Cum am renunțat treptat la ambalaje

De câteva zile urmăresc cu ceva interes seria de articole ale Ancăi Iosif despre cum încearcă să renunțe la plastic în luna Iulie. Și eu mă gândesc la plastic și deșeuri de mult timp, urmărind diverși oameni, păreri și studii. Vroiam să-i scriu un mail cu schimb de experiențe: ce a fost ușor de renunțat și ce a fost mai greu, dar mi-am dat seama că pot să elaborez aici de unde am început și unde am ajuns. Poate ajută sau inspiră și pe alții care vor, și sunt în postura de a-și schimba stilul de viață. 

Plasticul, reciclatul, și impactul personal asupra mediului

Opiniile mele au început să se contureze atunci când în fosta companie am avut un Strawgate intens: doi ingineri se certau foarte des și vocal pe subiectul paielor de plastic vs. metal. În multe locuri din San Francisco se scoseseră paiele de plastic, și primeai pai doar dacă cereai – o idee bună, dar fiecare a perceput-o altfel.

Au fost replici după replici, până când echipa a căutat și discutat colectiv o serie de studii, ca să liniștească spiritele. Așa am ajuns la un meta-review a 39 de studii și recomandări care cercetau impactul activităților personale asupra mediului.

Pe scurt, conform conspectului, dacă vrei să ai un impact personal, în top 3 ar trebui să:

1. Ai cu un copil mai puțin
2. Nu ai mașină
3. Eviți zboruri “transatlantice” (peste 5-6 ore)

Reciclatul contribuie, dar e departe de a fi în topul personal. Dacă consumi mai mult dar reciclezi, nu ești absolvit 100%. Dar mai repede alegi ceva tin top: treci pe energie regenerabilă, la o mașină electrică sau măcar hibridă, și mănânci mai puțină carne (bună și pentru sănătate, nu doar pentru mediu).

Dacă pare drastic, pe de o parte evident că lumea continuă să aibă copii, doar că rata de creștere scade demonstrabil pe măsură ce crește bunăstarea economică și educația familiilor. Cât despre celelalte sugestii, New York Times are o alternativă detaliată pentru audiența din SUA unde mașinile sunt de multe ori indisepsabile. Recomandările sunt mai pragmatice: să conducem mai puțin și mai eficient dacă avem nevoie, să fim mai mulți într-o mașină (de ex. carpooling) ca să nu creem atâta trafic și poluare, să zburăm mai puțin, să creem cât mai puține deșeuri, să mâncăm mai puțină carne, să ne termoizolăm casele și să căutăm produse eficiente din punct de vedere energetic, să ne îmbrăcăm mai sustenabil.

Eventual, Strawgate-ul s-a rezolvat în mod amical, inginerește și cu o tentă utilitariano-libertariană-etc. Colegii aveau multe în comun dar s-au blocat în argumente de suprafață.

Concluziile Strawgate, pe scurt: 

• Plasticul are o contribuție non-zero și e important să folosim mai puțin dacă putem; cu cât mai multe deșeuri, cu atât e nevoie de mai multă energie și efort să reciclăm, de multe ori cu impact mare asupra mediului. Un produs e reciclat abia atunci când ciclul e complet și e transformat în altceva, nu atunci când îl arunci la ghenă.
• Trebuie să exercitam presiune asupra politicienilor și companiilor și să ne interesăm de soarta deșeurilor. Avem o responsabilitate personală față de mediu, dar poluanții industriali și practicile companiilor mari trebuie să fie la fel de importante, nu doar moralizat vecini, prieteni, colegi (ha!). Rareori fac companiile prima mișcare, se schimbă când simt că profitul e în pericol și consumatorii își schimbă obiceiurile. Putem să votăm cu ștampila la urnă și cu portofelul. Dacă nu știm care sunt legile care guvernează aspecte ale vieții de zi cu zi, trăim pe pilot automat. 
• Avem puține scuze — în vest, pentru mulți din noi care avem venit disponibil, scuzele uzuale sunt conveniență sau automatismele, uneori create de marketing; nu lipsurile materiale sau de igienă care ar duce, de exemplu, la nevoia de apa îmbuteliată. Și dacă avem comunități cu lipsuri, sau oameni care pot dar nu fac, poate ar fi bine să investigăm cum s-a ajuns acolo înainte să devenim moralizatori.

Tind să fiu de acord. S-au făcut și schimbări în birou, și nu s-a plâns nimeni prea tare.

