Cărți din ultima vreme: toamna 2021

Toamna asta m-am mutat la Varșovia și mi-am ocupat timpul cu muncă, un curs de poloneză, birocrația locală, și căutat mobilă ca să am, în sfârșit, un scaun și birou decent de la care să lucrez. N-am citit cât mi-aș fi dorit, și nici n-am scris prea multe recenzii sezonul asta, dar… tot înainte.

O să fiu în România în Decembrie, și poate mai culeg câte o carte sau zece de prin librării, că online e greu să găsesc ceva într-un format decent.

Top 3

    1.  C. G. Jung, The Red Book.  Nu cred că Jung are nevoie de introducere dat fiind că e unul din fondatorii psihanalizei, și pe vremea mea era materie de liceu. The Red Book e o carte aparte, a cărui manuscris a stat in arhivele familiei Jung zeci de ani după moartea sa, înainte să fie pregătiți s-o publice. Dacă o citești, e ușor de înțeles de ce au ezitat: cartea detaliaza odiseea lui personală în a-și intelege subconștientul mai bine. În cadrul lui de referință, cartea e despre o serie de vise-cheie in care se intalneste cu umbra lui, partea necunoscuta a sinelui, urmată de interpretarea ultra-detaliată a fiecărui vis în parte. Pe parcurs, descoperă că multe din conceptele lui despre sine și cei din jur sunt niște fabricații utile, mult mai pliabile decât credea. Cea mai comparabilă carte faimoasă ar fi The Doors of Perception de Aldous Huxley, dar doar în sensul că e o carte despre o serie de revelații care schimbă percepția autorului asupra realități. Cartea lui Huxley e mult mai grăbită și incoerentă (aparent mai târziu a regretat publicarea ei), pe când cartea lui Jung e serioasă, plină de simbolisme, la granița dintre conștient si inconștient sau vise. Cine a avut experiențe similare (dacă nu cu integrat umbra, atunci măcar cu disoluția ego-ului) știe la ce mă refer. Într-o lume in care poti să afli ce gândește un om care a luat DMT in mod regulat timp de aproape 4 ani de pe YouTube, perspectivele astea nu mai par așa ieșite din comun. Trebuie puse mai degrabă în contextul istoric, în care subiectul lor nu era o știință sau foarte ‘științific’, și ideea de a-ti explora psihicul sau trairile interioare erau activitati rezervate mai degrabă poeților, artiștilor sau pacienților din spitalele în care Jung si Freud practicau. În contextul asta, e usor de înțeles de ce lui Jung și mostenitorilor lui le-a fost frica să publice așa ceva. Recomand, dar trebuie multă rabdare și context.
    2. Adrian Wooldridge, The Aristocracy of Talent. Wooldridge e un veteran de la Economist, un săptămânal englezesc despre geopolitică, economie, știință și tehnologie. E prima carte pe care o citesc despre istoricul conceptului, dar știu că există cel puțin alte două puncte de vedere diferite de ale lui cu privire la unde se îndreaptă ideea. Pe asta am apreciat-o pentru intervalul istoric sondat, de la Plato până în ziua de azi, și pentru că include și exemple globale, nu doar anglo-saxone, cum citesc de obicei. Concluzia lui e că, deși a fost utilă și a dus la mult bine, corputia în rândul meritocraților a contribuit la apariția unei forme de meritocrație oligarhică. Vremurile în care trăim nu (mai) sunt meritocratice cu adevărat, pentru că favorizează oameni care au deja un avantaj în viață: s-au născut în familii înstărite, cu acces la resurse, in principiu educație și conexiuni. Soluția pe care și-o imaginează e o revenire la meritocrație adevărată, decentralizată, mai mult pe sistemul Singapore sau China, dar, evident, fără opresiunea moral-culturală din țările respective (de ex. cum folosește Singapore tehnologia ca să controleze viețile oamenilor și cum gestionează statul chinez lucrurile).
    3. Eliot Higgins, We are Bellingcat. O carte scrisă de fondatorul organizației care se ocupa cu investigații geopolitice, in care detaliaza traseul de la interes personal in a studia tweet-uri din zone conflictuale, până la formarea unei organizatii jurnalistice non-guvernamentale cu zeci de cercetatori, care poate să preia investigatii geopolitice serioase si mai oferă și cursuri de formare în OSINT (open source intelligence) pentru jurnaliști și alți amatori. Am citit-o pentru că știam deja despre investigațiile lor și ale colaboratorilor, dar m-a surprins cât de umile au fost începuturile, din dormitorul și sufrageria lui, cu nou-născutul în brațe. Nu cred că există alte cărți asemănătoare pentru că e un domeniu destul de nou. Am pus-o pe locul trei pentru că e interesanta, dar m-a dezamăgit un pic finalul. Mă așteptam să existe ceva mai multe detalii despre, de exemplu, viziunea lui pentru viitorul Bellingcat, dar mi s-a părut că s-a terminat cam abrupt.

