Cât durează până pui bani deoparte?

Mă uitam pe ce scria zoso acum câteva zile când întreba audiența cât timp le-ar lua pentru a putea pune deoparte €2,500 (10.000 lei). Am pierdut mult timp contemplând graficul ăsta făcut pe un eșantion de 671 de oameni: 25,98% consideră că nu ar putea niciodată să strângă 10.000, 10,36% ar avea nevoie de un an dar 25,38% ar avea nevoie de 2-3 ani. Plus, într-o întrebare conexă, un procent de 20,57% zic că smartphone-ul a fost cea mai scumpă achiziție din ultimul an iar alții și-ar renova casa dacă ar avea banii în mână.

provident

Am pierdut și mai mult timp în comentarii. Cineva care a fost ascuns din văzul lumii din cauza voturilor negative primite după ce s-a lăudat cu un salariu de vreo 8,000 euro pe lună ca software engineer în Elveția. Da, prietene, și mie și ție ne-ar lua puțin să strângem banii ăia. E oarecum irelevant  să ne întrebăm cât ne-ar lua nouă, unui grup minoritar de oameni plecați în afară pe domenii care plătesc bine ca să strângem 2,500 de euro. Cu un simplu comentariu confirmi ceea ce mulți poate că știu („se câștigă bine în afară”) și sperii niște oameni care poate nu știau („o, dar ce bine câștigă bine în afară”).

Toți avem alte motive pentru care punem deoparte sau plecăm în afară. Un salariu mare sună bine comparativ cu România, iar puterea de cumpărare pe care o ai dacă/atunci când te întorci e mare, dar discuțiile despre cine se întoarce și pe ce cheltuie sunt cu totul altă treabă. Interesant, s-au făcut multe studii pe tema asta. Acum doi ani o analiză de la University of Leicester asupra unui eșantion de 42,000 de est-europeni care au plecat în Vest sugerează că dacă pleci pentru bani nu devii mai fericit. Câștigi mai bine, dar nu pentru țara în care trăiești neapărat:

“Migrants from eastern Europe do not appear to have gained happiness via migration to western Europe.  Migrants are happier than stayers – but the analysis suggests that migrants were already happier than stayers, even prior to migration.  So, the happiness advantage of migrants doesn’t emerge as a consequence of migration; that advantage was already present before migration,” he said.

[…]

Migrants, however, might be able to increase their incomes quite a lot by moving to a wealthier country.  Even if they do, though, they might end up in a lower ‘relative’ position in the destination country – and relative position usually matters more for happiness than one’s ‘spending power’ or ‘absolute income’”.

Oricum ar fi, lumea de acasă va raporta salariul tău la propriile dorinte („de banii ăștia îți iei o casă la curte și îți faci un concediu”), la aștepările lor față de tine („băiatul unei vecine e și el în același oraș dar câștigă mai bine, lucrează la o bancă”) sau ca să poată face o comparație între alți oameni într-o situație similară („știu și eu pe cineva care a plecat și e într-un orășel din Austria/Italia/Germania etc. și zice că îi e greu”).

În mod ironic, ajungi într-o situație în care a putea pune banii ăia deoparte ca muncitor în afară nu e neapărat un motiv de laudă, decât dacă vrei mereu să simți că oamenii fac comparații pe care nu se pot abține să nu le facă. Cu puțină înțelepciune ajungi să îți dai seama că e mai bine dacă nu le spui cât ți-ar lua și nici ce ai face cu ei.

Ce caută lumea la Burning Man și alte festivaluri

Așa cum alții au tabloide, așa am eu o dată pe an o mică obsesie cu Burning Man și articolele despre ce se întâmplă pe acolo. Indiferent ce crede lumea despre festival, despre banii pe care trebuie să îi ai, despre cum a degenerat sau despre ce reprezintă fără să fi mers acolo, există un oarecare sâmbure de adevăr despre experiența de a te duce undeva în mijlocul pustiului pe care îl găsesc în cuvintele lui Elon Musk (și am citit destule articole până acum)

 

Ozora

Cândva prin 2012 Vice scria despre cum e la o petrecere psytrance, un concept nu foarte îndepărtat de ce simți la un Burning Man sau alte festivaluri de genul:

„The dancing is more about self-expression, personal interpretation and getting lost in the godawful music than getting laid. It was like being at a club where everybody there was “that guy doing the weird dancing by the stairs”.

You know somebody’s a real pro at this kinda thing when they have dedicated items in the wardrobe just for getting fucked up in. […] As easy as it is to mock it, psytrance really is a counter-culture in the truest sense. The music is harsh, the clothes are weird, the drugs are strong, the best parties are illegal. This isn’t a scene you can enter half-heartedly; nobody is having their birthday drinks at places like this – it’s too intense, too esoteric for the casual partygoer.”

Dar persoana care pune punctul pe i e de fapt în primul comentariu:

„He failed to realize that probably no one there passed any negative judgement on him even though he was an outsider. In my experience the psy community, though not for everyone, certainly embraces anyone. The entire scene encourages a sense of community, giving you the support and opportunity to cut lose without having to worry about looking stupid or being embarassed”

Ce caută de fapt oamenii de la Burning Man sau din alte locuri e de fapt o chestie foarte simplă, anume ideea asta de comunitate cu regulile proprii, o comunitate în care alegi să trăiești pentru câteva zile.

