Jurnal din România, August 2017

Am ajuns în România pentru două săptămâni, în pauza dintre Marea Britanie și Statele Unite. Am scris ceva în engleză despre faptul că de la mijlocul lui August mă mut în SUA și mă gândeam dacă să o traduc cu totul, dar nu cred că mai e cazul. Pe scurt, după zece ani de Marea Britanie o să mă mut în San Francisco cu soțul meu. Da, și asta e o altă chestie pentru altă dată.

Lumea mă întreabă ce s-a schimbat față de cum știam eu România.

Momentan nu pot să zic decât că mi-e bine.

Îmi place căldura. Pot să fie și 38 de grade, tot e mai bine decât cele 10 din Londra. Tot e mai bine decât „iarna” din San Francisco în August, când temperaturile sunt joase și nu corespund cu „vara” pe care și-o imaginează multă lume.

Orașul s-a schimbat, dar se schimbă mereu în bine, chiar dacă încet și nu uniform. Ultima oară când am venit nu am văzut așa de multă lume cu carduri contactless. Schimbările pe care oamenii nu le percep zi de zi le observ altfel.  Se repară multe lucruri, se construiesc, se strică altele, probabil se fură în timp ce se fac toate lucrurile astea dar progresul e vizibil. Nu știu unde să mai ies cu oameni, pentru că ce știam eu ori s-a închis, ori s-a mutat, ori s-a schimbat centrul de gravitație și ce e cool.

Îmi place Bucureștiul gol. Traficul nu-mi place, și știu că August e o excepție pentru că e sezon de concedii și escapade de weekend. Sunt mult mai multe mașini, și e clar că oamenii o duc bine – sau cel puțin suficient de bine ca să stea fiecare în câte o mașină. Când trec pe jos pe lângă coloane la orele de vârf nu văd decât câte o singură persoană în fiecare mașină.  Nu cred că îi place nimănui, dar e unul din aspectele care nu s-a schimbat foarte mult. Sunt mașini parcate peste tot, parcate peste alte mașini, și prea mulți oameni care opresc în mijlocul intersecțiilor sau unde nu trebuie, lăsând doar luminile de avarie; ca și cum mașina devine invizibilă dacă oprești în mijlocul drumului și pui avariile.

Oamenii din cafenele, supermarketuri și servicii sunt mult mai politicoși. Poate am avut eu prea puține interacțiuni ca să conteze, poate e vară, soare, și lumea mai optimistă, dar nu a fost loc în care să intru și să nu dea cineva bună ziua sau chiar să mulțumească. Acum câțiva ani nu era chiar așa, și sunt sigură de asta pentru că probabil am scris și pe aici.

Orașul e mai curat, și asta se vede de câțiva ani. Lumea pare surprinsă când zic asta, dar n-am văzut atâtea locuri cu steaming piles of garbage din care iese zeamă și pe care nu le culege nimeni, sau mizeriile lăsate de hoardele de oameni de la ora de vârf în Londra, care sunt cu greu culese de măturătorii de stradă. Norocul Bucureștiului că e proporțional mai mic și nu are atâția locuitori ca Londra, evident, dar cred că o mare parte se atribuie și serviciilor de salubrizare care își fac treaba.

Prea multă lume folosește Facebook pentru polemică, sau mai bine zis prea mulți oameni chiar iau Facebook și ce e pe Facebook în serios. Scriu postări kilometrice. Stau să își scrie comentarii, și se supără dacă nu răspunzi la comentarii. Spre deosebire de toți colegii mei care nu prea mai foloseau Facebook decât pentru dat „attend” la evenimente, pus o poză sau două din când în când și articole sau clipuri interesante. Oamenii de la Facebook se pot bucura de o audiență super engaged în România 🙂

Toată lumea rezolvă totul la telefon, tot timpul. N-am vorbit la telefon în ultimele trei luni cât am vorbit în România într-o zi. Am uitat că trebuie să zic „te pup” la lume, altfel unii se supără. Dacă nu pupi, nu e bine. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? Te-am supărat?

Toată lumea pe care am întâlnit-o vorbește de coduri galbene, portocalii și roșii. Pensionarii tot se plimbă pe strada în miezul zilei, pentru că…ăă…carpe diem?

Cafeaua e scumpă, raportat la salarii. Mă gândeam că în Londra nu e OK că un cold brew e £3.50, lumea se cam revoltă că un flat white e £3 dar am ajuns aici unde e 15 lei un cold brew, și nu foarte departe. Și totuși salariile…Dar aștept să ajungă în România nebunia cu nitro brew care e acum în plină desfășurare în SUA și UK. Atunci mai vedem.

Seara e cald, și am uitat ce bine e să poți să te lungești la vorbă la o terasă fără să trebuiască să coordonezi calendarul, locul și rezervarea la restaurant cu alte persoane.

Rise of the machines

Mă bate de mult timp gândul să fac un fel de rubrică intitulată „la ce mă uit și mă gândesc” unde să pun link-uri către lucrurile care îmi atrag atenția. Acum chiar o să fac asta.

