Asta e a doua parte dintr-o serie de postări despre experiența mea din sarcină, la naștere și post-partum în România – o călătorie care a început greu, dar, în cele din urmă, s-a terminat cu bine.
Povestea anterioară s-a terminat când am ajuns în România și am continuat sarcina în ultimul trimestru la București, spre sfârșitul verii și un început frumos de toamnă. După cum scriam, nu plănuisem deloc să vin în țară dar așa a fost să fie când sistemul medical din Polonia n-a mai putut să mă ajute cu adevărat.
Scrisesem demult o postare numită gravida invizibilă, pentru că așa m-am simțit în mare parte. Asta e doar o parte din ea.
La metrou lumea se făcea că nu mă vede, chiar și cei care stăteau pe scaunele rezervate gravidelor sau mamelor cu copii. La cozi, la fel, dacă n-ar fi fost femei la casă care să mă cheme înainte dată fiind noua lege care dă prioritate gravidelor și celor cu copii sub cinci ani. Au fost câteva excepții, dar asta e partea tristă: că au fost excepții. Un bărbat la coadă la farmacie, altul la chioșc, și o altă doamnă la coadă la înghețată. Îi țin minte pe toți pentru că a fost neobișnuit să se uite cineva în ochii mei și să zică, te rog, ia-o în față.
De trecut strada nici nu mai zic. Dacă nu aveam motiv să ies, preferam (categoric) să nu ies, mai ales pe măsură ce devenea din ce în ce mai greu să mă mișc fără să-mi amorțească piciorul după cinci minute de mers, cu centură cu tot. Dar nu era trecere să nu fie vreunul care să nu vrea să oprească. Mă simțeam invizibilă și pe trecere, ceea ce mi-a întărit părerea că a fi pieton în București e suicid curat.
Premiul pentru cel mai cumsecade om e rezervat pentru unul din paznicii de la Mega Image de lângă mine, un om pe care altfel lumea cred că nici nu îl observă când intră în magazin. Absolut de fiecare dată când m-a văzut la intrare pe tura lui mi-a zis să mă bag în față la casă, că e dreptul meu, și uneori stătea după mine să vadă că nu sunt probleme. Jos pălăria, domnule, și tot respectul meu. Nu îl costa nimic să facă asta, și totuși a făcut-o. Dar alți oameni aparent mai înstăriți, în, teoretic, unul din cele mai bune cartiere din București, de la care aveam pretenții nu au dat dovadă de aceeași atitutdine. Aparențele sunt totul pentru unii oameni în timp ce au o lipsă mare de educație (de acasă) și respect.
Dar restul postării am șters-o. Era un blabla mai detaliat despre ce am zis mai sus. Am șters-o pentru că de când am scris-o și până acum au avut loc niște crime oribile. În mai puțin de o lună (mai–iunie 2025), două femei însărcinate au fost ucise de partenerii lor în România.
Odihnească-se în pace Teodora, și odihnească-se în pace Andreea.
Dacă respectul minim nu există în bula mea privilegiată, în afara ei e jale.
Să nu uităm că România este una dintre țările UE cu cele mai mari rate de violență împotriva femeilor, asta doar din ce știm și se raportează: cu 45,5% dintre femei (în general) raportând violență psihologică și 25,4% violență fizică de la un partener intim. Practic jumătate din toate femeile care au avut un partener (48,9%) raportează că au suferit violență severă. În fiecare an, zeci de femei sunt ucise în România din cauza violenței bazate pe gen, iar femeile însărcinate sunt printre cele care sunt în pericol.
Justiția și poliția par impotente mai de fiecare dată.
Îmi pare rău că evenimentele astea au avut loc după ce am plecat și nu am putut fi acolo la proteste. M-aș fi dus, cu copil cu tot, pentru că de fiecare dată auzi aceeași placă: blablabla dar e vina femeii blablabla a căutat-o blablabla dar de ce era cu el blablablabla era îmbrăcată cumva blablablabla nu mă interesează, un delir de fiecare dată prin comentarii. E vina ei că a îndrăznit să respire și să facă greșeli umane pe planeta asta, că nimeni nu le face. De-asta au trebuit să moară?
Lasă un răspuns