The Red Book

Mențiuni

  • Joe Moran, First You Write a Sentence. O cărticică cu dichis despre cum să scrii mai coerent în engleză, scrisă de un profesor de literatură engleză. E mai mult o combinație de anecdote despre viață, literatură, autori, tipografie, plus sfaturi despre cum să creezi proză cât mai melodioasă. Concluzia e că vei ști că o propoziție e bună de publicat atunci când are un anumit ritm și sunet, ca un fel de al șaselea simț. Deci, ca să scrii o propoziție și apoi să construiești un paragraf, trebuie să scrii și să citești foarte mult. Nimic nou. Restul sfaturilor sunt de bun simț, dar contează cum și când le aplici. Reușește să spună foarte multe lucruri la care poți să meditezi o vreme. Cea mai bună carte însoțitoare e probabil cea a lui William Zinsser, On Writing Well.
  • Annie Ernaux, The Years. O traducere a unei cărți în franceză, scrisă de o autoare contemporană care încearcă să contureze un profil psihologic al unor generații de francezi: speranțele și angoasele autoarei, părinților, copiilor, și celorlalți din aceeași cohortă cu ea. Începe de undeva din anii 60 și se termină în zilele noastre. E fascinant de citit cum au fost percepute inovațiile tehnologie, expansiunea către suburbii, fiecare cu câte un hipermarket și benzinării pe drum în ceva parc industrial, imigranții africani și apoi est-europeni când s-a lărgit Uniunea Europeană, plus multe altele. Un format și stil inovativ care a făcut-o să fie considerată pentru Nobelul pentru literatură de anul ăsta de unii critici literari, dar n-a fost să fie.

Pomul lăudat

Cărți care nu și-au atins potențialul.

  • Katherine May, Wintering. Avea multe recenzii pozitive de la oameni care îi lăudau proza, dar mi s-a părut lipsită de substanță. Premiza e frumoasă și onorabilă: în loc să presupunem că lucrurile ne vor merge mereu strună în viață, ar fi bine să îmbrățișam perioadele nefaste că momente propice pentru transformări, așa cum în natură animalele se pregătesc intens pentru iernat, în speranța că vor supraviețui. Din start, cartea se adresează unor oameni care, la fel ca autoarea, se bucură de un anumit nivel de privilegiu în viață: nu le lipsesc bunurile materiale, și cumva i-au ocolit situațiile emoțional dificile și alte traume. Scrisul și observațiile autoarei sunt interesante pe alocuri, dar restul cărții e plin de evenimente, angoase și anxietăți la care mi-a fost greu să mă raportez, și care nu prea se legau unele de altele.
  • Xiran Jay Zhao, Iron Widow. Am vrut să încerc genul young adult/fantezie, și, la recomandarea cercului de prieteni am citit cartea asta, aparent parte dintr-o serie de două cărți până acum. Poate că genul YA nu e pentru mine pentru că nu mai sunt suficient de copil la suflet. Sau poate că și cartea asta mi s-a părut un pic grăbită, un amalgam de teme care i-au plăcut autoarei, dar care au creat mai multe întrebări decât au generat răspunsuri. Sau…poate asta e strategia acum, ca să cumperi și volumul doi 🙂  Nu știu dacă o să am răbdare sau voință să citesc partea a două când urmează să apară. Abia reușesc să mă conving să revin la trilogia scrisă de Rebecca F. Kuang.

