Asta e prima parte dintr-o serie de postări despre experiența mea din sarcină, la naștere și post-partum în România – o călătorie care a început greu, dar, în cele din urmă, s-a terminat cu bine.
Postarea asta a stat mult timp în ciorne și am rescris-o de zeci de ori, neștiind ce ton să iau – când era prea clinică și axată doar pe statistici și termeni medicali, ca o formă de protecție, când devenea prea emoțională și față de evenimentele prin care am trecut în 2024. Acum că cel mic are șase luni de zile și e bine, simt că pot să împărtășesc un pic mai detașat ce s-a întâmplat, după ce am făcut aluzii în postările anterioare.
Am rămas însărcinată la începutul lui 2024, dar sarcina a luat o întorsătură nefastă în al doilea trimestru, și am fost ejectată de pe traiectoria normală pe care mi-aș fi dorit-o.
Poate că alți părinți care trec prin momente similare vor găsi înțelegere și sprijin în aceste cuvinte. Sau poate că scriu doar pentru mine, ca să dau sens haosului prin care am trecut.
Vestea
Sunt multe lucruri pentru care nu suntem niciodată cu adevărat pregătiți în viață. Diagnosticul primit la ecografia din al doilea trimestru a fost unul dintre ele.
Nu e prima mea sarcină, ceea ce poate fi o surpriză, dar prima sarcină a fost pierdută de Crăciun în 2023, când eram în vizită în București. De bine ce făcusem un test pozitiv, am început să mă simt rău și am alternat între făcut cozonac, masa de sărbători, camera de gardă și forumuri anonime unde încercam să cuantific cât de mult e ‘normal’ să sângerezi dacă pierzi o sarcină, și zeci de femei anonime din întreagă lume postau despre situațiile în care se aflau și aproape nimeni nu răspundea. Aveam un gol în mine, și un gol de poze în memoria telefonului. E ca și cum sărbătorile alea nu s-au întâmplat.
La a doua încercare, o surpriză: au apărut gemeni pe ecranul ecografului, doi mici „creveți” cum urma să le rămână porecla. Șocul și bucuria inițială au fost umbrite de câteva semne de întrebare la prima ecografie majoră la o lună după – unul dintre fetuși era mai mic și puțin dezvoltat ca celălalt care trăgea tare. Eram îngrijorați, dar ginecologul era optimist că se va rezolva cu timpul.
Timpul a trecut, și a doua ecografie din al doilea trimestru a schimbat totul. Fătul cel mare era voinic, puternic, și anatomic corect. În aglomerația de mâini și picioare din uter, ecografia celuilalt mai mic a început de jos în sus. Creștea în continuare, încă era mai mic, dar inima se dezvoltase corect, ceea ce ne-a dat motiv de ușurare.
Dar când doctorul a ajuns la cap, s-a lăsat tăcerea. Fața i s-a schimbat brusc și a devenit serios. Fătul mai mic prezenta hidrocefalie. Nu vă sfătuiesc să căutați termenul ăsta pe internet – veți da de imagini îngrozitoare și termeni precum „bebeluș extraterestru” care o să vă bântuie zile la rând. Cazurile „fericite” în care duci sarcina la termen, dacă reușești, includ paralizie și probleme de dezvoltare.
„Nu e vina ta, nu ceva ce ai făcut sau n-ai făcut în viață sau pe timpul sarcinii. Așa se întâmplă,” mi-a zis doctorul, singurele cuvinte pe care mi le mai aduc aminte. Veneau parcă dintr-o înfundătură. Eu eram departe, ușor siderată de ce tocmai auzisem.
Deși rațional înțeleg că pot fi cea mai sănătoasă persoană din lume și erorile genetice pur și simplu se întâmplă, primul gând instinctiv e „ce e în neregulă cu mine?” A durat mult să reușesc să văd situația ca o eroare de ADN și să mă împac cu ideea că corpul meu găzduia ceva ce se crea singur pe măsură ce se divizau celule, și undeva în codul genetic s-a produs o greșeală de scriere care nu poate fi prevăzută sau controlată.
