Începuturi noi ca programator

Săptămâna viitoare încep primul meu job de programator, în mod oficial Junior Software Developer. Incă nu m-am obișnuit cu ideea că s-a întâmplat, sau că mă pot numi programator, cel puțin în ceea ce privește identitatea mea profesională. Dar, de asemenea, nu-mi pică bine să mă uit la site-ul meu și să văd „product manager”, o etichetă care nu mai e actuală.

De unde a pornit schimbarea 

De când am terminat facultatea, am lucrat aproape non-stop în strategie și product management timp de zece ani. Într-un fel sau altul, mereu mă ocupam de site-uri, aplicații sau alte chestii interactive. Doar că pe măsură ce lucram din ce în ce mai mult cu programatori, mi-am dat seama că e mult mai interesant să faci aplicații sau site-uri cu mâna ta, nu doar să le consumi pe ale altora sau să vorbești despre ele.

Calea spre interviu 

M-am apucat să re-învăț să programez în Octombrie anul trecut, când m-am mutat în Olanda. Aveam experiența clasică din liceul de mate-info, dar lumea s-a schimbat drastic, și nu o consideram utilă.

Au trecut șase luni în care învățam Olandeză și programat în paralel. Creierul meu era varză după ce îl bombardam non-stop, ori cu una, ori cu alta.  Am completat primul proiect mai complex, un joc, că să învăț o tehnologie nouă (React), și am început altele care sunt încă în curs. 

În August m-am decis că vreau să lucrez din nou, și am zis să văd care e piața, mai ales pentru juniori, în miez de pandemie. Pe scurt, nu prea exista o piață pentru juniori, doar pentru oameni senior și gata-formați. Programatorii juniori erau o investiție pe care multe companii nu erau gata s-o facă. Există încă multă incertitudine economică, e foarte greu să educi un junior de la distanță și să sacrifici timpul unui om care ar putea să facă altceva, și în plus, mulți sunt juniori și neexperimentați din cauza vârstei. 

Am aplicat la câteva slujbe de senior product manager, convinsă că n-o să iasă mare lucru din programare. Mi-am dat seamă din câteva interviuri că mă bântuie același haos care m-a făcut să îmi schimb traiectoria — companii care cresc foarte repede, haos în modul de lucru, cale sigură către burnout. Înre timp a apărut o oportunitate aproape de nicăieri, aproape perfectă: o companie care căuta fix un junior să înlocuiască pe cineva pe termen lung, și de la care să învețe. Fix ce vroiam. Am primit undă verde de la un amic care lucrase deja cu proprietarul, și am început să vorbim. 

Interviul în sine 

Au fost două părți: un ‘phone screen’ uzual în care am tatonat terenul ca să înțelegem mai mult unii despre alții.

A urmat un interviu tehnic cu prezență fizică, dar doar între mine și doi oameni în birou. Partea tehnică n-a fost deloc așa cum zic site-urile și podcasturile, sau cum m-au instruit prietenii și mentorii. N-au fost întrebări despre algoritmi, structuri de date, și nu mi s-a cerut să implementez seturi în JavaScript sau să fac aplicații în React de la zero. 

Am avut un exercițiu foarte specific companiei lor, în care trebuia să clonez o aplicație deja-existentă, să o modific, și să descopăr motivul pentru care n-o să funcționeze, chiar dacă fac totul conform instrucțiunilor. Pe scurt, era o înfundătură intenționată, dar trebuia să mă gândesc la soluții alternative (fără să le și implementez).

Au fost nenumărate momente în care nu credeam că a decurs grozav. A durat mult până să recreez și să configurez mediul de lucru specific lor, dar pe laptopul meu. A trebuit să spun „Imi pare rău, nu înțeleg asta” sau „Poti să mă ajuți aici?” Dar cumva a ieșit. Poate că adevăratul test nu era să vadă dacă pot să completez toți pașii, ci dacă mă scufund sau încerc să înot — dacă pot să pun întrebări atunci când mă blochez în loc să mă panichez sau să renunț. M-am panicat destul din alte motive dar am încercat să nu arăt asta 😉

Mai departe 

Nu știu dacă am sfaturi sau sugestii care să nu sune foarte generice pentru alți oameni la început de drum sau care se gândesc să schimbe carieră. Fiecare om, slujbă, companie și țara e altfel.

