Suntem în San Francisco de 7 luni. Primesc multe întrebări despre asta de la cunoscuți, printre care cel mai des: “Îți place?” Și nu știu dacă întrebarea e cea mai bună, dar sunt recunoscătoare că suntem aici.
Sunt multe lucruri care nu îmi plac deloc și nu le plac multor alți oameni de aici. Din varii motive localnicii și aleșii lor nu le rezolvă sau nu vor să le rezolve, cam ca peste tot pe unde am locuit. Multe din dilemele și motivele pentru care lucrurile nu se schimbă sunt foarte similare, dacă nu aproape identice; case, unde le construim, cum rezolvăm problema transportului în comun, cum facem să fie școlile și programa mai bună, etc. Dar sunt și excepții, și nu știu dacă o să le înțeleg vreodată. Sau mai bine zis, chiar dacă o să le înțeleg aș vrea să nu mă complac atunci când o să ne luăm cetățenie.
N-o să reușesc doar printr-o postare să descriu un oraș cu tot cu locuitorii, și nici descrierea cartierului sau clădirii în care stau n-ar fi reprezentativă. O să zic doar că la categoria probleme de neînțeles se află situația oamenilor fără adăpost combinată și problema siringilor și a drogurilor. Nicio poveste nu m-a pregătit suficient pentru experiența din San Francisco.
N-o să uit niciodată cele trei incidente separate cu bărbați cu diverse probleme severe de sănătate mentală care au aruncat cu obiecte în mine sau înspre mine, în miezul zilei, în miezul orașului. N-o să uit niciodată experiența de a fi urmărită până la stația de autobuz sau intrarea într-o clădire de două femei care probabil vedeau pe altcineva când se uitau la mine, din același motiv ca mai sus. N-o să uit nici momentul în care așteptam să trec strada într-o intersecție aglomerată, când un om al străzii trece pe roșu și țâșnește în fața unei mașini. Mașina abia îl ocolește, dar bărbatul care așteaptă lângă mine dă din cap și zice că “ar fi trebuit să îl lovească. Îmi pare rău, dar ăsta adevărul.” După care ne-am văzut amândoi de drum, el senin și eu șocată și fără cuvinte.
Tensiunile ocazionale creează senzația că tot orașul e ca un vulcan gata să erupă dintr-o combinație de furie, indignare și nepăsare. Dar viața își continuă ritmul, slujbele în tehnologie apar în continuare (și o să se tot mute spre alte state, cu tot cu oamenii care nu își pot permite să locuiască aici), populația de tineri de 20-și-ceva care lucrează în tech se reînnoiește în fiecare an cu un val nou de absolvenți sau nou-veniți din alte state și țări.
Mă bucur că am ajuns aici la vârsta de aproape 30 de ani pentru că dacă aș fi fost cu zece ani mai mai tânără poate nu aș fi apreciat oportunitatea la fel. Partea bună la San Francisco e că e “orașul infinit” cum îi zice Rebecca Solnit, care are parcă o infinitate de comunități, nișe și posibilități pe care ți le pune la dispoziție dacă vrei să le cauți.
Pentru o vreme poți să trăieși viața neinhibat, pe ce film vrei tu, fără să fii judecat pentru alegerile tale personale la fel de aspru ca în alte orașe. E un oraș suficient de mare și fragmentat încât poți să găsești oameni cu care să lucrezi peste 100 de ore pe săptămână și să te închizi într-o cameră peste weekend ca să dezvolți o idee, și e la fel de posibil să găsești oameni care în fiecare vineri la 3 fug din birou ca să prindă autostrada goală până în Tahoe, unde se schiază. Și e la fel de posibil să le combini pe amândouă, într-un work-life balance tipic Californiei.
Aproape toată lumea are o idee și câteva proiecte la activ: ceva artistic, o idee de business, un framework Javascript, sau muncesc și meșteresc în weekend pentru un startup care plătește cu ora. Unii o fac pentru bani, alții o fac pentru un ideal anume, alții doar pentru că se poate. Toată lumea are idei aici, dar descoperi foarte repede că nu contează decât dacă le dezvolți. Foarte puțini oameni au de fapt disciplina, puterea de convingere, capacitatea de a reflecta asupra propriilor gesturi și inteligența emoțională necesară ca să le execute până la capăt.
E interesant și onorabil că în numele ideilor (și banilor) sunt mulți oameni care încearcă să devină mai disciplinați, mai inteligenți, mai sănătoși prin tot felul de idei. Se încearcă totul de abonamente la cutii cu nootropice până la re-inventat conceptele stoicilor, tradus aforismele lui Marcus Aurelius pentru sec XXI sau închinat la altarul zeului productivității Tim Ferriss.
“If you work at a startup in San Francisco, you are like the guy selling plastic souvenirs at the Eiffel tower. Everyone at the Eiffel tower is selling plastic souvenirs.”
E grozav să fii înconjurat de o grămadă de oameni inteligenți, dintre care cei mai mulți cu intenții oneste. Mă bucur că lucrez cu, și învăț despre subiecte pe care le caut de ani de zile: inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning). Dar e straniu că atât de mulți oameni reușesc să co-existe în același chenar de 7 pe 7 mile, cât e San Francisco (pentru că conviețuit pașnic sigur nu se aplică 100% din timp).
Zona Bay Area nu e singurul loc de pe lume în care să poți lucra sau excela în tehnologie și alte domenii apropiate, dar e plin de oameni care acceptă faptul că pentru a avea o idee grozavă trebuie să fii confortabil cu ideea că vei trece printr-o perioadă în care o să pari un pic ridicol în ochii altora. Nu toată lumea reușește, ceea ce e perfect previzibil, dar e un loc în care ambiția e contagioasă și e minunat să treci prin experiența asta-cel puțin pentru o vreme.
Așa că pe măsură ce scriu și mă gândesc la ea, răspunsul cel mai potrivit la întrebarea “îți place?” e o versiune de “îmi place, într-un interval bine determinat” sau “îmi place pentru faza prin care trec acum prin viață: pentru persoana care sunt acum și pentru persoana care vreau să devin.” Mai încolo o să vedem.