Pe internet e ușor să găsești sute sau mii de oameni care au aceleași gusturi ca și tine, eventual aceeași idei ca și tine dar pe care nu îi vei vedea niciodată. Când crești marginalizat de către colegi sau oamenii pe care îi ai în proximitate și ai senzația că te înțelegi mai bine cu cineva de pe partea cealaltă a globului, probabil că cel mai mare regret e cauzat de distanță.

Oricum o arăta el acum cu cheltuieli de peste $25,000 pentru corturi și alte nebunii, Burning Man e fix asta: o comunitate temporară unde poți să creezi regului noi, nu ca „acasă” unde trebuie să te conformi unor reguli sau legi pe care nu le-ai inventat și probabil nici nu poți influența în unele cazuri. Nu că regulile de acasă nu sunt utile, dar suspendarea temporară e fix atracția principală. Și e temporară din motive foarte bune întemeiate – pentru că nici noi, nebunii care ne ducem în genul ăsta de locuri nu am vrea să locuim așa tot anul. Vrem să vedem ce se întâmplă când o congregație de peste 60,000 de oameni găsește o alternativă.

Și mai interesante sunt articolele celor care nu au mai fost până acum dar descoperă niște chestii pe care nici măcăr nu știau că le pot simți:

„What people don’t really mention before you go is that there is Burning Man the festival and then there’s Burning Man the religious experience. The beautiful, brain stimulating art, LED lights, costumes (or lack thereof), the mind-numbing throb of constant music and drum beats pulsing through your entire body, the openness, the love, the incessant hugging and the lack of a true night’s sleep all combine to bring about this wildish mental state observable in even the most curmudgeonly soul.

You take all that with you, go to the temple structure way out past The Man and start reading all these messages left about regrets, sanity, suicide attempts or loved ones who’ve died and tell me you wouldn’t lose it. It happens. 

Theres a lot of weddings, engagements and commitment ceremonies to crash at Burning Man. About a hundred of us sat on the dirt carpet, dressed in our finest feathers and leather and lace and whatever else we felt like while he and his bride-to-be relayed how they stood in a rushing river one day, buck naked, wild horses running in the background, as he knelt down on one knee and asked her to be his forever.

It made me pause. People actually live this way in a weird, wonderful hippie fairy tale, surrounded by a loving community of family and friends. Perhaps it was the lack of sleep or that my mind had been overstimulated for the last 5 days straight, but it was there that I broke down and actually, embarrassingly, bawled my eyes out. I wanted that weird and wonderful thing that just happened and I now knew that somewhere in the universe this existed. You can’t help but be changed by Burning Man.”

Nu știu de ce am rămas blocată pe experiența tipei, probabil din cauză că disonanța pe care o trăiește e fix esența festivalului – există oameni pe planeta asta care trăiesc așa cum ți-ai dorit tu mult, mult de tot dar nu credeai că se poate până când nu i-ai găsit. Nu vei ști niciodată dacă așa trăiesc tot anul, dar câteva zile e suficient să te umple de speranță că lumea nu e doar așa cum ai văzut-o până acum sau ți-au arătat-o alții. Era doar o majoritate și brusc ai găsit excepția 🙂

 

De luni încep un job nou: POKE

POKE logo

Pentru că e un pic prea târziu să fac un fel de review al anului 2013 din punct de vedere profesional și/sau personal sau să vorbesc despre „rezoluții”  cum e obiceiul pe la alții, am zis să încep cu altceva: din 13 ianuarie schimb locul de muncă și o să încep să lucrez la POKE.

În istoria blogului e deja al patrulea rol documentat începând cu Leo Burnett pe la 16 și terminându-se cu cel din London Strategy Unit (pe care prietenii și cunoscuții din publicitate îl știu din cauză că am lucrat cu Russell Davies ca chairman). Anul ăsta blogul sărbătorește și el (în mod neoficial) 10 ani.

Anyway, POKE operează ca o agenție de digital cam de vreo 12 ani iar acum își trăiesc adolescența dat fiind că tocmai au fost cumpărați de Omnicom/Publicis. Ambiția lor (și motivul pentru care mă duc la ei) e simplă: mai mulți clienți, proiecte mai mari și oameni care să facă punte între ce se întâmplă în piață (în tehnologie, software, consumatori, toate cele) și planurile de marketing și implicit business ale clienților. Oricum, cei care operează în domeniu sau au tangențe cu el știu că am scris de fapt o platitudine, iar problemele (a se citi oportunitățile) sunt multe, nebănuite și mult mai încâlcite decât par – și țin de oameni și ego mai mult decât țin de ce e în creierul lor uneori. 

Meditând la schimbare în timp ce ștergeam fișierele confidențiale de pe calculator, nu pot decât să concluzionez că am fost incredibil de ocupată în ultimele 18 luni. Am fost angajatul numărul unu, am schimbat trei birouri, am muncit la tranziția dureroasă dintre viața de start-up și cea de companie, am făcut lucruri pe care alții nu le fac în trei ani sau poate chiar o viață întreagă în agenții obișnuite, am prezentat către manageri, CMOs, CFOs, CEOs, whatever și am supraviețuit – dar nu fără să ajung pe propriile culmi ale disperării în timp ce viața personală lua întorsături nebănuite și nu întotdeauna plăcute.

Partea bună e că indiferent cât de mult și de rău viața și munca mătură pe jos cu tine, tot o să te poți uita înapoi și să zici că ai învățat ceva din asta – mai ales când cineva recunoaște asta, te angajează și răsplătește pe măsură.