Mă bântuie în schimb niște gânduri de când tot citesc poștări de la juniori de pe forumuri sau site-uri de programatori:

  1. Durează foarte mult să înveți orice. Toată lumea se grăbește, încearcă să învețe prea mult deodată, sau se umflă în pene cât de mult nu dorm ca să codeze non-stop. Spoiler: e o strategie care nu duce la rezultate pe termen lung, indiferent de domeniu. Duce cu siguranță la burnout sau nefericire. Mai ales ca programatori, avem atât de mult de învățat zilele astea încât e imposibil să știi tot pe parcursul unei vieți sau cariere, darămite înainte de interviu.
  2. Salariul nu e cel mai important lucru din lume — mai ales la început. Contează mai mult să înveți într-un mediu de muncă prielnic, care să nu te exploateze mental sau să profite de naivitatea și dorința arzătoare de a lucra undeva, oriunde. 
  3. Pregătește-te pentru orice. Nu te specializa prea devreme într-o tehnologie, înainte să descoperi paletă largă de opțiuni. Până la urmă la interviu n-am folosit mai deloc limbajul sau framework-ul pe care l-am învățat și am crezut că o să ‘pice’. Am folosit cunostințe pe care le-am dobândit în slujbe anterioare (networking) și concepte de ‘igienă’  legate de programat (de ex. cum să configurez descrierile unor aplicații în JSON și să inițiez Firebase).

Succes dacă te regăsești și tu în orice am scris mai sus, sau aplici pentru joburi pe timp de pandemie. E greu, dar nu imposibil.

Gânduri de Septembrie: un an de Olanda

Cochetez cu o ideee la care mă gândeam de câteva săptămâni: în loc să încerc să scriu mai mult despre un subiect, să scriu câte puțin despre gândurile de săptămâna asta.

Cu ce-mi ocup timpul

Sunt în Olanda de un an de zile. Mă bucur că am stat un an de zile între ultimul job, mutat, divorț și recuperat pe mai multe planuri. A fost un prilej să-mi revizitez prioritățile și visele pe următorii zece ani în loc să continui cu ce făceam înainte. E o țară în care momentan simt că există destul de multă libertate individuală, coeziune și încredere între oameni, și un echilibru între muncă și viața personală. 

M-am apucat să caut de muncă. Am niște oferte promițătoare, unul pe partea de software engineering, altul pe partea de product management, și încă nu mi-e clar ce să aleg mai departe. Poate e timpul să închid un capitol și să deschid altul (programat), dar rămâne de văzut.

Mi-am reinstalat PiHole pe un Raspberry Pi Zero W. Îl am de un an de zile ca să elimin o mare parte din reclamele enervante de pe rețea (inclusiv tabletă și telefon) timp în care mi-am dat seama că 12-15% din traficul lunar e alcătuit din reclame și trackere/telemetrie. Mă gândesc să scriu un tutorial despre asta dacă există lume interesată, pentru că am căutat unele în Română dar nu sunt foarte clare.

Am reușit să fac kombucha și compot în casă. Kombucha e echivalentul meu al pâinii de casă pe timp de pandemie, doar că n-am nici cuptor, nici mașinp de pâine și nici nu mănânc pâine. In San Francisco nu era săptămână fără kombucha, și la birou aveam kombucha de ceai verde la robinet. Ideea de kombucha făcută în casă a venit pe timp de caniculă, când ciuperca de ceai era mai activă decât pe frig și a mâncat zahărul mai cu spor, deci am așteptat mai puțin. Compotul pălește în comparație pentru că e gata în 15 minute, nu în 15 zile, dar a fost ca o amintire din copilărie plăcută și PG-13, pentru că la mine în familie nu prea se bea 🙂

Gânduri

Mereu mă blochez la diacritice.  Diacriticele sunt o problemă pentru mine, o chiciță care țin, pentru că îmi place să citesc în română cu ele, dar nu să și scriu (chiar dacă am toate tastaturile). E mai ușor să scriu fără diacritice și după aia să convertesc textul, de ex. cu diacritice.com, dar nu e deloc practic. Am găsit un serviciu mai intuitiv (diacritice.ai) bazat pe niște machine learning, și aș fi interesată să aflu cum să învăț să fac și eu asta, ca să învăț despre machine learning. Cine are idei, vă aștept în comentarii 🙂

