Scrisoare către soră-mea

Cândva acum câteva săptămâni am făcut 23 de ani și nu știu cum ar trebui să mă simt, pentru că nu mă simt cu mult diferită față de acum câteva săptămâni. Pe de altă parte, mă gândesc de fiecare dată că se fac X ani de când am blogul ăsta sub o formă sau alta și că încă sunt aici și n-am dispărut complet. Doar că prea ocupată ca să fie un fel de job full time, cu gândit însemnări și scris în avans, făcut poze, filme, chestii. Când vine inspirația, vine. Și e ok dacă nu vine o vreme.

Pe 25 mai am descoperit ceva mult mai interesant decât ziua mea de naștere. Sora mea are prieten! Ehehhehehe. Cum văd eu lucrurile, nu cred că e o problemă în a scrie despre asta pe aici. Dacă despre muncă nu pot să scriu și nici despre propriile bălării din cap nu pot să scriu, atunci nu știu ce mai rămâne. Aș putea să povestesc despre ce gătesc dar nu e chiar așa de interesant și a devenit oarecum rutină. Comedia erorilor e mai interesantă.

Anyway, sora mea are 13 ani și face 14 anul ăsta. Faptul că are prieten nu mă surprinde sau mai știu eu ce, și eu făceam la fel la vârsta ei. Nici faptul că are poze cu el pe facebook nu mă surprinde pentru că și eu făceam la fel la vârsta ei. De fapt cândva când Nokia a scos primele telefoane 3G am putea spune că noi am inventat sexting și de-acolo avalanșa. De-aia nu mă mai surprinde nimic 🙂 Faptul că în fiecare propoziție de până acum am introdus „eu la vârsta ei” mă îngrijorează mai mult. Într-un fel. E născută în 1998 și Google mă informează că în 1998 Britney a scos single-ul  „Baby One More Time”.

 

SO

Dear sister…

(sau băi soro, depinde de fiecare cum citește)

…mă gândesc că Britney încă trăiește (a supraviețuit anul 2007 ceea ce e un miracol în sine) și că tu ai 14 ani și Britney încă mai cântă! Sau încearcă să cânte. Îmi pare sincer rău. Oricum nu cred că asculți Britney. Nici noi nu ascultam. „Generația mea” nu a fost generația Britney, de fapt eram mult prea mici prin 1998 ca să fim obsedați de Britney și restul clubului Mickey Mouse.

….la vârsta ta, mi se părea că nu mai fac 18 odată?! Și număram zilele pentru că nimeni nu te lua în serios, că vezi doamne nu știi ce zici. Și alții îmi spuneau să nu le mai număr că sunt cei mai frumoși ani și că ți se iartă orice. AIUREA. Fuck that shit. NUMĂRĂ-LE. M-am plictisit de moarte până la 18 ani. Bine că am lucrat 🙂 Ah da, și împrietenește-te bine de tot cu setările de pe facebook. Privacy FTW.

…încă mai cred cu tărie în ideea că muzica pe care o asculți de la 15-16 ani încolo și până pe la 19-22 ajunge să fie muzica pe care o vei asculta (în mare) restul vieții. Altfel, încerc să îmi aduc aminte ce făceam eu când Britney cânta chestii și nu îmi aduc aminte decât că jucam Heroes 3. Ceea ce înseamnă că 1) eu probabil sunt defectă și e vina lui tata că mi-a luat calculator și 2) restul evenimentelor din perioada respectivă devin absolut irelevante. Am fost într-o vacanță pe care nu o mai ții minte acum și a trebuit să ascultăm aceeași muzică în mașină. Am urât-o atunci. Mi s-a spus că „atunci când o să fiu mai mare” o să îmi placă. Nu, nu îmi place nici în ziua de azi. O tolerez dacă altcineva vrea să o asculte în loc să țip „NU MAI SCHIMBĂM ȘI NOI MUZICA?!” dar tot nu îmi place. Asta e. Știu că știi.

…nu știu ce făceam la școală sau ce faci tu la școală, deși la vremea respectivă era foarte stresant și enervant. Am o suspiciune că nu s-a schimbat nimic. Știu că de la vârsta aia și până mai târziu școala a fost mereu un teritoriu stresant și enervant și nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Sunt foarte puțini oameni pe lumea asta care pot spune sincer că „le-a plăcut cartea”. Despre mine ar fi zis că nu mi-a plăcut deloc, că n-aveam note mari și aproape am picat la examen la matematică. Am descoperit că de fapt îmi place să învâț, doar că nu ce vroia restul lumii. E ok. Învață!