Cât despre mine, la 1 și 2 din studiu e ușor. N-am copii, n-am avut niciodată mașină (am locuit aproape mereu la oraș). Doar că între 2016-2019 am călătorit transatlantic de cel puțin patru ori, pentru că locuiam în America. Oops.

Personal o văd că o sabie cu două tăișuri, pentru că una din călătorii mi-a deschis ochii către cantitatea enormă de deșeuri și armatele aferente care le ascund zilnic de ochii turiștilor. Dar nu dispar. Asta, plus statisticile despre consumul energetic al reciclării, dificultatea reciclatului hainelor făcute din plastic, etc. m-au convins să mă interesez mai mult și să schimb ceva.  

Cum am renunțat treptat la ambalaje, nu doar plastic 

Pe scurt, folosesc mai puține categorii de produse, cumpăr lucruri de bună calitate pe care le îngrijesc ca să țină mai mult timp, și evit plasticele sau materialele greu de reciclat. E fezabil fără sacrificii, dar nu tot o dată. . Nu aveam foarte multe, dar începi să le vezi altfel când ai o misiune.  

Când ceva era pe terminate sau apărea o altă nevoie, mă întrebăm:

1. Chiar îmi folosește la ceva?
2. Există alternative decente calitativ care să nu fie greu de obținut sau folosit?

Răspunsul a fost: da, de suficiente ori. Trebuia doar să caut un pic pe net sau să întreb în jur și se găseau.

În spiritul întrebării din DOR, am pus cap la cap trei liste cu ce a fost ușor sau greu de renunțat din punctul meu de vedere:    

Ce a fost ușor de schimbat? 

• Apa la sticlă. Beau apă de la robinet de când lumea, și de fiecare data când m-am mutat citeam despre sursa și tratarea apei din zona mea. Nu mai cumpăr de mult PET-uri în excursii sau călătorii. Prin 2010 am început să folosesc o sticlă de plastic, dar de peste un an am o sticlă termoizolantă de aproape un litru care ține totul foarte cald sau rece. O iau mereu cu mine, restaurantele o umplu gratuit, și în Amsterdam sunt și multe robinete (și cișmele) în parcuri. Slăbiciunea mea supremă e apa cu bule și lămâie, și acasă am investit într-un SodaStream, un sifon modern, că să nu cumpăr sticle de apă minerală. 
• Haine din plastic. Aici exclud hainele de frig și ploaie (necesare în Amsterdam) pentru că alternativele chiar nu sunt fezabile. O mare parte din haine sunt poliester ieftin. Sunt teribil de greu de reciclat, mai ales fibrele mixte. Acum iau haine foarte rar, când am nevoie și nu în fiecare sezon. Donez hainele pe care nu le mai folosesc și nu sunt stricate. Caut produse naturale sau derivate, bine croite. Ideal ar fi să existe transparență în proveniența materialelor și condițiilor din fabrici, cât să știm că nu se lucrează în sclavia modernă din fast fashion pe care am văzut-o expusă în dezastrul Rana Plaza. Dar mai e până să fie totul 100% transparent în lanțurile de aprovizionare.
• Cafea to go. De cel puțin cinci ani fac acasă dimineață și savurez boabe râșnite de mine, nu capsule, boabe prea prăjite, sau aparate și cafea la plic. Când călătoream, luam un espresso prin definiție rapid într-o ceașcă de ceramică, sau, în cel mai rău caz, aveam pastile de cofeină. Chimic vorbind, corpul nu știe diferența. Dar sincer nu le-am folosit prea mult. Pe minus, ambalajul cafelei încă e nereciclabil, că să-i păstreze prospețimea.  
• Pungi de plastic. Am pungile mele de cel puțin zece ani, și am și una care se impachetează și pot s-o țin în buzunare sau genți. În Olanda există și niște supermarketuri care trimit produse acasă în lăzi de plastic refolosibile și colapsabile, și faci schimb cu șoferul când vine cu tura următoare.  
• Măști de unică folosință. Cum notează Anca de la DOR în jurnal, unt nereciclabile pentru că au nitril, și sunt peste tot pe jos. Am niște măști din stofă, făcute de o tipă din Amsterdam, chiar și cu loc de filtru. Le spăl și le refolosesc, dar prefer să evit magazinele mai mult decât trebuie.
• Bureți din plastic. Bureții acumulează bacterii potențial rezistente și la dezinfectat la microunde. În loc de bureți am o perie cu păr natural, și o cutiuță ceramică rotundă în care pun lichid de spălat vase că să îmbib peria. Se curată și dezinfectează ușor. 
• Bețișoare de urechi. Medicii nu le recomandă pentru că riscăm să nu le folosim cum trebuie. Nu mi-au plăcut sau trebuit din moment ce mă spăl la duș sau când mă spăl pe față. 
• Dischete sau șervețele demachiante și măști coreene. Nu prea mă machiez, și dacă da, prefer să masez uleiuri sau loțiuni/creme demachiante în piele cu mâinile curate și/sau să folosesc un prosop. Dermatologii și artiștii de machiaj nu recomandă șervețelele demachiante – îți imprăstii mizeria pe față, nu demachiază complet, și pot să irite dacă te freci prea tare ca rezultat. Am văzut dischetele din bambus că o alternativă bună pentru cine nu se poate lipsi de ele.  
• Tacâmuri de unică folosință. Serios acum; îmi gătesc singură de la 18 ani și comand rar online. Când comând, mereu mănânc în casă sau într-un birou unde 100% există tacâmuri și șervețele. 
• Șervețele de bucătărie. Nu le-am văzut niciodată utilitatea, și folosesc alte tipuri de cârpe de bumbac (gen tea towel).