California arde din nou, dar acum arde mult în San Francisco. Pe de o parte îmi pare bine că nu mai locuiesc acolo, pe de altă parte îmi pare rău pentru toți oamenii care trec prin asta în fiecare an și totuși îndură asta. Pentru că acum există focuri tot anul, și cel puțin o dată pe an cenușa ajunge și în Bay Area, unde cerul se face roșu (că în Australia în ianuarie 2020) și o simți când respiri sau îți intră pe geam în casă. Sunt cu gândul la vorbele unei fetițe de 4 ani din San Francisco când a văzut cerul și a aflat că e portocaliu din cauza de foc și cenușă: “Is this how dinosaurs died?”  

E greu să ai ambiții dacă ești tânăr pe timp de pandemie. Un jurnalist britanic pe care îl urmăresc de ceva vreme se gândește la felul în care lumea s-a schimbat de când a terminat liceul, și cum pandemia a stricat oportunitățile tinerilor. Se întreabă ce ambiții poți să mai ai în Marea Britanie a anului 2020, față de cea în care a crescut el:

The past ten years have chipped away at (having ambitions). A house has become something no one can afford unless they can rely on the bank of mum and dad, while the media bombards you with messages about how it’s your own fault you can’t save a hundred thousand pounds. Jobs which offer long-term careers and progression have been eroded, to the point of destruction. There is no such thing as job security if you are young.

În contextul ăsta m-au impresionat și experiențele adolescenților români de la început de pandemie. Cel mai important și interesant mi se pare faptul că sunt o generație diferită față de a mea, vizibil și vocal dezamăgiți de lipsa de empatie și înțelegere din partea celor la putere. Generația mea (care a terminat în 2007) n-a avut curajul ăsta sau vocea asta.

Noi am avut norocul de a termina fix când lumea o lua la vale din cauza crizei financiare din 2008. Sentimentul care ne-au urmărit a fost același: nu sunteți suficient de harnici, dați banii pe prostii, hai că nu e așa de rău. Dar întrebarea cea mai presantă a generației mele a fost…ce rezolvăm dacă îi punem deoparte? Nu cunosc pe nimeni care să-și fi dorit o viață similară cu cea a părinților, așa că mulți care au putut au plecat.

Lipsa asta de empatie se extinde global, și o văd cum apare în mod insidios în articolele despre cum să-ți găsești de muncă (tot pe timp de pandemie). Din SUA, unde în perioada de vârf au fost de cinci ori mai mulți oameni fără slujbă decât în timpul Marii recesiuni din anii 20, WSJ vine cu niște citate de la niște recruiteri care spun că văd candidați “capricioși, nerăbdători, și că nu-și dau seama că lasă impresia că sunt foarte frustrați.” Serios? Dacă nu mai ai slujbă, nici speranțe de slujbă și nici mare plasă de siguranță, cred că e cumva de înțeles că n-o să poți fi 100% profesional ca pe vremuri și că vrei o slujbă, cam urgent. Ca toți proprietarii de cafenele care se trezesc cu masteranzi, pentru că orice e mai bine decât nimic.

Cred că trecem printr-o traumă colectivă bizară fără un sfârșit bine delimitat, și e normal ca tinerii să o resimtă mult mai puternic, mai ales că toată lumea are așteptări de la ei. Lumea o să se redreseze eventual, dar o să rămână o distincție clară între înainte/după pandemie. Între timp, m-am convins și eu că lipsește cu desăvârșire empatia pentru o generație de criză, care nu numai că va moșteni problemele clasice ale generațiilor de dinainte, dar va fi împovărată și cu recuperarea economică post-pandemie. Tot nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cei cărora le lipsesc cumpărăturile pe post de divertisment în condițiile în care se moare pe capete, dar pe termen lung le înțeleg frustrările.