Realitatea medicală și plecarea în România
Ca să fim siguri, am fugit la încă doi-trei doctori pentru o doua și a treia opinie. Dar când mai mulți medici îți spun că n-au văzut așa ceva în cariera lor și că trebuie să te duci la cineva și mai calificat, realizezi că nu mai ești pe un drum normal.
Aici trebuie să fac o paranteză pentru cine nu știe, pentru că ulterior am descoperit că nici doctori și medici din România nu știu cum e cu legea în Polonia.
Fiind în Polonia, legile stricte privind avortul ne-au pus într-o poziție imposibilă. În 2020, a intrat în vigoare una din cele mai stricte lege ale avortului din Europa. Coaliția care e la guvernare din 2023 nu are majoritatea necesară schimbărilor și oricum crede că un președinte din opoziție o va opri prin veto.
Întreruperea unei sarcini din cauza diagnosticului unui defect congenital încalcă dreptul la viață protejat constituțional. Avorturile sunt permise doar dacă sarcina pune în pericol viața sau sănătatea mamei, sau dacă rezultă dintr-un act criminal. Legile asteaau dus la decese materne evitabile în ultimii ani. Candidați la președinție mai noi consideră că nici sarcinile care rezultă dintr-un act criminal nu trebuie întrerupte.
La o țară de aproape patruzeci de milioane de oameni, în 2021 au avut loc doar puțin peste o sută de avorturi pe motive de complicații fetale ca urmare a legilor. Și nu e de mirare – unul din ei ne-a spus că nici măcar nu se face proces dacă ești descoperit sau te pârăște cineva. Doctorul care face avortul plus orice asistent merg direct la închisoare. Îmi pare rău pentru medicii de acolo care vor să ajute, dar nu pot.
Timp de două săptămâni am alergat de la un doctor la altul, parcurgând sute de kilometri, urmărind orice speranță. Am ajuns și la granița cu Cehia, în Cieszyn, la un doctor recomandat, dar realitatea era că nimeni nu îndrăznea să intervină, de teamă, chiar dacă aveam un caz solid pentru faptul că sarcina îmi punea viața în pericol pe măsură ce progresa. Vroiau să găsească ceva profesor universitar la care să mă duc, dar nimeni nu răspundea.
Opțiunile erau sumbre: să sperăm că fătul cu probleme nu moare în uter provocând o naștere prematură pentru celălalt, că nu mă afectează pe mine și ne prăpădim cu toții, sau să „sperăm” din nou, dar între ghilimele sinistre, că dacă ajungem la termen, se naște și cu hidrocefalie, dar nu trăiește mult (poate zile sau ore), ca o „ușurare”.
Unii doctori ne-au explicat că există shunturi care pot ajuta în unele cazuri de hidrocefalie, da, cum aveam să descopăr ulterior conform celor mai buni specialiști din două țări, cazul nostru nu era candidat pentru o astfel de intervenție.
La momentul ăsta, eu eram mental departe și tot nu concepeam pericolul că eram însărcinată cu un făt care ar putea să moară și să mă ia și pe mine, și pe celălalt geamăn. Noroc cu medicii și apropiații care deveneau din ce în ce mai agitați și ne-au îndemnat să plecăm, pentru că în Polonia nu mai avea cine să ne ajute.
După câteva ore de cercetare, emoții și conversații dureroase, decizia a fost clară: trebuia să oferim o șansă măcar fătului sănătos. Sub presiunea timpului, fiind deja la 24 de săptămâni, am decis să zburăm în România pentru a obține asistență medicală. La București, după alte ecografii, am luat una dintre cele mai grele decizii din viața mea: să oprim sarcina fătului non-viabil pentru a-i oferi celuilalt cele mai bune șanse de a se naște. Singurul gând care mă obseda atunci era că nu pot să-i pierd pe amândoi.
