Săptămâna asta vroiam să scriu (alt)ceva pe blog care îmi stătea pe gânduri, dar viața are mereu alte planuri, mai ales în 2020.
Din păcate ieri bunica mea Alexandrina s-a stins brusc din viață, în casa copilăriei mele din București. Tot de atunci mă gândesc intens la cât de potrivită e frază asta pentru cazurile în care cineva dispare din față ochilor cât ai clipi din ochi. Acum e cu tine, acum nu mai e. Din fericire, cumva, nu au fost chinuri, nu a fost Covid-19 și nu a fost singură, ci tata i-a fost alături.
Buni, așa cum îi zicea toată lumea, mi-a fost că o mamă. Efectiv m-a crescut de când aveam vreo 2-3 ani până la 18 ani, când am plecat de acasă. Tata glumea uneori că eu am fost copilul bunicilor mei, nu el. De bine sau de rău, personalitățile noastre nu s-au pupat tot timpul, eu fiind tăcută și introvertită și ea glumeață, declarat sentimentală („siropoasa”) și extrovertită. După ce ne-am dat seamă că personalitatea mea nu e doar o fază, am avut momentele noastre dificile dar nimic care să ne despartă. La final, nimic nu mai contează și totul se uită.
N-am cunoscut pe nimeni mai curios, optimist sau neînfricoșat decât buni. Vroia să știe și să încerce tot despre orice, și trăia totul cu intensitatea data la maxim, fără frică sau jenă.
A fost prima care să învețe să folosească calculatore în compania la care lucra înainte să iasă la pensie, și a continuat acasă cu tableta și calculatoarele lăsate în urmă de mine. Citea, scria, își caută rețete, își comanda online, făcea curat și de mâncare zilnic fără ajutor, vorbea cu toată lumea, punea la punct pe cine trebuia și nimic n-o obosea. Eșecurile mai mult o îndârjeau, chiar și după ce a trecut de 80 de ani, doar că mai trebuia să facă pauze între activități.
Uneori îmi doresc să fi moștenit și eu o firimitură din curajul ei, și o să-mi fie dor de telefoanele în care îmi spunea să iau viața-n piept fără frică, și să o tratez că pe o aventură, pentru că „doar una avem la dispoziție”.
Buni nu s-a lăsat definită de nimeni și nimic: de boli, de evenimente externe, și cu atât mai puțin de alte persoane. Nu vroia niciodată să îi „plângem de milă”, nu se vaita, și nu vroia să ne deranjeze sau ne strice programul cu nevoile ei; nu că ar fi avut foarte multe în afară de cumpărături, mers la doctor și împodobit bradul. Și că tot veni vorba de doctor, era cea mai cuminte și punctuală la orice programare pentru că, tot în cuvintele ei, ne avea pe noi că motiv să trăiască.
Era extrem de independentă, pragmatică, dar mereu găsea câte ceva cu care să o ajutăm atâta timp cât însemna că venim să stăm la o cafea, la taclale sau să gustăm ceva deșert sau fursec de casă. Uneori nici nu avea nevoie de ajutor, ci era un pretext că să vorbească cu cineva sau să ajute pe cineva, atâta timp cât nu erau urâcioși sau urâți la suflet.
Nu i-a plăcut niciodată singurătatea, dar nici nu se lăsa deprimată de ea. Se lumina la față de fiecare dată când mă vedea pe mine sau pe fratele și sora mea. Ne răsfață suprem de fiecare data, dar plăcerile și tabieturile ei erau mult mai modeste. Săptămâna trecută când am vorbit, cea mai mare plăcere și evadare temporară era o emisiune cu un bal dansant. Îmi place să mă gândesc că atunci când își închidea ochii imaginația o transporta fix acolo, în cameră aia, în ceva rochie superbă de tafeta, cu muzică pe fundal și mișcări fără cusur. Și mă face să zâmbesc.
De la buni am învățat să gătesc, pentru că gătea din dragoste, și să fac cozonacul ei nelipsit, în stil moldovenesc. Nu gătea sofisticat, dar gătea din dragoste de fiecare dată când ne găzduia. Mâncarea și statul la masă erau un amalgam de iubire, amintiri și bucuria de a fi impreună și în viată. Era ultima care se așeza la masă și termina de mâncat, nu cumva să servească ceva rece musafirilor.
Abia când am ajuns la facultate mi-am dat seama ce norocoși și privilegiați am fost că buni ne-a gătit de-a lungul anilor. Acolo mi-am dat seama că oamenii găureau folia la o caserolă de plastic pe care o puneau la microunde și-i spuneau „mâncare”. Sau mai rău, credeau că piureul de cartofi vine dintr-o pudră la plic.
Când încă mai locuiam în San Francisco, am făcut cozonac pentru prima dată, după ce am furat meserie de la ea toată copilăria mea. Cred că a fost dintr-un dor de ea, de țară, și dorința de aprobare sau de a o face mândră că s-a lipit ceva de mine. Știa că pot să gătesc, dar cozonacul era simbolic testul buni. Nu oricine se încumeta sau trecea cu brio. Am scris mai pe larg despre asta atunci, dar ce n-am menționat e că stătea cu orele în bucătărie ca să scoată câte zece cozonaci de pe șantier pentru noi, rude, vecini, femeia de serviciu, cimitir și oricine mai vroia sau cerea. Acum nu-mi rămând decât să-l car mai departe ca omagiu, și să sper că i-ar fi plăcut la gust.
Aș spune că regret că n-am stat mai mult la povești în ultima vreme, dar anul Covid nu ne-a dat foarte multe de povestit. Plus, buni nu era fană a trăitului cu regrete. Totul era uitat și iertat, și mereu privea înainte, spre viitor, spre următorul telefon săptămânal, spre masa de Crăciun, spre poeziile pe care ni le punea în cadouri, spre următoarea îmbrățișare cum intram pe ușă după ce veneam de la aeroport.
Încă nu pot să trec peste cât de brusc s-a schimbat totul. Într-o zi vorbim despre ce am mai gătit, ce se întâmplă în lume, și facem planuri pentru februarie 2021, poate, când n-o să mai fie restricții. A doua zi mă trezesc doar cu un gol acolo unde până nu demult era plin de iubire și lumină.
Viața merge mai departe, dar a noastră va fi mult mai pustie fără ea.