Știri mai diverse. Acum câteva săptămani o tipă din Croația remarca pe twitter ca parcă suntem supra-saturați cu știri din Statele Unite: știm foarte multe despre ce-i preocupă pe americani, dar probabil foarte puțin comparativ despre ce se întâmplă în Europa și alte părți ale lumii, de bine sau de rău. Vreo 50.000 de oameni au fost de acord cu un like. Ce-i drept, au jurnalism de calitate într-o limbă pe care mulți dintre noi o înțelegem și strategii de marketing foarte eficiente. Asa ca am făcut o listă de Twitter cu câteva surse de știri din UE (pentru început) ca să-mi diversific feed-ul. Am descoperit cu plăcere că există ersiuni în engleză ale unor ziare de renume european (El País, Le Figaro, Der Spiegel, și alții) cât și mulți jurnaliști afiliați publicațiilor care scriu despre Europa. Știu că Twitter nu e popular în România, dar îl prefer Facebook-ului pentru că totul e public, oamenii sunt forțați să scrie mai puțin decât pe Facebook la fiecare eveniment, și există șansa să găsești oameni și nișe foarte interesante (de ex. mineralogie, istorie, fizică, etc.). Accept mereu sugestii pentru listă, momentan pentru Europa mai mult.

Despre știri și dezinformare.

O frază la care mă gândesc mai mult decât aș fi crezut: pe net, știrile credibile sunt în spatele unui paywall, dar minciunile sunt gratuite. Articolul e la fel de interesant, despre cum abonamentele sunt justificate, până când nu mai sunt, pentru că oamenii nu au acces la jurnalism de calitate. Devine o problemă și mai mare când descoperi că pe social media, oamenii se implică mai mult în postări de la site-uri de propagandă ale unor țări că Rusia, China, sau Iran (care sunt gratuite), decât de la un ziar local sau sursă legitimă care are paywall.  

M-am întrebat mult cum a ajuns lumea să diveargă atât de mult în ceea ce privește consumul de știri, nu doar din cauză de rețele sociale. Mă întreb și cum se vor adapta normele sociale ca să facă față unei lumi în care toată lumea scrie și comunică tot timpul, peste tot, foarte ieftin – nici nu trebuie să ai blog sau site ca să ai o platformă. Știu doar că personal nu sunt o fană a îngrădirilor de orice fel.

Așa că mi-a plăcut un eseu lung și captivant de la Anne Applebaum despre cum unii republicani care sunt împotriva președintelui au reușit să atragă atenția altor republicani, în ciuda faptului că toți sunt bombardati și epuizați de informații în care ori nu mai cred, ori îi derutează.

„În loc să fim preocupați de lucrurile extraordinare pe care individul iluzionat le crede, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile obișnuite pe care nu le mai crede, a căror absență a permis înflorirea bizarului”. (Aeon)

Pe lista de lectură

  • Deaths of despair and future of capitalism, de Anne Case și Angus Deaton (ea Profesor de economie și afaceri publice emerit la Universitatea Princeton, el câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în 2015 printre altele) . Capitalismul are problemele lui, și pare că scârțâie în multe părți ale lumii unde a devenit crony capitalism, capitalism de cumetrie mai degrabă. M-a atras citatul ăsta care n-ar trebui să surprindă, dar totuși… “We do not think that taxation is the solution to rent-seeking; the right way to stop thieves is to stop them from stealing, not to raise their taxes.”
  • Can’t Even – Anne Helen Petersen, despre generatia burnout, un fenomen pe care l-am resimtit si eu in state. A scris un articol fenomenal anul trecut pe care toata lumea pe care o stiam il citea. Sper să fie bună pe partea de soluții, că pe partea de diagnostic stăm bine.
  • Deepfakes: The Coming Infocalypse de Nina Schick, jurnalist de investigații. În ziua de azi se pare că ar trebui să ai un nivel de educație și gândire critică destul de ridicat doar ca să analizezi un articol de știri – o barieră aproape de nedoborât pentru unii oameni defavorizați. Dacă nu stăm bine azi, sunt curioasă cum o să stea lucrurile când o să existe deepfake-uri și știri false mult mai convingătoare decât ce vedem acum, și ce o să înseamne pentru încrederea publicului în politică și nu numai.

Cărți din ultima vreme: Vara 2020

Vara asta n-a fost vara de stat sub o umbrelă cu o cafea rece în mână undeva cald, ci mai degrabă de stat sub geam, pe canapea, încercând să supraviețuiesc canicula.