Că tot vorbeam despre „ambient computing” mai devreme, îmi place la nebunie canalul Kurzgesagt și cum fac animații despre știință și tehnologie pe înțelesul copiilor și adulților.

Filmul ăsta despre automatizare mi se pare o explicație foarte bună a zonelor în care roboții o să exceleze, și cum o să ajungă să cuprindă din ce în ce mai multe domenii chiar dacă azi nu par foarte inteligenți după standardele unora. Ce e mai înfricoșător e că exemplul „pur teoretic” din film despre o companie care face software de project management pentru freelanceri nu e teoretic; e o realitate.

“Ambient Computing”

M-am trezit târziu față de când a fost publicat, dar mi-a plăcut mult și m-a pus pe gânduri ultimul articol din cariera jurnalistului (legendar pe partea de tech / Silicon Valley) Walt Mossberg.

Mi-a plăcut în special din cauză că am asistat deja la câteva evenimente și lecturi recente în care oameni din domenii foarte diferite unele față de celealte au ajuns la concluzii similare. Pornind de la scriitori SF, la filozofi care ipotezează că conștiința e doar o stare a materiei (așa cum lichid, gazos sunt stări), acum din ce în ce mai mulți oameni au ajuns la noțiunea că computerul va dispărea încet, iar mediul înconjurător va fi “transformat cu inteligență și capabilități care nu par a fi acolo deloc”.

Ambient computing:

„But just because you’re not seeing amazing new consumer tech products on Amazon, in the app stores, or at the Apple Store or Best Buy, that doesn’t mean the tech revolution is stuck or stopped. In fact, it’s just pausing to conquer some major new territory. And, if it succeeds, the results could be as big or bigger than the first consumer PCs were in the 1970s, or even the web in the 1990s and smartphones in the first decade of this century.

All of the major tech players, companies from other industries and startups whose names we don’t know yet are working away on some or all of the new major building blocks of the future. They are: Artificial intelligence / machine learning, augmented reality, virtual reality, robotics and drones, smart homes, self-driving cars, and digital health / wearables.

All of these things have dependencies in common. They include greater and more distributed computing power, new sensors, better networks, smarter voice and visual recognition, and software that’s simultaneously more intelligent and more secure.

I expect that one end result of all this work will be that the technology, the computer inside all these things, will fade into the background. In some cases, it may entirely disappear, waiting to be activated by a voice command, a person entering the room, a change in blood chemistry, a shift in temperature, a motion. Maybe even just a thought.

Your whole home, office and car will be packed with these waiting computers and sensors. But they won’t be in your way, or perhaps even distinguishable as tech devices.

This is ambient computing, the transformation of the environment all around us with intelligence and capabilities that don’t seem to be there at all.

 

Viața petrecută în întâlniri

Despre ce pot să scriu dacă nu despre muncă, pentru că e confidențial? Hmm. De aproape un an podcasturile sunt o parte integrală din diminețile și serile mele când merg pe jos spre birou și înapoi. Învăț tot felul de lucruri noi și reușesc să ignor restul lumii care se înghesuie pe lângă mine pe stradă.

Acum câteva săptămâni m-am apucat de un podcast nou: ‘Manager Tools. A fost recomandat de alt podcast și nu știu cum am ajuns să ascult peste zece episoade fără să îmi dau seama 🙂 Manager Tools

La prima vedere mi se părea ușor înspăimântător gândul de a asculta patru episoade de aproape 45 de minute, toate despre același subiect (de ex. cum să offeri feedback la muncă). Pe parcurs am început să-mi dau seama că nu e o idee rea deloc: în patru episoade e mai ușor să te desfășori, și după cum spunea vorba: repetiția e mama învățăturii.

Îmi place să regăsesc în el lucruri pe care le facem deja in Poke, dar abia acum aflu despre cât de proastă a fost experiența mea profesională la început de carieră. Aflu abia acum că am fost pe mâna unor oameni care, deși erau drăguți de felul lor (sau incercau sa fie), nu erau manageri foarte buni.

Una din temele recurente din podcast și din experiența mea profesională e legată de timpul petrecut în întâlniri.

Podcast-ul începe cu o serie de episoade despre cum cele mai imporante întâlniri din viața la birou sunt cele “one on one”,  doar intre șef si subaltern. Ar trebui să fie săptamanale, recurente, și să dureze nu mai mult și nu mai puțin de 30 de minute, indiferent de câți subalterni există (în anumite limite). Google spunea la un moment dat că limita (umană) e pe undeva pe la 6-7 subalterni, după care probabil one-on-ones devin all-consuming și nu mai ai timp pentru altceva. Amazon ziceau și ei că echipele ar trebui să fie suficient de mici cât să poți să le hrănești cu două cutii de pizza.

Dar evident că cea mai mare piedică în calea întâlnirilor astea e faptul că nimeni nu are timp pentru nimic, niciodată, pentru că toți suntem deja în alte întâlniri.