…o să primești (cum am primit și eu) sfaturi de la alții „mai mari” că liceul și scoala o să fie partea cea mai tare a vieții. Cred că în sufletul tău știi că probabil nu o să fie. Eu știam în sufletul meu că o zic doar de dragul de a o zice – „aoleu, ce să le zic ăstora mici? Trebuie să par înțelept și să nu le spun să facă prostii”. De fapt probabil că știi că starea generală e un fel de „meh” și că nu contează atâta timp cât ai niște prieteni cu care să te vezi. Nu ți-aș zice să nu te enervezi dacă iei 2 sau 3, ca vezi doamne „în câțiva ani n-o să mai conteze”. Ba eu zic să te enervezi, să tropăi și să dai din picioare când e cazul, alteori să le lași baltă pentru că nu merită. Distracția e de fapt să îți dai seama când merită și când nu merită 🙂

…singura certitudine pe care o am este că e singura perioadă în care poți să pui mulți oameni în fața faptului împlinit, pentru că e mai ușor și rapid decât să ceri voie de fiecare dată. Amalgamul ăla de ani m-a făcut să îmi dau seama că da, știu cum e, părinții sunt responsabili pentru soarta ta. Că nu pot să te lase să faci prostii, sau cel puțin nu toate prostiile la care te gândești. Și că noi n-o să știm decât atunci când o să avem copiii noștri. Adevărul e că poți să faci destul de multe (like a boss), managementul prostiilor devine o slujbă în sine. Știi tu. Știu că știi.

și ultima chestie de care mi-ai adus aminte e că pe la vârsta aia am fost într-un fel de tabără cu niște prietene și evident că toate eram înnebunite după niște băieți cu ceva ani mai mari ca noi și nu făceam decât să ne văităm una alteia, să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să vorbim și despre altceva, doar ca să ne dăm seama că nu, e OK. Putem continua. Toți erau croiți după același tipar și bineînțeles că dacă alții apăreau la orizont, erau simpatici, mai apropiați de vârsta noastră, drăguți și atenți șamd dar nu în tiparul nostru despre „cum ar trebui să arate un prieten”, atunci degeaba. Bieții de ei. They didn’t even see it coming. Aici intervine înțelepciunea timpului – uneori te vei întreba de ce viața nu e cinstită și lor (băieților mai mari) nu le place de tine. Tentația e să crezi că nu ești suficient de slabă sau înaltă sau mai știu eu ce – și lumea îți va spune să nu îți pui ruj, tocuri și alte bălării pentru că nu merită.Din contră, eu cred (și Tina Fey e de acord) că nu e o tragedie dacă te apuci să te tunzi, vopsești, slăbești sau să faci lucruri dubioase pentru un băiat. Să asculți chestii care nu îți plac, să ajungi să nu te recunoști uneori poate. Adică fuck it, ia-ți tocurile și ascunde-le în geantă sau în vestiar la școală, dă-te și cu fond de ten și creion și ruj și ce vrei tu. Toate deodată. Dar – DAR – doar un băiat, doar o dată. Atât. Ca să vezi cum e. Mai mult nu merită. Dacă lucrurile ies, probabil n-o să ai așa o senzație de satisfacție sau o să îți dai seama că e enervant. Dacă nu iese treabă, cu atât mai mult. Evident vei refuza niște oameni mult mai drăguți (vezi mai sus) și apoi îți vei da pumni în cap că nu vedeai nimic împrejur. E ok să îți dai pumni în cap uneori, pentru că doar după ce îți dai singur pumni în cap îți dai seama că toată treaba asta e ca un fel de slider cu două extreme: prea puțin și prea mult (efort). Nu am încredere în cei care zic că „trebuie să te placă așa cum ești” și nici ceilalți care zic că trebuie să arăți ca o vrăjitoare ca să atragi atenția. Ah da, și orice dar nu te apropia de solar pentru că te bat eu dacă nu te bate mama 🙂

 

De la sora ta, care are 23 de ani (dar n-ai zice).

4 thoughts on “Scrisoare către soră-mea”

  1. Cata maturitate! Ai ajuns la varsta in care sa dai sfaturi. Super! Continua, dar nu insista(!!!!!).

  2. Andreea esti simpatica si absolut sexy asa inteligenta, dar chestia asta… `muzica pe care o asculți de la 15-16 ani încolo și până pe la 19-22 ajunge să fie muzica pe care o vei asculta (în mare) restul vieții` – e o tampenie. Take it back.

  3. @Hanzo – nu sunt de acord cu tine. Ce ascultam la 15-16 ani s-a pastrat si mai incolo. Au aparut variatii de gen de ex de la rock alternativ la hard rock, metal, glam rock etc. Cat despre restul articolului foarte la obiect! Mi-as fi dorit sa fi fost cineva care sa imi fi bagat si mie mintile in cap pe la 13-14 ani 🙂

  4. Muzica: in mare, valabil, dar poate doar din cauza ca majoritatea oamenilor raman cat de cat asa cum se formeaza in tinerete/adolescenta; dar gusturile se pot schimba, sau mai degraba zis evolueaza si se extind.

    Trend-uri, ce zic altii, etc: conteaza, dar dupa cativa ani iti dai seama ca mult mai putin decat credeai initial. Desi la varsta aia e destul de greu sa-ti dai seama, a “fi tu” e mai important decat a “fi in trend”, dar ca toate lucrurile in viata, totul merge in doze moderate – ba de multe ori chiar face bine.

    Cred ca singurul lucru care as putea zice ca-l regret e ca n-am facut ce vroiam in anumite momente – de frica, de “rusine”, de ce-o mai fi fost. Cel putin pentru mine, e mai greu sa trec peste faptul ca nu le-am facut decat ar fi fost sa trec peste urmarile lor.

Comments are closed.