Top 3:

  1. Fernando Pessoa, The Book of Disquiet. Se spune că o glumă portugheză zice așa: “Care sunt cei mai faimoși scriitori portughezi? Fernando Pessoa.” Un fel de om invizibil în viața de zi cu zi (translator, fără un cerc de prieteni și ambiții profesionale), Pessoa a meditat și scris constant pe ce-a apucat: hârtii, carnețele, șervețele, etc. fără intenția de a publica. Câteva personaje (la interpretarea cititorului dacă sunt ca niște personalități multiple ale autorului sau nu) scriu din perspectiva vieții dintr-un fel de tărâm între realitate și ficțiune . Traducerea asta e printre cele mai recente și complete. E fascinant cum descrie insighturile din meditație cu măiestria unui scriitor romantic. Mi-a luat mult timp să-i citesc cartea, dar a meritat efortul. E ca jurnalul nerostit al minții mele, în special în zilele în care, după cum spune el, „solitudinea mă chinuie; sunt oprimat de compania altora [și] prezența altor persoane îmi distrage atenția de la gândurile mele ” (Bonus: un review New Yorker din 2017)
  2. Scott Barry Kaufman, Transcend. Kaufman își începe cartea în care Maslow și-a părăsit notițele și prelegerile înainte de a muri. Este vorba despre ierarhia nevoilor lui Maslow, mai precis ultimul pas de care Maslow scria cu multă înfierbântare, dar nu a văzut niciodată lumina zilei din cauza presiunii din partea colegilor săi și a altor agenții guvernamentale. Cartea explică faptul că “Piramida lui Maslow” așa cum a fost popularizată nu există de fapt în scrierile psihologului, pentru că n-a fost vorba niciodata de o piramidă, ci o ierarhie; etape de dezvoltare a ego-ului. Iar ierarhia nu se oprește la actualizarea nevoilor, ci la transcenderea ego-ului: momentul în care ți-ai construit un sine suficient de stabil incât te poți raporta la orice alta ființă vie ca un alt sine independent, cu agenție și cu nevoile sale, care nu le contrazic sau neagă pe ale tale.
  3. Gabor Maté, Scattered. Gabor Mate, un doctor Canadian de origine maghiară are o abordare radical diferită asupra tulburării de deficit de atenție, pentru că și el suferă de asta. Aduce argumente convingătoare pentru felul în care mediul nostru socio-emoțional joacă un rol cheie atât în cauza, cât și în tratamentul afecțiunilor de tipul ăsta. Consideră factorii genetici ca fiind importanți, dar insuficienți, și refuză să vadă tulburările ca o „boală” în sensul strict al cuvântului, ci ca o tulburare care se poate manifesta mai mult sau mai puțin exagerat în funcție de mediul care ameliorează sau exacerbează incapacitatea unei persoane de a rămâne atentă la sarcini importante.

Restul

Fără cărți tehnice:

  • Timothy Snyder, Bloodlands: Europa între Hitler și Stalin. Cea mai deprimantă carte pe care am citit-o vreodată. Am reușit cu greu s-o termin, deși am mai citit cărți despre istoria europei de Est. Aș putea să termin recenzia aici. Dar nu știu cum altfel să descriu o carte despre ororile comise doar împotriva civililor de către Germania și USSR în bloodlands, teritoriile între cele două mari puteri, și anume Ucraina, Polonia, o parte din România, etc.
  • Andre Aciman, Call me by your name. Un pic târziu am citit și eu cartea care recent ecranizată, despre iubirea de o vară (și nu numai) dintre doi tineri gay. N-am văzut filmul, dar nici nu sunt genul care să se uite la filme. Finalul cărții (pe care nu vreau să-l stric) a fost mai dulce-amărui decât paginile pline de obsesia arzătoare a naratorului față de musafirul care apare în casa părinților într-o vară. Se pare că a apărut și o urmare, care nu e la fel de inspirată ca originalul.
  • Fenton Johnson, At the Center of All Beauty: Solitude and the Creative Life: O meditație blândă asupra conceptelor de solitudine și singurătate printr-o combinație de autobiografie și povești despre solitari celebri: Walt Whitman, Nina Simone, Eudora Welty, Henry James, Rabindranath Tagore, Paul Cezanne ș.a. Pentru autor, solitudinea nu înseamnă neapărat singurătate sau fugă de prietenie. Ci mai degrabă, singurătatea, creativitatea și o viață interioară bogată merg mână în mână, ca un fel de chemare către o via, așa cum simți uneori că nu ești „genul care să se mărite/însoare” sau nu te preocupă aceleași lucruri ca pe ceilalți din jurul tău.
  • Kate Manne, Down Girl: The Logic of Misogyny. O profesoară de filozofie de la Cornell ia în vizor misoginia prin prisma unor argumente logice. Pe scurt, susține că ar trebui să actualizăm definiția „misoginiei” , pentru că în anumite societăți nu mai reprezintă doar „ura față de femei” și nici ideea că „femeile nu sunt considerate persoane” cum susțin alte grupuri. În schimb, arată că misoginia e ca organul de poliție al unei societăți patriarhale: o colecție de mecanisme exercitate atât de bărbați cât și de femei, care vizează femeile tocmai pentru că își doresc ceva ce nu au avut sau nu le-a aparținut în mod tradițional de-a lungul istoriei, sau că nu îndeplinesc anumite funcții pe baza așteptărilor (de ex. de a avea grijă de alții, de a le acorda atenție, etc.)
  • Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond. Nu știu cum a ajuns Robert Kaplan, strateg și consultant politic american, să fie soldat în armata israeliană când era tânar. Dar cert e că fix după ce și-a terminat termenul a ajuns în România comunistă și i-a plăcut atât de mult încât a cutreierat țara în lung și în lat de câteva ori și s-a autodesemnat jurnalist pe nișa România comunistă când nimeni n. Cartea e un fel de jurnal de călătorie combinat cu interviuri și sinteze istorice despre România, o țară pe care
  • Rutger Bregman, Utopia for Realists: Un tânăr istoric olandez adună o serie de eseuri pentru site-ul De Correspondent într-o carte care ne provoacă să ne gândim ce fel de viitor vrem să avem, în condițiile în care, ca planetă, ducem lipsă de viziune pe scară largă. E practic o istorie a economiei de la revoluția industrială până azi, plus subiecte actuale cum arfi automatizarea economiei, ce s-a întâmplat cu săptămâna de lucru de 15 ore pe care economiștii și-o imaginau în trecut, venitul minim universal și tot așa. Nu vine cu soluții, dar e prima dată când citesc o carte de istorie care îmi dă speranță pentru viitor.

Bonus: Cărți de pandemie

Cărți care nu erau parte din repertoriul meu obișnuit, dar mi-au plăcut la vremea lor:

  • NK Jemisin, Broken Earth Trilogy. Citită pe timp de pandemie, trilogia asta fantasy mi-a plăcut atât prin prisma personajelor diverse, unui subiect interesant (o femeie care își caută fata răpită de tatăl ei), cât și a aspectului fantasy, ceva mai greu de înțeles pe alocuri dat fiind că autoarea inventează un fel de magie care are puterea de a manipula elemente din scoarța pământului. Mi s-a părut interesant și articolul din New Yorker despre geneza cărții. Zice Nora K Jemisin, care a visat personajul într-o zi: o femeie atât de supărată încât era pregătite să mute munții din loc: „Aveam nevoie să construiesc o lume care să o explice. ” (Context, în New York Times)
  • Peter F Hamilton, The Void Trilogy. Hamilton e una din plăcerile SF ale tatălui meu, și dacă tot am fost separați câteva luni bune, am zis să înțeleg despre ce e vorba și de ce îi place. Nu eram foarte conștientă că e categorisit drept space opera, sau un fel de telenovelă SF în care apar tot felul de personaje, de la oameni de rând la demnitari și soldați. Îmi place faptul că pornește de la premiza că oamenii tot oameni (maimuțe mai sofisticate) o să fie și peste câteva mii de ani în spațiu: unii o să evolueze și să devină nemuritori printr-un fel de upload într-o rețea, alții o să refuze din principiu, o să continue să existe secte, facțiuni, lideri care conving mase de oameni că trebuie să-și îndeplinească destinul dat de niște visători cu viziuni profetice. În ciuda descrierii, e un roman optimist, dar m-a dezamăgit finalul un pic anti-climactic.

Caut: lecturi europene

Pe final, caut mai multă ficțiune contemporană de la autori europeni. Am găsit Premiul UE pentru Literatură, un premiu destul de demn în teorie, dar care din păcate premiază multe cărți fără traduceri în engleză.

Sugestii binevenite 🙂

Kantar și Barometrul Covid-19: atitudinile românilor față de pandemie

Kantar, o firmă de cercetare de piață globală, a făcut recent un studiu de piață despre atitutidinile oamenilor pe timp de pandemie. Mi-a trecut și mie prin fața ochilor pentru că mi l-au trimis câțiva cunoscuți și mi s-a părut interesant în linii mari, așa că am speculat un pic pe marginea lui și am zis să postez discuțiile de pe urma lui, plus dilemele cu care am rămas.