 

A trecut un an de cand am devenit programator

Luna asta sărbătoresc un an de de când m-am angajat ca programator. Mi-am amintit mai mult din cauză că un coleg a avut un bebe fix când intervievam (și a trebuit să fugă la spital), și recent i-a sarbatorit ziua de nastere 🙂

Am mai scris despre primele 3 luni după ce m-am apucat de învățat programat, dupa care la șase luni, după care atunci când m-am angajat și experienta interviului. De atunci n-am mai avut timp să scriu la fel de des despre traiectoria pe care am luat-o – și nici n-ar fi fost la fel de intersant – dar acum că s-a făcut un an, am zis ca e un moment propice sa reflectez.

La ce-am lucrat în ultimul an

Am scris mai demult că am pornit la drum cu Javascript/Typescript și React.

Partea bună a fost că erau și încă sunt limbaje sau tehnologii populare, bine cunoscute, cu un feedback loop short, în care afli foarte repede ce faci bine și ce-ai greșit. Partea neplacută e că ecosistemul de tehnologii care sprijină programatul front-end a devenit foarte complex in ultimul deceniu. E mult de învățat în toate direcțiile, dar nu regret decizia. Partea buna a fost că munca pe care o fac utilizează fix cunoștințele pe care le acumulasem, în sensul că n-a trebuit să învăț ceva total nou ca să fiu utilă. Plus, de atunci mi s-au extins orizonturile considerabil.

Lucrez pentru o companie mică unde dezvoltăm aplicații pentru Atlassian, de obicei pentru Jira și Confluence. În alte cuvinte, în funcție de cum privești lucrurile, ori îmbunătățesc, ori înrăutățesc Jira cu fiecare linie de cod pe care o scriu. Deși folosisem Jira extensiv ca product manager în slujbele anterioare, nu stiam că există un ecosistem de dezvoltatori de aplicații. Surpriza a fost nu doar că există, ci și că e foarte profitabil. După cum se laudă Atlassian, acest Marketplace în care ne vindem aplicațiile a depășit venituri de 1 miliard de dolari, și peste 60% dintre clienții Jira Software și Confluence folosesc cel puțin o aplicație din Marketplace.

Ca paranteză, nu sunt neapărat o fană a produselor Atlassian, dar nu e o condiție necesară muncii. Îi văd utilitatea și pot apreciez faptul că Atlassian e un gigant care s-a dezvoltat fără bani de la investitori încă din 2002, iar acum e aproape sinonimă cu conceptul tradițional de management de proiecte softare (și nu numai).

Revenind, în mod specific, lucrez la aplicațiile pentru cei care folosesc Atlassian în cloud și fac cam de toate: front-end, backend, uneori lucruri care pare un pic DevOps. Nu am vrut niciodată să mă limitez doar la front-end, așa că sunt destul de fericită în privința asta.

Prima aplicație pe care am construit-o ca să învăț a fost ceva mai mult ca o glumă, dar acum face bani.  În prima lună, am făcut o aplicație care adaugă notițe autocolante colorate pentru documente în Confluence. Atât. A fost un prilej de joacă cu niște Javascript și CSS ca să fac mărimea fontului să crească sau să scadă automat, după care am lansat-o. Dar în Marketplace aparent chiar și asta poate să facă bani dacă e amuzantă, are utilitate, și/sau trece suficient timp până să o descopere cineva. Ca atare, după un an, aplicația chiar are clienți care ne plătesc sume mici, dar nu insemnificative.