Procedura a fost simplă și scurtă, dar nu fără risc. Cu inima grea, la finalul ei am primit confirmarea că totul a decurs conform așteptărilor și că celălalt geamăn era în siguranță. Cineva m-a întrebat în comentarii, cum a fost să nasc în Polonia? Polonia n-a fost să fie. Am rămas în București să nasc, cu medici care mi-au urmărit sarcina știind tot istoricul complicat. Despre restul sarcinii și naștere o să scriu în altă însemnare.
Întrebări retorice
Ce este un făt? Ce este o viață? Dar o persoană? Ce crede biserica (catolică) și oamenii din Polonia care dau legile că e un făt care nu are structuri care să indice un creier? Dacă acolo unde ar trebui să fie un creier incipient este doar lichid cerebrospinal, despre ce fel de persoană putem vorbi? M-am luptat mult cu întrebările astea. Înainte să trec prin asta consideram deja că e dreptul unei femei să aleagă, indiferent ce s-ar întâmpla. Acum cred și mai tare asta.
În mijlocul frământărilor, au existat, totuși, momente neașteptate de alinare. Taximetristul nostru din Polonia, care ne-a dus la toate controalele și ne știa povestea ne-a spus: „Sunt catolic devotat, dar nici măcar eu nu pot condamna decizia voastră. Cunosc alte cazuri de copii cu defecte congenitale la inimă care s-au terminat în suferință pe care niciun părinte sau copil nu ar trebui să o îndure.”
La ultimele alegeri, cu mult înainte de sarcină, ne-am văzut și cu electricianul care ne-a modernizat instalația și am stat de vorbă, cu el scârbit de situație. „Nu înțeleg de ce insistă să controleze corpul femeilor, care nu le aparține”
Ginecologii care m-au văzut sunt mâhniți și apăsați de faptul că trebuie să își riște dreptul de a practica medicina, și de neputința cu care s-au pricopsit.
În viața de zi cu zi, foarte mulți oameni, chiar și catolici practicanți, sunt mult mai moderați și pragmatici decât politicienii extremiști. Dar extremșitii conservatori sunt aleși din cauză că oamenii au alte plângeri economice, și diminuează impactul pe care ar putea să-l aibă asupra societății cu deciziile astea, ca fiind doar marketing electoral. Până când nu mai e doar marketing.
Similar, un alt taximetrist din București, după procedura de terminare , văzându-ne fețele grave, a înțeles situația. „În lunile mele ca șofer, am văzut multe cazuri de copii cu dificultăți severe. Primul gând al tuturor părinților este: ce se va întâmpla când eu n-o să mai fiu? Bunica sau tu puteți duce copilul la doctor pentru o vreme, dar apoi?”
Nu am cuvinte care să descrie cum e să iei o astfel de decizie. Zilele înaintea ei au fost sumbre. Nu mi-aș fi dorit să iau așa o decizie vreodată, dar viața a avut alte planuri. Nu există cărți de parenting care să te pregătească pentru așa ceva, nici forumuri, nici nimic.
Când sarcina nu urmează cursul ideal, vă doresc puterea de a înfrunta neprevăzutul cu o inimă deschisă și sprijinul necondiționat al celor dragi. Și mai ales, doctori competenți, curajoși, și dornici să ajute, nu să se uite la tine cu compătimire sau să-ți țină prelegeri.
A fost una din cele mai dificile experiențe prin care am trecut vreodată și, cu siguranță, cea mai grea despre care am scris de când am blogul ăsta. Sper că împărtășind povestea asta, voi ajuta pe cineva într-o poziție similară. Nu pot să spun nimănui ce să aleagă, dar sper că veți avea rațiunea să decideți ce e mai bine pentru sănătatea mamei și copilului și nimic altceva.
Dacă aveți întrebări, sunt deschisă să răspund prin email, dar nu în comentariile acestui post, din motive evidente.
(Asta e prima parte dintr-o serie de (probabil) cinci postări despre experiența mea de naștere și post-partum în România)