Răsfoind prin documente vechi (pentru că nu mai am loc în drive-ul Google și prefer să șterg decât să le mai dau bani), am dat peste o evaluare profesională din perioada mea la agenție. Citind-o acum, după aproape zece ani distanță, simt un amestec ciudat de nostalgie și recunoștință pentru cât de mult m-am schimbat.
Cineva mi-a zis demult să-mi păstrez toate evaluările profesionale de-a lungul anilor, ca să mă ajute cu creșterea personală și să am ceva la care să reflectez. Ei bine, a avut dreptate. Știu că azi tinerilor li se recomandă să-și creeze un „brag folder” (un dosar al reușitelor) pentru a-și documenta succesele. Nu e o idee rea, dar cred că la fel de important este să păstrezi și feedback-ul mai puțin plăcut. Feedback-ul este un dar, chiar dacă atunci când îl primești poate fi dureros de ascultat. Dacă te încadrezi la sub 30 de ani și citești aceste rânduri, îți sugerez să încerci câțiva ani această practică.
Pe atunci, eram o persoană diferită. „Andreea are nevoie să-și facă vocea auzită mai mult”, spunea evaluarea, „în special cu clienții sau persoanele pe care nu le cunoaște bine.” Mă regăsesc perfect în aceste cuvinte. Eram competentă, muncitoare, dar introvertită reticentă să ocup spațiu, să-mi asum autoritatea care venea natural cu expertiza mea.
Deși nimeni nu-mi interzisese să vorbesc deschis, să fiu convingătoare, să-mi exprim dezacordul, eu însămi îmi impusesem aceste limite. De ce? Probabil tendința își are originile în contextul familial, unde am absorbit, poate greșit, ideea că tăcerea este o virtute, că a vorbi doar când ai ceva cu adevărat valoros de spus este calea înțeleaptă. Era greu să mă obișnuiesc cu ideea de a spune ceva de la prima întâlnire, când consideram că primele impresii pot fi pripite și greșite.
Exista o înțelepciune legată de raportul semnal-zgomot în comunicare, dar o aplicam incorect. În loc să filtrez zgomotul dar să transmit semnalul puternic, filtram totul, inclusiv ideile care ar fi putut fi valoroase încă de la început.
Uneori suntem atât de preocupați să nu deranjăm, să fim agreabili, încât uităm că vocea noastră poate fi exact ce au nevoie ceilalți să audă, dar vocea trebuie și ea șlefuită.
Ce este fascinant este contrastul dintre cum mă vedeau ceilalți — „o membră pozitivă și de încredere a echipei”, „minuțioasă”, „la curent cu tendințele” — și cum mă simțeam eu: nesigură, temătoare să „dețin” camera când prezentam.
Acum, anii de experiență mi-au dat nu doar expertiza tehnică, ci și curajul de a o exprima. Nu mai „citesc ce e scris pe slide” când prezint. Nu mai cred că a fi directă înseamnă a fi nepoliticoasă.
Paradoxal, când am luat decizia de a reporni cariera ca programator, în teorie ar fi trebuit să mă simt mult mai puțin sigură pe mine. Eram din nou la zero, cu puține cunoștințe în domeniu, concurență multă, etc. Dar, în realitate, mișcarea asta mi-a oferit ceva ce nimeni nu-mi putea lua: o abilitate concretă, dobândită prin eforturi intense. Nimic nu poate înlocui înțelegerea profundă și gândirea structurată pe care le-am dobândit în anii care au urmat. Fundația asta nouă mi-a dat un tip diferit de încredere – una bazată pe competența mea intrinsecă.
Este o ironie dulce-amară: pentru a deveni cu adevărat mai utilă colegilor, cei cărora le raportam și celor care (ulterior) au ajuns să îmi raporteze mie, a trebuit să învăț să fiu mai mult eu însămi, nu mai puțin.
De-a lungul anilor am auzit ceva similar și de la alți români din străinătate care încercau să se înțeleagă nuanțele comunicării interculturale. Am avut discuții cu oameni care erau văzuți ca fiind mereu critici și cârcotași, opusul problemei mele, și ajunseseră să nu-și mai dea părerea la muncă, frustrându-se și mai mult în proces. Credeau inițial că șefii sau colegii vroiau să audă comentariile critice ca dovadă a competenței, dar primiseră feedback negativ. Gândirea era bună (dacă vrei ca ideea ta să aibă succes, uite unde are niște găuri și poate fi îmbunătățită) dar metoda de exprimare a ei nu. Ce auzeau ceilalți: nu-i place ideea mea și nu e de acord cu ea, deci o să fie o problemă.
Mă întreb câți dintre noi trăim cu potențialul nostru blocat de frici autoimpuse? Cred că mulți, mai ales cei tineri pe care am avut norocul (și privilegiul) de a-i ajuta în ultimii ani. M-am regăsit în experiențele și fricile lor, și singurul meu sfat a fost să nu aștepte o permisiune anume ca să vorbească, mai ales pentru cei inteligenți dar introvertiți. Permisiunea aia trebuie să vină doar din interior.
Lasă un răspuns