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pe o aplicație a unui client, construită pe infrastructura AWS (serverless). Lucrez cu un singur alt programator, care e liderul tehnic pe proiect si persoana cu care interactionez cel mai mult. Aplicația constă într-o serie de funcții care gestionează evenimente din Atlassian pe care le trebuie să le procesăm. E atât de complexă și cu atât de multe părți (cel puțin pentru o aplicație pe care o folosești în Jira), încât la început abia înțelegeam ce rol joacă toate componentele (de la Serverless până la Redis) și abia reușeam să repar un bug o dată la două săptămâni. Acum, după un an, reușesc să termin aproape jumătate din estimările la care ne angajăm o dată la două săptămâni, fără foarte mult ajutor de la colegul meu. Cel mai mult îmi place să lucrez la lucrurile care nu-l entuziasmează pe el: de obicei rescriu frontend-ul ca să fie mai ușor de înțeles și utilizat, și am introdus o modalitate mai logică de a executa migrații de date (în baza de date Postgres cu TypeORM). Auzeam mereu de migrații ca fiind stresante, dar mă bucur că am trecut pragul ăsta psihologic la un an după ce am încept să lucrez.

Dezavantaje și dezamăgiri

Pe lângă faptul că nu trece zi fără gândul, “Cine folosește funcționalitatea asta în Atlassian? Spune-mi CINE?? Și mai ales, de ce??” N-au fost multe episoade negative.

Am construit proiecte care nu au fost lansate. Am lucrat la două aplicații ce (probabil) nu vor vedea niciodată lumina zilei, din varii motive. Se întâmplă peste tot, nu înregistrăm succese tot timpul, dar măcar tăiem inițiative din scurt dacă nu merg. Chiar și-așa, mi-au plăcut ambele și tot am învățat din ele, mai ales că erau pentru niște clienți exigenți care vroiau ca totul, mai ales gestionarea erorilor mici sau mari, să fie bine făcut.

Am avut și un moment în care m-am angrenat la ceva mult peste nivelul meu, unde șeful meu a trebuit să rezolve problema și să-mi arate cum ar fi trebuit să fac de fapt. E foooaarte posibil că știa că n-o să mă descurc, dar a fost un eșec din care să trebuiască să învăț, ca să nu-l repet când miza ar fi fost mai mare.

Per total, cum zice șeful meu,

“Working with the Atlassian product suite is probably one of the most challenging things you’ve done as a software engineer. Unless you’ve worked with Salesforce. In that case: hat-tip to you.”

Acum că am experiența asta de un an, tind să fiu de acord  🙂

Per total

Am bănuit că o să-mi placă să fiu programator, și măcar pot să-mi confirm bănuiala. Îmi place să rezolv probleme din ce în ce mai complexe, chiar dacă uneori pendulez intre agonie și extaz când lucrurile merg (sau nu).

Sunt chiar mult mai fericită acum decât atunci când am început și totul erau nou, și mi-era frică de tot ce știam că nu știu. Acum simt că încet, dar sigur, mi se dezvoltă încrederea în sine și cunoștințele. Cu fiecare proiect devin mai adeptă la rezolvat probleme, mai bună la gestionarea timpului, simt că mi se îmbunătățește memoria (acum am o geografie mentală a proiectelor la care lucrez), gândirea analitică și logică, comunic mai bine în scris sau verbal, și tot așa. Ce-mi dă cea mai multă speranță e să privesc înapoi la locul din care am început și să-mi dau seama cât de departe am ajuns.

Continuă să-mi placă să lucrez de la distanță (de acasă), dar deja fac asta de aproape patru ani, așa că nu s-a schimbat foarte mult pe planul ăsta – doar peisajul de afară e un pic diferit acum că sunt în Varșovia. Îmi place faptul că am ajuns într-un moment pe care mi l-am dorit atunci când m-am reprofilat, și simt o stare de liniște foarte plăcută.

Ce urmează?

Încă nu știu sigur pe plan de aprofundat tehnologii și limbaje- știu doar că o să rămân la compania la care sunt pentru câteva luni, doar că mă mut la un orar de muncă de trei zile pe săptămână cât învăț niște poloneză, mă obișnuiesc cu locul și oamenii, și caut o casă. Abia atunci cred că o să trag o linie ca să-mi dau seama mai bine ce mi-a plăcut, la ce mă descurc, și ce-aș vrea să învăț.

Dacă ești și tu un programator începător sau te gândești să devii, răspund cu bucurie la întrebări (în limita timpului pe care îl am). Nu știu ce ar vrea lumea să afle, așa că lăsați orice eventuale întrebări în comentarii.