Kantar au luat răspunsurile de la 100.000 de consumatori din lume și peste 4.000 de români din mediul urban, deci e destul de reprezentativ pentru orășeni. Au creat 6 segmente (sau triburi, tipologii) ale căror nume diferă un pic de la țară la țară, dar se bazează pe niște animale ușor de recunoscut:

  • struții, a căror atitudine se poate rezuma prin sintagma “Nu înțeleg de ce atâta agitație. Și nici nu îmi pasă prea mult” (ca struții care își ascund capul sub pământ)
  • delfinii (que seras în alte țări), relaxați și conformiști: “Ce va fi, va fi … Cred că toate aceste reguli sunt puțin cam exagerate.
  • marmotele (hibernatorii) care tind să respecte regulile dar așteaptă cu răbdare și tind să creadă: Asta e situația, nu am nevoie să aflu mereu ce se întâmplă…
  • albinele: conștiincioși informați care respectă regulile: “Vreau să fiu informat(ă) și cred că ar trebui să respectăm regulile cu toții.
  • porumbeii, care așteaptă cu răbdare, dar sunt afectați sau le e frică: “Sunt foarte îngrijorat(ă) în legătură cu sănătatea și situația mea financiară, însă cred că lucrurile se vor îmbunătăți.
  • iepurii, îngrijorați în mod necorespunzător (sau panicați și îngrijorați în alte țări): “Aș vrea ca autoritățile să facă mai multe”
Kantar, Barometrul Covid-19 (2020)

Un mic detaliu relevant din articolul IQads despre respondenții români e că sunt clasificați și pe baza unor criterii secundare: dacă sunt informați sau nu, dacă respectă regulile sau nu, dacă sunt îngrijorați sau nu. Struții, marmotele și delfinii se încadrează la neinformați, iar albinele, porumbeii și iepurii la categoria informați.

Struții din studiu sunt cei mai periculoși – nu par să fie informați, nu par să respecte regulile, dar nu sunt nici îngrijorați. Până nu sunt fuduli, nu sunt struți destul.

Descoperirile

În România:

  • 64% dintre românii din orașe sunt fie struți, fie marmote. Conform clasificărilor Kantar, intră la categoria neinformați, dar sunt ori frustrați și încurcați de pandemie, ori respectă regulile dar sunt neinformați sau detașați de știri.
  • Doar 26% dintre românii din mediul urban cred că situația se va îmbunătăți curând. Mă întreb dacă românii sunt mai pesimiști pentru că știu cum (nu le) funcționează sistemul de sănătate corupt și/sau nu au încredere unii în alții sau instituțiile care ar trebui să le reprezinte.

În Olanda, interesant doar pentru mine, și poate în contrast cu România:

  • Consumatorul de rând este mai puțin îngrijorat decât în alte părți (zice Kantar Nederlands Persbericht). Se vede de când au început să relaxeze regulile la începutul lunii iulie.
  • Sunt diferențe majore între femei și bărbați. Grupul struților e compus 63% din bărbați, iar marmotele sunt 60% femei. Struții sunt în mare parte bărbați, și/sau millennials. În România n-am văzut aceleași interpretări sau date, dar nici n-am căutat să aprofundez foarte tare. Poate știe altcineva despre asta.
  • Sunt diferențe majore și între generații:
    • Gen Z sunt delfini și consideră că nu mai e distractiv deloc să ieși la cumpărături. Pe alocuri am văzut și jale de genul Corona mi-a distrus tinerețea. Nu pot să zic că înțeleg, dar totul pare mai dramatic în tinerețe.
    • Generația mea, milennialșii olandezi, e compusă în mare din struți. E păcat dar nu surprinzător dacă mă uit în jur, cu mici excepții. Struțul stereotipic pare să aibă cele mai arogante și respingătoare atitudini. Dar dacă ar fi să fiu optimistă, poate că în secret se spală pe mâini și respectă reguluile dar sunt ursuzi în atitudini și sondaje. Sau poate că o duc atât de bine încât n-au rude sau apropiați pe conștiință. Sau…poate că nu. Și sunt de fapt un fel de pericol public.

