Japonia

De ziua mea anul ăsta am fost în Japonia (și un pic de Hong Kong).

A trecut ceva timp de la eveniment dar mă gândeam la ce să scriu și să povestesc despre experiență, în ideea că poate o să inspire și pe alții. Pe Facebook am tot primit mesaje cu întrebări la care nu pot să răspund, cum ar fi „Ce restaurante recomanzi?” Cele la care am fost? 🙂 Într-o țară care are nevoie de aproximativ două ghiduri Michelin doar ca să cuprindă the best of the best e foarte greu să răspund la întrebare, mai ales că am stat doar două săptămâni.

Excursia mea nu a cuprins doar Tokyo, a cuprins și Kyoto și Naoshima, o insulă cu trei muzee de artă la care am ajuns după câteva trenuri și un ferry. Scriu asta în timp ce Londra e cuprinsă din nou de febra Yayoi Kusama la Victoria Miro (după Obliteration Room de la Tate din 2012), iar pe Naoshima sunt doi dovlecei care nu au o coadă la fel de mare – sau mai bine zis, nu au deloc coadă.

Experiențele pe care le-am avut în excursia asta au fost incredibile; e prima mea aventură în partea de Est a planetei, o zonă despre care citisem multe dar pe care nu am trăit-o până la vârsta de 27 de ani. Mai bine mai târziu decât niciodată se pare. Am învățat multe despre oamenii care locuiesc acolo cât și despre mine în proces.

Unele lucruri au fost exact așa cum mi le-am imaginat dar altele mi-au întrecut orice așteptare aș fi putut să am și mi-a luat luat ceva vreme să le înțeleg sau interpretez. Cel mai probabil le voi interpreta altfel peste și mai mulți ani și alte călătorii.

Mi-am dat seama și am trăit visceral experiența populației aglomerate într-un spațiu foarte mic – știam cel puțin în teorie numărul (aproximativ) dar am simțit în fiecare zi cât de mulți oameni locuiesc de fapt în partea asta a planetei și cum sunt distribuiți pe verticală în sus, în turnuri și blocuri, sau în jos, în nivele și nivele de subteran sau metrou care nu se mai termină. Din toate interacțiunile pe care le-am avut sau văzut mi-a fost clar cât de mult oamenii care locuiesc aici trebuie să sacrifice din spațiul personal și intimitate în numele conviețuirii pașnice (în mare) și beneficiilor pe care le aduce viața la oraș.

Trecând prin climate diferite, de la un Hong Kong cald, umed și rece bocnă în orice formă de transport în comun și până la Tokyo unde soarele e inamicul public numărul unu al pielii, am început să înțeleg mai bine anumite noțiuni despre modă și tendințe la nivel mondial.

Mi se pare fascinant să văd cum se răspândesc trendurile prin social media și reviste, sau ce consideră cultura locală că arată bine sau e de prost gust. Subculturile Japoneze care mi se păreau unice sau rar văzute în restul lumii acum vreo 5-6 ani nu mi-au mai părut așa după apariția internetului. Goth lolita nu mai e o chestie pe care o vezi doar pe străzile anumitor zone, e acum o subcultură un pic globalizată.  În rest, în țara în care femeile nu lucrează în aceeași măsură cu bărbații sau au alt statut la muncă, pentru birou am văzut doar ținute foarte clasice și formale intrând și ieșind din metrouri: fustă, taior, dresuri mereu, pantofi închiși – ca la casa regală în Marea Britanie.

Sunt obsedați de frumusețe, piele albă și tinerețea eternă. Nu am loc și timp să scriu despre originea și evoluția obsesie dar n-am văzut o țară în afara Asiei mai educată în privința produselor de îngrijire a pielli ca Japonia. Vecinii din Coreea de Sud sunt și ei la fel, doar că in plus duc operațiile estetice la alt nivel. Ce mi se pare interesant e că e imposibil să îți dai seama câți ani are o femeie. Toată lumea pare tânără până când nu mai e (și devine foarte vizibil). 

Prin produsele alimentare de bază – orez, tăiței, pește – mi-am dat seama cât de mult contează studiul economiei, mai ales intersecția dintre comerț și geografie. Economia probabil e un subiect plictisitor pentru multă lume dar cred că nu poți să nu te gândești care au fost deciziile care au dus la mixul de ingrediente și produse pe care le găsești în magazine și le pui pe masă. Într-o țară care pare setată pe independență și nu vrea să nu depindă de alții pe cât posibil, mi-a fost foarte greu să găsesc abundența de legume care e pretutindeni în Vest în supermarketuri și magazine tot timpul anului. Nu zic că abundența e ceva de dorit – am văzut că și în Germania se pune accentul pe legumele de sezon în favoarea legumelor importate ca să le ai valabile 24 din 24, 365 de zile pe an – dar diferența e vizibilă. După vreo 5 zile îmi doream să văd o legumă care să nu fie microscopică sau „trofeu” pentru obiceiul Japonez al darurilor mega-scumpe.

Pe de altă parte, au un obicei de a găsi și îmbunătăți cam orice produs care se găsește prin Vest: cafea? Mai bună aici. Bagels? Excelenți. Pizza? Minunată. Până și David Chang de la Momofuku zice o chestie cu care sunt de acord: cele mai ieftine sandvișuri pe care le poți cumpăra de la chioșcuri sau din gară sunt excelente. E greu să găsești ceva de proastă calitate.

Marca „Made in Japan” chiar înseamnă ceva – înseamnă o calitate artizanală care probabil nu s-ar fi păstrat dacă ar fi îmbrățișat la fel de mult piețele globale. Serviciile sunt excelente și ele. Nu cred că mai trebuie să zic că totul a mers la timp, exact așa cum ne așteptam și n-a fost voie să înțelegem limba sau să interacționăm mult cu lume. E obscen cât de bine merg lucrurile și cât de ușor e să te obișnuiești cu binele. M-am gândit de multe ori că un Japonez în orice altă țară ar considera totul atât de aleatoriu și ambiguu încât le-ar da dureri de cap constant. Cum să nu știi când vine autobuzul? Cum să se schimbe ruta la jumătate de drum? Cum să te lase în drum ca să îți găsești altă rută?

Japonia mi se pare o țară fantastică, cu niște concepte care nu cred că ar putea fi replicate nicăieri altundeva nici dacă ai încerca. Pentru câteva săptămâni am avut un sentiment minunat de libertate în anonimat. Cu avantajul străinului care nu trebuie să se integreze în societate am simțit că pot să fiu oricine, oricum, că poate să mă intereseze orice și că nu se bagă nimeni în treaba mea. Sunt conștientă că viața reală are mult mai multe reguli scrise și nescrise dar m-aș întoarce oricând în Japonia ca să mă energizeze din nou sentimentul ăla 🙂