Plus, chiar dacă nu ești programator, dar simți că n-ai pe cineva care să-ți răspundă în mod obiectiv la întrebări legate de subiect, pot să încerc să-ți răspund sau să trimit întrebarea cuiva care știe mai bine.

Polonia: Impresii din Varșovia după două săptămâni

Sunt în apartament, încă lucrez, încă am cutii nedesfăcute. Afară a venit toamna, dar nici nu prea am avut timp să ies pe afară cu excepția unor magazine de mobilă.

Mulțumesc celor care mi-au scris și mi-au urat succes în aventură; mă bucur că sunteți pe-aici: români în străinătate, români care au fost dar s-au întors, și restul cei care nu ați plecat dar sunteți plin de curiozitate despre cum e pe aici.

Mi-am propus să scriu trei impresii strict personale, cel puțin față de unde am locuit până acum (câteva orașe mari în Marea Britanie, San Francisco și Amsterdam).

1. E mult mai ușor să cumpăr legume și fructe (relativ ieftine), și să nu folosesc atâtea plastice

În Londra îmi plăcea să merg la un aprozar sau o piață o dată pe săptămână și nu aveam prea multe plastice. În San Francisco apreciam faptul că se putea recicla totul, și că existau destule magazine – lanțuri, magazine de colț sau cooperative – în care produsele erau prezentate atrăgător și fără plastic. Dar în Amsterdam, unde piețele mi s-au părut destul de slabe calitativ (am încercat trei până să le abandonez pentru că produsele nu păreau foarte proaspete sau nu aveau gust), a fost o explozie de plastice, motiv pentru care m-am uitat mai serios la cum să reduc din deșeurile de plastic din casă. Se reciclează și în Amsterdam, dar există încă o oarecare ipocrizie a supermarketurilor care își făc reclamă că sunt verzi, dar practică o formă de greenwashing: încă ambalează multe bunuri proaspete în plastic. Broccoli? În plastic. Ardei individual? Plastic. Roșiile? Găleți. Humus? Bidonașe de plastic. Plus, din cauză că apartamentele sunt mici și lumea nu are unde să țină lucrurile, pachetele de orice sunt mici.

Fruit and berries

În Polonia suspectez că încă se gătește destul de des, și găsesc aprozari, piețe și supermarketuri doldora de legume și fructe proaspete. Sunt servicii de cumpărături online, dar sigur nu sunt la fel de răspândite ca în vest. Oamenii folosesc legume și salate la aproape la orice masă, de la cel mai ieftin bar mleczny (bar de lapte, un concept de restaurant ieftin care a dăinuit de-a lungul anilor) în care am mâncat, până la restaurantele scumpe și chiar și cina de dinainte de Crăciun, bogată în pește și legume. Legat de preț, zic că sunt relativ ieftine pentru că inflația a ajuns la un nivel ridicat (triplu față de UE), dar personal nu am termen de comparație pentru cum era înainte și cum se resimte.

Ambalajele s-au mutat spre hârtie sau carton în mare parte reciclabil, probabil din cauză că vin o grămadă de legi și regulamentări. Încă nu e cazul la foarte multe lactate și carne (tăvi de polistirol), dar există senzația că lumea chiar se străduiește să ajungă la cotele impuse de UE, chiar dacă nu le ating și încă primesc prea multe gunoaie din afară. Printre altele, am observat într-un magazin că s-a implementat și o lege care stipulează că vânzătorul e responsabil să recicleze ambalajele – chestie nouă, cel puțin pentru mine.

2. E foarte liniște

Am plecat de la gălăgia de stradă din Amsterdam și haosul străzilor americane pline de sirene și construcții la o liniște aproape deplină. Deși stau foarte central, sunt într-un bloc cu patru etaje înconjurat de alte blocuri care dau la stradă. Acum că m-am plimbat pe străzi și am văzut cât de întins e orașul – cel mai apropiat model mental e Berlin – nu mă miră.