Ce a fost așa-și-așa?

Săpun, detergent, produse de curățat, gel de duș, șampon. Aici soluția intermediară e să iau sticle mari de produs că să nu le înlocuiesc des, dar sunt tot de plastic. Unele sunt ușor de re-umplut, altele nu. Am avut și un șampon solid Lush o vreme, dar nu a avut efectul dorit.  Am și un gel duș în sticlă, dar nu pot să o umplu din nou cu același produs. Nu știu dacă m-aș băga la produs propriile substanțe de curățat.

Ce a fost greu de schimbat? 

Am ținut o pungă timp de o luna că să văd ce se adună în ea, și în ordinea frecvenței: 

• Legume și fructe în cutii plastic. Mai ales roșiile, ciupercile și afinele. Pe de altă parte, majoritatea legumelor vin din Olanda, unde agricultura pare mega-eficientă. Piețele sunt rare acum, și foarte puține supermarketuri le oferă fără plastice. Am uneori noroc în extreme: în cel mai ieftin sau în cel mai scump! Cele middle class pun mult preț pe aspectul estetic al produselor, fără vânătăi. Cele mai ofensive mi s-au părut bananele individuale în plastic cu tavă de plastic și învelite în folie din Marea Britanie, că și cum banană n-are deja ambalajul propriu. 
• Laptele la TetraPak. Nu beau lapte de vacă, și nici din cel alternativ nu beau foarte mult. Dar când îl cumpăr, vine la Tetra-Pak. Se duc cam două cutii pe lună. 
• Creme și produsele cosmetice. E ieftin, ușor de transportat, opac și convenient. Plus, borcanele nu sunt mereu indicate pentru unele ingrediente care trebuie să rămână stabile, fără să fie expuse la soare.
• Periuța de dinți și interdentale. Am periuță electrică și nu cred că o să o înlocuiesc cu una din bambus prea curând.

Nu e totul perfect, dar se potrivește stilului meu de viață momentan. Am văzut și abordări de tip „gunoiul meu pe patru ani de zile încape într-un borcan” care mă fascinează, dar sunt inabordabile pentru mulți și nu știu cât inspiră în afara bulei zero waste, versus cele de la NYTimes, de exemplu. Primesc sugestii și idei constructive cu plăcere, și sunt curioasă de ce ai descoperit, dacă ai ajuns până aici.

  Pe final, întrebările mele pentru Anca:

• Ce știm despre cum se reciclează sau donează hainele materialele și unde ajung? H&M e una din cele mai mari entități care se ocupă cu asta în Europa, dar nu am văzut prea mult pe subiectul ăsta.
• Există servicii sau hărți pe oraș/județ care să arate unde poți recicla în mod convenient? De ex. Kaufland acum are centre de reciclare și primești niște bani dacă aduci produse
• Există vreun calendar cu legume sezoniere, de ex. ca ăsta , dar pentru România?

Și cine vrea să citească mai departe, niște resurse care mi-au plăcut de-a lungul timpului: 

• O serie de filme despre climat, reciclat și mai multe de la Vox, în colaborare cu UCLA; 
• Un mic istoric fast fashion de la o companie australiană care a creat un ghid de modă global care evaluează impactul hainelor lor asupra oamenilor, planetei și animalelor;
• Tot legat de modă, Justine LeConte explică ușor de înțeles cum să cauți haine bine-făcute care ți se potrivesc și impactul fast-fashion.
• Argumente despre plastic vs. sticlă, fiecare cu bune și rele. Pe scurt, autoarea preferă să cumper mai puțin și să refolosească, dar favorizează sticla.