Cand ma decideam eu ce cursuri sa aleg cand trebuia sa completez formularul pentru UCAS si admitere, mama a tinut sa-mi zica o chestie.
Ca orice lucru pe care ti-l zic parintii, prima oara nu prea te gandesti la el foarte mult si il treci cu vederea. Zici eh, da, o sa tin eu cont de asta mai incolo (cand de fapt trebuie sa tii cont de asta chiar acum).
- „Nu te duce sa faci ceva ce nu-ti place” in primul rand. Chestie de bun simt, daca nu ma duc cu placere la scoala nu are rost sa petrec inca trei ani din viata facand ceva ce nu imi place. Mi-a ajuns liceul si sictirul.
- „Nu-ti alege o meserie care sa iti scoata peri albi mai tarziu in viata” sau care sa fie foarte time and nerve-wrecking. Sa nu las cariera sa devina viata mea, unica mea preocupare etc., asta pe vremea cand a murit Raluca Stroescu (Ernst and Young pentru cei ce nu-si aduc aminte).
Cand am aflat de Raluca toti ne-am ofuscat si am zis ca nu e ok sa lucrezi atat de mult, altii au facut-o proasta ca a muncit pentru ceva ce nu merita, ca nu s-a ingrijit de ea si asa mai departe dar nici unul din noi n-a fost in pielea ei ca sa stie ce drive sau gand i-o fi zis ‘munceste pe branci in continuare‘. Era momentul ‘de acum incolo o sa duc o viata normala si o sa incerc sa echilibrez munca si timpul liber‘. Nu degeaba aparuse chestia aia cu ‘invatati, invatati, invatati…da’ daca nu merge nu fortati’.
Si ma gandesc ce s-o fi intamplat la departamentul lor de resurse umane? Cata lume o fi zis ‘ia stai o clipa, au lasat un angajat sa moara la birou, de ce m-as duce sa lucrez cu ei?‘ – pe buna dreptate. Eu una n-as avea curaj pentru ca as sti ca exista posibilitatea sa se intample din nou. In definitiv, un departament de resurse umane ar trebui sa se ingrijeasca de asta si nu numai de cati angajati avem si ce facem cu ei, de unde luam altii noi. Nu e ca in sttand-up comedy show-ul lui Russell Peters cu copiii indieni („Daca te omor in bataie n-o sa conteze prea mult, o sa fac altul si tu o servesti drept exemplu cand o sa-i zic celuilalt sa fie cuminte; o sa-i spun ‘ia uite ce prost a fost ala dinaintea ta’ ca sa fiu sigur„)
Daca stim ca se face jurnalism in mod dubios si ca „ziaristele se p**a pe public cand le critica” nu m-ar surprinde ca si departamentele de resurse umane ale multor companii sa functioneze in acelasi fel.
Cand tata isi cauta un job cele mai interesante discutii erau pe tema interviurilor. Nume sonore am putea spune, companii in care teoretic lumea are incredere sau considera demne de respect, departamente de resurse umane aproape inexistente. Sa ajungi intr-un moment in viata cand iti trimiti CV-ul pentru pozitia de vicepresedinte si sa nu primesti nici un raspuns de la companie sau sa ti se promita sa fii sunat pentru a te intalni cu CEO-ul ca apoi sa se astearna o liniste totala denota lipsa de profesionalism dupa parerea mea. Stiu ca a taia un copac pentru a face hartie si implicit scrisori din el pentru a le trimite celor trei sau cinci oameni care au candidat pentru o pozitie destul de inalta in cadrul unei companii ar fi o crima – alternativa ar fi un mail dar nici pe ala nu-l primesti. Si te intrebi ce naiba se intampla? Resurse umane de unde? Daca tata ar avea blog, cu siguranta ar scrie despre asta. Daca ar avea un blog, ar fi un fel de Victor Kapra meets Marius Ghenea.
Celelalte discutii sunt pe tema tinerilor care stau vreo sase luni sau un an intr-o companie si apoi pleaca cand nu au nicio scuza plauzibila – o data, de doua ori, de trei ori. Criza de personal pentru ca toti ies nepregatiti si neformati din facultati, ajung sa lucreze cateva luni pentru ca nu exista altcineva pentru acel post si totul incepe sa se duca de rapa. Pacat ca inca merge cu scuza asta in Romania.