Mă bucur că nu am parte de traficul de pe arterele principale (est-vest, nord-sud). În ultimele săptămâni m-am bucurat să aud doar cheile vecinilor în uși, uneori poarta de la intrare în curtea interioară, și să dorm fără să aud scutere, hăhăit și țipete stradale până la 2 dimineața.

Afternoon glow

Din cei pe care i-am observat, unde olandezii și britanicii ieșiți în grup dau volumul conversației tare sau la maxim și cei din urmă tind către inebriere rapidă când sunt într-un local, în Polonia am trecut de multe ori pe lângă terase și restaurante pline de unde nu se aude decât murmurul conversației. Îmi aduce aminte într-un fel bun de România, unde nu prea auzeam oameni care să strige sau să-și ridice vocea prin restaurante, și există un fel de intimitate de care aproape uitasem.

3. Oamenii par mai onești și reali

În Olanda, SUA și Marea Britanie aveam des senzația că interacționez cu o fațadă, cu o anumită fațetă a unei persoane fabricată doar pentru interacțiuni cu străini și mediul profesional. Știam clar când oamenii își puneau deoparte principiile personale sau preferințele adevărate în exprimare, și că simțeau că pot să fie ei înșiși doar într-un mediu foarte privat. Cred că e o tehnică de supraviețuire utilă sau chiar necesară în societățile de acolo, unde trebuie să socializezi foarte mult ca să fii acceptat. Dar mie mi se pare destul de obositor să fiu foarte altfel, excluzând aici principiile și granițele pe care trebuie să mi le impun ca să-mi ocrotesc timpul și resursele (de ex., spus nu proiectelor neesențiale).

În Polonia, ca și în România pe care mi-o aduc aminte, oamenii întâlniți până acum par mai onești și transparenți în comportament, în sensul că nu ai senzația că interacționezi cu altă versiune a lor creată special pentru la muncă sau conversații pe stradă și scara blocului. Știi exact prin ce trec: uneori sunt veseli, alteori sunt indispuși, uneori trebuie să fie stricți pentru că rolul le cere, dar în toate conversațiile de până acum lumea e mult mai explicită în cum se manifestă. Nu trebuie să ghicești ce vor, sau să ocolești subiectul. Nu pretind că sunt veseli dacă nu sunt, o să-ți spună ce crezi chiar dacă nu-i întrebi neapărat, și nu folosesc treizeci de fraze alambicate și indirecte ca să-ți spună că n-ai făcut ceva bine, doar ca să nu superi sau să izbucnești prea tare. Ca atare, pentru cei din Vest, est-europenii cu precădere pot părea tăcuți, negativi și morocănoși.

anotherplanet

Dar după ce am văzut și extrema de pozitivitate forțată și aproape toxică sau vorbitul cu foarte mult subtext în San Francisco și Marea Britanie, cred că echilibrul e undeva la mijloc. Nici olandezii nu mi se par așa direcți cum se mândresc ei că sunt, cel puțin nu față de est-europeni, care pot oricând să-ți trântească niște adevăruri în față fără aviz. Personal îmi place varianta asta mai mult, pentru pe de o parte o înțeleg, și pentru că mi se pare că poți să încerci să schimbi atitudini sau să înveselești oamenii mult mai ușor decât să navighezi limbajul de lemn al mediilor în care trebuie să pari entuziasmat și pozitiv chiar și când nu ești. Chiar și în SUA îmi plăceau oamenii sassy și un pic salty, dar în mediul profesional comportamenetele astea erau descurajate, implicit sau explicit, ca fiind nepotrivite cooperației între străini.

Anyway.

Orașul, locuitorii și problemele lor sunt încă un mister, dar am o vagă idee de la prietenii și foștii colegi pe care îi am aici: inflația, nu s-a vaccinat destulă lume în țară (sunt pe la 52% cât scriu asta), tinerii nu pot să-și cumpere apartamente așa cum puteau părinții, etc. Probleme noi, și totuși aceleași probleme peste tot. Rămâne de văzut.

AMS – WAW: AMR două săptămâni în Amsterdam

Am lipsit vara asta, nu doar din cauză că m-am vaccinat, a fost cald și am fost în concediu, ci și pentru că am luat o decizie mare. Eu și prietenul meu ne mutăm la Varșovia, în Polonia (el fiind polonez).

