câteva pitchuri mai târziu

Știe cineva sentimentul ăla pe care îl ai atunci când vrei să scrii dar nu ai timp să stai să te gândești la ce vrei să zici de fapt? Cam așa m-am simțit eu în ultima lună, dovadă că ultima însemnare a fost pe 6 noiembrie. Știu că e rușinos dar nici eu nu mă așteptam să fiu așa de ocupată spre finalul anului.

Am avut un pitch interesant pentru cauciucuri. Nu știam nimic despre cauciucuri și acum știu mai mult decât mi-aș fi dorit să învăț vreodată. Problema cu chestiile de genul ăsta e că ajung să întreb tot felul de lucruri ciudate când ies în oraș și cine mă știe probabil s-a obișnuit, iar cine nu se uită un pic ciudat atunci când abia faci cunoștiință și prima întrebare pe care o aud e „auzi, ce cauciucuri ai la mașină?” Surprinzător e faptul că nu e persoană să nu răspundă: toți avem o părere despre tot. Nu știu încă ce s-a întâmplat cu zecile de ore pe care le-am băgat în proiect și nu pot decât să sper că o să iasă ceva, dar o să mă deprim un pic dacă nu se întâmplă nimic.

Mă gândeam retoric că modul ăsta de lucru cu pitchuri e o metaforă destul de utilă pentru în viață, și asta pentru că înveți să te obișnuiești cu anumite dezamăgiri. Anume: atunci când un client angajează un director de marketing sau vânzări nou (cam o dată la trei sau cinci ani, depinde), există oameni care vor să concedieze agenția doar așa, pentru că nu le place de rețea. Pentru că nu le-a plăcut de persoana de dinainte. Pentru că așa au visat azi noapte (și apoi încearcă să raționalizeze decizia inventând scuze). Pentru că vor să arate că au loc schimbări. Pentru că uneori o merităm, pentru că persoana de dinainte poate chiar n-a fost foarte aventuroasă sau deschisă către idei noi și noi am tot zis „da” în loc să fim mai fermi și să zicem nu. Prea multe motive în general. Un pitch e o modalitate bună de a termina relația cu o agenție, cel puțin din punctul meu de vedere pare chiar a doua cea mai diplomatică soluție.

Dacă nu mai vrei o agenție, cea mai bună opțiune ar fi să te întâlnești cu ei și să tragi o linie, întrebându-te ce ai făcut și ce au reușit în anii petrecuți împreună. Dacă ceva nu merge, într-o lume ideală ambele părți își pun întrebarea „cum am putea să îmbunătățim lucrurile?” și dacă există o posibilitate de a continua, atunci mai există șanse. Dacă nu stau chiar pe roze, atunci e mai simplu să tai craca de sub picior direct și fără ocolișuri. Uite, treaba nu mai merge și e clar că nu e din cauza pieței (se întâmplă uneori să poți spune că totul merge prost, dar totuși ne menținem pe linia de plutire, mai ales anul ăsta când nimeni nu o duce grozav). Strângi mâna și pleci după câteva luni, suficient cât să înțeleagă și angajații ce s-a întâmplat și să poată să își planifice viitorul în agenție sau în alte locuri.

A doua variantă e să organizezi un pitch. E un mesaj destul de clar că a) nu te aștepți ca agenția existentă să câștige și b) vrei să pleci dar nu știi cum să le zici, așa că e mai ușor să alegi alți câștigători, iar agenția să se consoleze cu ideea că alții au fost mai buni ca ei și totul e fair play . Nu e ideal pentru că orele de pitch sunt în detrimentul oricărei agenții dar se întâmplă. E mai bine decât să pleci fără niciun cuvânt. Unii pur și simplu aleg să nu participe și să îi lase pe alții să câștige. Whatever. Prefer prima variantă oricum 🙂

Cred că astea sunt principalele motive pentru care cred că am un fel de viziune realistă asupra vieții – nu e ca și cum sunt o persoană pesimistă, ci mai degrabă m-am obișnuit cu ideea că orice se poate întâmpla. Un fel de „hope for the best, expect the worst”. Cam asta te învață pitchurile și publicitatea. Și mă sperie un pic faptul că tot observ asta de 6 ani dar mereu se schimbă datele ecuației și descopăr câte ceva nou. Suntem masochiști, dar masochiști cu o cauză 🙂