Mi-am adus aminte imediat de un studiu pe care l-am primit mai demult. Am senzația că e făcut pe niște designeri și e din S.U.A., dar mesajul e destul de clar (și aproape universal):

time spent in meetings vs. salary

Mai mulți bani = mai multe întâlniri

Imaginea e horror din două motive: cu toții știm sau avem întâlniri mega-ineficiente care ne consumă timpul și sufletul. Nimeni nu vrea o viață cu un salariu mai mare, dar plină de întâlniri oribile în care se vorbește prea mult, se iau decizii foarte puține, sau deloc, stăm pe scaun și de fapt nu mai ascultăm ce se spune pentru că suntem undeva departe din punct de vedere mental.

Și al doilea motiv e că oamenii care stau mult în întâlniri sunt management (middle sau senior), iar cei din management n-au reputații foarte bune, fiind frecvent percepuți ca deconectați de ce face restul lumii. N-am văzut o singură persoană sub 25 de ani care să creadă altceva 🙂

Țin minte că acum mai bine de cinci ani unul din foștii mei șefi mi-a zis că o să vină momentul în care va trebui să decid dacă vreau să fac tranziția de la individual contributor la manager sau nu. Implicația era simplă: dacă vrei un salariu mai mare, trebuie să devii o persoană care să poată să îi motiveze pe alții; nu să fii mereu albinuța muncitoare. That’s where the real skill is, zicea el.

Pentru unii de vârsta mea (și mai tineri) e un moment greu, dacă nu chiar deprimant date fiind percepțiile astea; mai ales dacă sunt genul de oameni care s-au apucat de o meserie tocmai pentru că le place să creeze și să fie mereu în control.

Am cunoștințe care s-au lovit de dilema “contributor” vs. “manager” devreme în carieră. Unii au ales să nu trebuiască să „deal with people” pentru că sunt dificili, dar salariul le-a rămas neschimbat sau a crescut un pic de tot.

Pe alții îi tentează ideea, dar li se pare că nu s-ar mai recunoaște pe ei înșiși dacă ar accepta schimbările. Practic, trebuie să faci doua lucruri pe care mulți adulți le refuză: să inveți lucruri noi (abilități de manager) și să lași ego-ul la o parte (cel care zice “nu există nimeni mai calificat decât mine să facă treaba asta”).

And I don’t blame them.

E foarte greu să fii un manager bun și să pari și „the good guy”.

Cineva spunea că poți să fii șeful cuiva, dar nu și prietenul lui. Iar neînțelegerile cu managerul sunt motivul numărul unu pentru care oamenii pleacă din companii. Nu colegii, nu cafeaua sau mâncarea din cantină, nu neapărat munca plictisitoare.

Doar că ce nu ți se spune devreme în carieră sau atunci când vrei să faci tranziția e că nimeni nu s-a născut manager: nu e un talent înnăscut (indiferent cât de încrezător te simți).

Nu ți se spune că există oameni care sunt foarte drăguți, empatetici și care te susțin și îți spun lucruri frumoase pe care vrei să le auzi, dar care nu sunt buni manageri.

Nu ți se spune că există oameni care abuzează de rolul și puterea pe care o au, nu ți se spune cum să îi recunoști și eviți, și ajungi să te obișnuiești cu ideea că ăsta e “management” sau că “așa e mediul de lucru la noi”.

Nu ți se spune cum ar trebui să se poarte un manager tough but fair – exigent dar cumsecade (nu prietenos). Nu ți se spune că managerul nu e nici “persoana care te pune să faci chestii” pe care ți le dă mură în gură, ci persoana care ar trebui să te motiveze, să iți ceară lucruri din ce în ce mai challenging, și să te ghideze în direcția bună fără să fii speriat de bombe toata ziua.

Leadership

Am avut juniori care au venit și au așteaptat instrucțiunile, și au fost surprinși să afle că e treaba lor să vină cu idei și să le încerce, iar treaba managerului e să îi ghideze. Schimbarea de mentalitate e dureroasă la început, dar odată ce-ai avut-o schimbă complet perspectiva asupra lucrurilor.

Pentru mine a durat un pic până să dau de un manager care să nu fie un micro-manager, să învâț de la ea și să încep să aplic, dar a fost și enlightening să ascult podcast-ul ăsta și să-mi dau seama cât de greșite erau filozofiile și teoriile oamenilor cu care am lucrat în trecut. Tata probabil ar fi zis “de ce nu mi-ai zis că te interesează? Că puteai să mă suni ca să iți spun toate astea!”

Cine se uită la imaginea aia și se sperie: da, întâlnirile vor fi multe, dar nu e așa de greu să schimbi traiectoria unei întâlniri dacă vrei. Nu, nu e atât de înspăimântător precum pare să devii manager, dar nu e nici atât de ușor precum pare.  Și nici oamenii care (cred că) fac lucrurile bine nu sunt perfecți, și mai au de învățat. Și banii o să vină și ei, doar că nu atât de repede precum te-ai aștepta 🙂