Speculațiile mele

Trei persoane diferite mi-au trimis studiul, și de fiecare dată am concluzionat sau discutat cam aceleași lucruri, cu avizul că n-o să fie ceva mega-științific pe baza unor descrieri sumare dintr-un comunicat de presă, fără acces la studiul întreg.

Nu cred că oamenii se încadrează perfect într-un șablon sau altul, tot timpul.

Fiecare ne comportăm altfel în funcție de context. Am văzut de (prea) multe ori cum studiile astea sunt luate ca atare și transformate în strategie fără pic de nuanță sau gândire critică, pentru că oferă o simplificare atractivă a unei probleme complexe pentru cei nevoiți să ia decizii rapide.

Dar dacă, de exemplu, ne dăm albine în familie dar cu prietenii ne prefacem că suntem chill ca niște delefini pentru că ei nu valorifică aceleași lucruri ca noi și totuși nu vrem să ne înstrăinăm?

Plus, unde intru eu? Sunt albină sau marmotă? Greu de zis. Probabil mai mult albină: respect regulile peste tot (comparativ cu restul țării par că fac exces de zel) și continui să mă informez. Dar pe de altă parte, am pus frână la citit constant orice despre pandemie după ce am făcut exces la început. Din Februarie până azi nu a apărut nimic semnificativ care să-mi schimbe comportamentul, în afară de ideea că ștersul suprafețelor e mai mult teatru igienic decât util. Așa că înțeleg și marmotele, cumva, din puținele informații disponibile despre ele.

Poate e mai important să schimbi comportamentele înainte de atitudini.

Să zicem că struții și delfinii au albine în familei, în cercul de prieteni, sau (sper) au rude cu risc pe care nu vor să le omoare. Poate e mai ușor și dezirabil să schimbi întâi comportamentul pe timp de pandemie (de ex. să fie ușor să găsești măști, să fie ușor să te speli pe mâini, etc.) decât să te aștepți ca măgarul să se transforme în cal de curse peste noapte (animalele astea nu erau în studiu, dar sunt utile ca analogie).

Conspiraționiștii sunt încă o enigmă.

Cel puțin prin prisma studiului ăsta, care are alte scopuri. Clar sunt niște extreme de frică și neîncredere, dar e un exercițiu interesant de gândire pentru cine vrea să schimbe comportamente sau atitudini. Doar din criteriul Kantar de informare/neinformre nu putem conclude dacă conspiraționiștii sunt informați sau neinformați. Poate sunt puțin informați din surse veritabile, dar foarte informați de alți conspiraționiști din bula lor, unde logica și/sau adevărul nu pătrund.

De exemplu, unde ar intra cazul recent cu decesul femeii din Arad care posta teorii conspiraționiste până în ultima clipă? Nu e clar, cel puțin nu pentru mine. Dar acolo trebuie investigat mai mult. Ar fi interesant de văzut de la cine se inspiră fiecare grup demografic.

Ce facem mai departe?

Sincer, sunt dezamăgită de majoritatea oamenilor de vârsta mea și mă simt înstrăinată de ei. Cel puțin studiul ăsta m-a ajutat să punctez cu niște date de ce anume, nu că nu vedeam asta în linii mari pe stradă sau auzeam de la prieteni (de ex. o prietenă care a fost ostracizată de prietenii cu care mergea la camping pentru că încă își lua precauții în luna August).

Nu știu cum rezolvăm impasul în condițiile în care pentru mine logica și medicina sunt literă de lege, mai ales pe timp de pandemie. Dar pentru unii orgoliul rănit sau faptul că nu se mai distrează la cumpărături în magazine și că li se încalcă drepturile dacă poartă mască par să conteaze mai mult. Și nu știu unde sunt ceilalți de vârsta mea, dacă mai există, sau dacă s-au retras din cauza altor grupuri care acaparează discursul.

Nu știu nici ce să fac cu ai mei. Am noroc că nu cred în conspirații sau citesc știri din surse proaste, dar e clar din schimbul nostru de mesaje că se preocupă excesiv de ce fac alții pe care nu îi putem influența (de obicei pe un fundal moralizator) în loc să-și investigheze propriile obiceiuri, surse de știri, etc.

Voi cu ce probleme vă confruntați? Sau cum v-ați adresat părinților și prietenilor?