul are o limita. Nu vreau sa ies cu el si nu-mi place sa vorbesc despre persoana mea (daca e un obicei al britanicilor care mi se potriveste ca o manusa e faptul ca nu vreau sa vorbesc despre chestii care sunt personale, mai personale decat ce scriu pe blog) si ce fac parintii, ce face mama, ce face tata. I-am zis sa nu insiste si totusi insista. I-am zis ca nu putem sa fim mai mult decat prieteni. Si daca n-as fi fost intr-o relatie tot i-as fi zis pas pentru ca atunci cand ies cu cineva nu semnez un contract invizibil cu maica-sa prin care “declar, pe propria raspundere, ca o sa ma ocup de fiul dumneavoastra si o sa-l ‘cresc’ asa cum l-ati crescut 21 de ani pana acum“. Poate unele femei au instincte mai de mama si suporta barbati care vor sa fie crescuti si ingrijiti, in viziunea mea e un lucru frumos si nobil dar am intins un deget si a luat toata mana. Daca nu ii ziceam ’stop’ la momentul potrivit as fi cedat si as fi ajuns la punctul #3 de care ziceam.

Ca la scoala, trebuie un fel de echilibru intre a fi egoist si a fi bun cu ceilalti, foarte fin, in cazul de fata a dus la niste tipete si certuri care nu erau necesare. I-am taiat craca de sub picior pentru ca altfel nu avea cum sa invete. Intre timp am fost si am vizitat niste prieteni in Birmingham. Dintre cei din Birmingham il cunoaste doar pe unul din ei si urmeaza urmatoarea conversatie:

“I’m sorry I actually deleted your contact from MSN so I wouldn’t feel the urge to say something in the first following days, I’m sure you understand Anyway, I just wanted to say I’m ok with being friends now if you are, would be a shame not to! So if you’d like to go for a walk sometime or look at shops or whatever really feel free to poke!” (8/11/2007)

“Sure, I’m not in Manchester now but I might when I come back”

“Say hi to Nathan for me”

“If I see him, I will”

“How’s he doing anyway?” (aici il rama in … )

“I reckon he’s better now but his depression still gets the best of him sometimes.”

“I’m sure you’ll be able to make him forget about it”

“Well, I’m not trying to do that really”

Si mi-am adus aminte de ce nu putem fi nici prieteni! Pentru ca atunci cand zic un lucru nu exista subintelesuri ascunse. Nu suport nici oamenii care sugereaza anumite lucruri pe baza unor zvonuri sau a prostiilor care le trec lor prin cap. E ca si cum ar zice cineva “te-am vazut cu zoso ieri la o cafea” si dupa aia ar specula ca e vorba de altceva la mijloc. Daca eu zic ca nu e, ma astept de la oamenii care pretind sa-mi fie prieteni sau pe care eu ii consider prieteni (ca sa evitam confuziile) sa ma creada, restul pot sa creada ce vor.

Mi-am adus aminte si de alt motiv pentru care nu putem fi prieteni. Nu-mi plac emos care cred ca daca isi schimba un status pe MSN/Yahoo doar ca o anumita persoana sa citeasca si sa se simta vinovata o sa impresioneze cu ceva. Cateva zile dupa ce i-am zis sa ‘fuck off’ si sa invete sa aiba grija de persoana lui a avut “There’s nothing worse in life than being forgotten by someone you can’t forget” si dupa aia ” ‘You speak quite good english for a portuguese‘ “, un pic de ego-boost pe care l-a sters dupa 30 de secunde dupa ce am intrat eu, probabil stiind ca e o minciuna de care incearca sa se convinga singur si ca as fi facut misto de asta.