Łazienki Park

Nu tind să scriu prea mult despre evenimente personale pe blog, dar am scris mai demult că acum trei ani am divorțat atunci când am decis să plec din SUA și să-mi schimb cariera. N-a fost o decizie ușoară (puțin spus), dar de atunci am încercat să-mi refac viața pas cu pas, în ciuda pandemiei, o altă dificultate în sinea ei. Partea bună e că simt că am ajuns într-o perioadă de echilibru emoțional și profesional, o chestie pe care n-am mai simțit-o de multă vreme.

De ce spunem la revedere Olandei?

Motivele sunt destul de simple: cultura și lipsa locuințelor.

Cultura. Cum niciunul din noi nu e olandez, vrem o cultură pe care să o înțelegem sau măcar putem desluși. Momentan sunt prea multe piese pe care nu putem să le punem cap la cap aici, o mare parte din ele devenite aparente mai ales pe timp de pandemie (toleranța, conformismul, încrederea în guvern, etc.). Dacă am fi doar noi probabil nu ne-ar deranja. Dar la un moment dat când ne decidem să avem copii, se schimbă ecuația, și nu vrem să aducem încă o cultură în mix, una pe care nu o cunoaștem bine.

Lipsa locuințelor (undeva peste nivelul mării). Nu ne lipsesc fondurile, dar în Olanda lipsesc locuințe decente: cam 300.000 după ultimele estimări. Puținele locuințe mici și deseori vechi sunt la suprapreț (media e €500.000 în Amsterdam) – fac apartamentele din blocurile comuniste din București să pară vile. Restul țării e destul de complicat de navigat din punct de vedere cultural pentru doi oameni care nu sunt nativi (de ex., religios sau nu), nu e tot timpul prietenos față de străini, și nici foarte mult din el situat peste nivelul mării – o problemă din ce în ce mai aparentă în ciuda investițiilor făcute.

Cam asta ar fi varianta scurtă – poate o să elaborez altă dată dacă cineva are curiozitatea.

De ce Polonia? De ce nu România?

Mi-am dat seama că îmi place mult Polonia, în ciuda știrilor despre politica țării. E o țară atât de mare încât am obosit și pierdut câteva kilograme încercând s-o cuprindem într-un tur masiv de o lună în vara asta. O să revin cu poze din concediu, dar acum îmi petrec timpul lucrând și aranjând mutarea.

Per total am rămas plăcut impresionată, și cel mai mult mi-a lăsat impresia că la nivel de infrastructură Polonia a reușit ceea ce România și-ar fi dorit (trebuit) să implementeze cu banii de la UE: trenuri, autobuze, curățenie, piste de biciclete, închis mine, subvenții la panouri solare și baterii, etc. Distanța e mult mai mare, și nu pare justificată doar de puținii ani în plus pe care i-au avut ca membri UE.

Cultura mi se pare suficient de similară cu cea a României, cu asemănări cum numai țări est-europene (uneori cu un trecut comun) pot să aibă. Casele sunt ușor de găsit, și nu sunt puchinoase. Pe termen mult mai lung, gândindu-mă nu doar la mine, cred că educația are un standard mult mai ridicat în Polonia (la rezultatele PISA sunt mai aproape de Korea decât de România și o duc mai bine ca Olanda).

Ca o paranteză, nu vreau să mă bag mai adânc în istoria sau politica lor în momentul ăsta. Cât scriu rândurile astea există semne că lucrurile s-ar putea schimba pe termen scurt (s-a destrămat coaliția de la guvernare), dar rămâne de văzut. Evident, lucrurile sunt mai nuanțate decât știrile din vest le fac să pară, și polonezii se luptă cu aceleași întrebări ca și restul lumii: ce înseamnă democrația? Ce vrem de la ea? Cum definim societatea? Cum conviețuim?

Și întrebarea de final: vorbesc poloneză? Nu foarte bine (încă). Dar nu e prima oară când experimentez cu imersia totală în limbă și cultură 🙂