(Cineva m-a rugat să scriu mai multe despre experiența mea de naștere și post-partum în România, asta e a treia parte, la ceva vreme după naștere. Prima parte a fost despre complicațiile din sarcină și decizia de a naște în România, a doua parte a fost despre cum e să te simți invizibilă ca gravidă.)
„S-a obișnuit să fie ținut în brațe?”
Asta m-a întrebat un doctor în timp ce linișteam bebelușul după un control neplăcut care începuse să dureze prea mult pentru răbdarea lui când avea doar trei luni. Am rămas atât de interzisă de întrebarea asta încât nici nu știam ce să-i zic, și cred că doar am zâmbit și l-am scuzat cum că ar fi ora lui de somn.
Mă fascinează faptul că o întrebare aparent inocentă dezvăluie un întreg sistem de gândire, o concepție parentală fundamental diferită de a mea. Ce vroia doctorul să zică? Că un bebeluș de trei luni ar trebui să se liniștească singur când e speriat? Că ar trebui să-l las să plângă dacă nu-i place controlul? Că afecțiunea părintească e o formă de răsfăț? Oare crede că mă plimb cu un ‘cartof’ (așa cum îl alintăm) de opt kilograme în brațe toată ziua? Normal că se liniștește în brațe la noi dacă plânge, mai ales că e într-un mediu străin, pe jumătate gol pentru control, și cineva îi tot bagă un instrument în față, oricât de delicați ar încerca să fie. Nu știu care ar trebui să fie alternativa. Să îl las să urle? Să îi îndes o suzetă în gură? Nu i-au plăcut niciodată.
Poate părinții în România sunt instruiți să-și lase copiii să plângă? Că „e bine pentru plămâni” sau „trebuie să se obișnuiască”? Nu mi-e clar. Dacă nici la părinți în brațe nu te simți în siguranță la trei luni, atunci unde te-ai simți mai bine? Sau poate ideile și sfaturile astea învechite sunt motivul pentru care CNA și-a schimbat mesajele de conștientizare ca să zică „Crește-ți copilul cu dragoste, fără violență! Bătaia nu e o metodă de disciplinare”. Interacțiunea asta (la privat) m-a făcut să reflectez asupra felului în care se manifestă grija medicală aici.
Dar dacă întrebarea asta a fost inocentă, cea mai neplăcută vizită de departe a fost la un pediatru (la stat) – o eroare majoră în alegere, bazată pe o recomandare de la o persoană de încredere. Părea OK la înscriere și la telefon. Dar nu și la vizită. Semnalul de alarmă ar fi trebuit să fie atunci când i-am cerut să vină în vizită acasă înainte de Crăciun, pentru că ne era greu să ne deplasăm. Nu a vrut, și am convenit să venim noi imediat după sărbători la vaccin. Zis și făcut.
La vizită, a petrecut mult din timpul alocat discutând diverse cu noi și făcând tot felul de comentarii cu caracter personal, inclusiv moralizări despre faptul că e bine ca copiii să stea acasă, pe lângă părinți, și să nu plece în străinătate – ironic, având în vedere propria mea situație, despre care tocmai mă întreba. În aceeași vizită și-a abuzat verbal asistenta: s-a răstit la ea pentru că n-a ținut o pungă cum trebuie. Ne-a mai dat o listă lungă de medicamente pe care bebelușul ar trebui să le ia, dar cu o minimă justificare legată de ele.
Fac o paranteză să zic că copilul meu are scutece reutilizabile, nu din astea de unică folosință. Sunt sisteme noi care fac experiența mult mai ușoară, și scutecele în sine arată drăguț. A fost o decizie personală pe care am luat-o după o săptămână de aruncat scutece de unică folosință la gunoi în apartament. Am avut o reacție viscerală de greață la gândul că toate scutecele de unică folosință care au fost create vreodată sunt undeva îngropate și încă nu s-au descompus, și nici nu o vor face prea curând din câte știm. Plus, am avut oroare de ideea că vom arunca sute de scutece timp de aproape doi ani până când cel mic e gata să treacă la oliță, sau că trebuie să stăm mereu cu frica, „avem destule scutece? Trebuie să mai cumpărăm!”
Medicul s-a uitat la el și ne-a zis, „ce, e deja eco-războinic? De ce îl țineți în astea? Din cauză de bani? Alea de la supermarket sunt din hârtie!” Am rămas cu impresia că nu s-a făcut destulă conștientizare a etichetei „produsul conține plastic”. Am încercat să rămân politicoasă și cu zâmbetul pe buze ca cel mic să primească vaccinul, dar tatăl băiatului care nu vorbește română a sesizat negativitatea medicului fără să înțeleagă neapărat tot ce s-a spus. Imediat cum am ieșit din cabinet ne-am pus de acord să nu ne mai întoarcem niciodată și așa am făcut.
M-am gândit multă vreme să las un review pe Google Maps dar prefer să nu. Celelalte recenzii erau foarte pozitive și lăudau medicul ca fiind o sursă de autoritate, fapt care ne-a derutat și pe noi înainte de a trăi controlul pe pielea noastră. Am regretat faptul că procedura de schimbat medicul de familie mai devreme de șase luni e așa de anevoioasă, dar am reușit să facem schimbarea, iar medicul de familie la care am ajuns a fost mult mai profesionist, empatic și competent.
Mă întreb cât din ceea ce am trăit e specific sistemului românesc și cât ține de o mentalitate mai largă, în care puterea și autoritatea doctorului e rareori pusă la îndoială dacă are anumite trăsături de personalitate și te copleșește cu tirade în timpul vizitei. Pe de altă parte, am avut destule vizite de sarcină în care medicii s-au doctorii la privat erau foarte defensivi și încercau să mă convingă, fără ca eu să fi spus ceva, să nu cumva să cred în balivernele de pe net despre cum ar trebui să decurgă medicina și nașterea.
Indiferent, ceva este foarte tensionat în această relație medic-pacient în România. O să postez mai multe despre diferențele față de Polonia odată ce vom avea mai multe vizite la medic aici.
Voi ce experiențe plăcute sau neplăcute ați avut?
Lasă un răspuns