Când am terminat facultatea în 2010 am primit cadou un calculator nou de la tata. A fost probabil cel mai uimitor gest la care nu mă așteptam – mi-l doream foarte mult și timp de trei ani de zile cât au durat cursurile mă gândeam câți bani ar trebui să încep să pun deoparte atunci când încep să lucrez ca să pot să mi-l iau singură. Răspunsul: destul de mult.
E ciudat să devii sentimental în privința unui calculator dar simbolic a însemnat mult pentru mine la vremea aia. A reprezentat sfârșitul a trei ani în care am studiat ceva ce mi-am ales eu (pentru prima dată în viață) dar și trei ani de neliniște și alienare: nu din cauză că eram într-o țară străină, ci din cauză că mama mea a murit la scurt timp după ce am început anul, într-o zi de Februarie în 2008. Doi ani din trei am crezut că nu m-a afectat, în al treilea m-a lovit cel mai tare și abia șapte ani mai târziu perspectiva m-a făcut să mă întreb cum oare au trecut acei ani de facultate și de ce nu am scris despre stările mele de atunci.
Calculatorul mi-a servit în prima slujbă pe care am avut-o, a călătorit cu mine dintr-un apartament în altul și s-a dovedit cel mai util atunci când am încetat să mai lucrez în JWT și am început căutarea de job în Londra. Timp de câteva luni de zile luam trenul spre Londra pentru diverse interviuri, dar în același timp mintea mea nu putea să stea degeaba.
Mi-am dat seama că aș putea să aplic la un master de sociologie și politică și am început o goană frenetică stârnită de mine însămi să pun un dosar la cale. Căutasem și găsisem tot ce era de găsit pe net legat de acel master, de la lista de lectură până la ghidurile îndrumătoare pentru eseuri și teste.
În trei luni de zile citisem deja toate cărțile și publicațiile care erau cerute la curs, scrisesem profesorilor supraveghetori de la facultatea pe care o făcusem și aveam deja o lucrare de licență în minte pentru master, cu un plan meticulos pus la cap, idei despre cum să testez ipoteza, ș.a.m.d.
Calculatorul meu și camera mea erau pline de hârtii și notițe din perioada aia în care am absorbit aproape un curs întreg, inclusiv tot ce era de văzut pe net sau în iTunes University de la Cambridge pe marginea subiectului. Când nu citeam, mă jucam Diablo III și mergeam la sală de 4-5 ori pe săptămână, antrenându-mă pentru triatlonul pe care l-am abandonat când mi-am dat seama cât de mult mă sperie să înot cu sute de alți oameni pe lângă mine care ar putea oricând să se agațe de mine să mă tragă la fund cu ei dacă se sperie (dar asta e altă poveste pentru altădată).
Cine a văzut Tim Urban – Inside the mind of a master procrastinator poate să concluzioneze că sunt fix pe dos, mai degrabă un „precrastinator” ca Adam Grant care a trebuit să facă un efort să nu se apuce de muncă – undeva în sistem s-a stricat țeava pe care circulă dopamina probabil. După ce mă eliberasem de constrângerile unui serviciu de la 9 la 5 în care misoginia mă deprima din ce în ce mai mult pe zi ce trece, am descoperit cât de bine era când alegeam singură ce vreau să fac – și cât de mult reușisem să fac.
Fix la o lună înainte de depus dosarul, de ziua mea mă trezesc la 5 dimineața ca să ajung la un interviu în Londra la ora 8 și plec de la acel interviu cu sentimentul că n-a fost bine deloc, că n-am spus ce trebuie. La nici două ore după când încă eram în tren mă sună femeia care m-a recrutat să-mi spună că vor să îmi facă o ofertă.
Nu mai știu cum am ajuns acasă dar brusc trebuia să iau o decizie: slujbă sau master, slujbă sau master. Slujbă sau master. Am ales inevitabil slujba, în ideea că mă pot întoarce să fac master-ul oricând în viață, iar singurul criteriu era cât de exciting mi se părea oportunitatea de a lucra cu oamenii pe care îi întâlnisem.
După ce a trecut momentul, calculatorul n-a mai jucat un rol așa de important în viața mea. Laptop-ul de la serviciu i-a luat locul, eu locuiam mult prea departe de Londra ca să mai am timp să lucrez la el, iar eventual a început să adune praf. Stătea în biroul meu și îmi aduceam aminte cât de intense au fost lunile din 2012 în care îl foloseam la maxim aproape 24/7 și cât de mult se schimbase viața de atunci.
La a treia mutare în Londra mi-a redevenit prieten, dar nici atunci la același nivel ca înainte. Aveam alt serviciu, alt laptop în 2014 și ideea de a avea un desktop imens nu se mai potrivea deloc cu stilul meu de viață. Am vrut să îl vând, dar tot procesul era foarte anevoios: pus pe eBay, aranjat să vină cineva să îl colecteze, luat zi liberă sau lucrat de acasă ca să aștept să vină un curier, etc.
Am reușit să îl pun o dată pe eBay și am avut ghinionul să dau peste un cumpărător fraudulent, cineva care a câștigat licitația (cumva) dar s-a dovedit a nu fi un cumpărător legitim. eBay m-au protejat, dar ideea de a trece prin aceeași tevatură a fost un blocaj enorm.
Cu toate astea a mai trecut printr-o a patra mutare, de data asta într-un apartament mult mai mic în care nu mai aveam unde să ascund cutia enormă în care stătea, iar eu aveam deja un laptop nou pe care mi-l cumpărasem singură. I-a venit vremea și l-am pus pe eBay din nou, gândindu-mă că probabil n-o să îl cumpere nimeni la prețul pe care îl pusesem la buyout.
M-a surprins faptul că într-o zi cineva l-a cumpărat fix pentru cât cerusem. O parte din povestea pe care o pusesem pe eBay era faptul că a fost un calculator la care am ținut foarte mult și care a trecut prin multe, dar arăta efectiv ca nou. Nu avea pixeli morți, nu avea zgârierturi, cutia în care venise avea încă autocolantele Apple pe care nu le folosisem niciodată. Mă întrebam serios cine l-a cumpărat, cum o să-l folosească, în ce casă se duce și i-am dat toate instrucțiunile ca să aibă grijă de el.
Fix înainte să îl trimit tipul care l-a cumpărat mi-a zis că îl cumpără pentru copiii lui. Și dintr-o dată parcă s-a luminat totul cel puțin în mintea mea. M-am bucurat mult prea mult pentru faptul că poate un alt copil (sau copiii) o să îl folosească undeva și să-l aprecieze așa cum l-am apreciat și eu.
Cum ziceam, nu-mi vine să cred că am ajuns atât de sentimentală față de un calculator (încât să mai și scriu despre asta) dar cumva mă bucur că e pe mâini bune – dacă la mine s-a terminat o eră, poate la altcineva abia începe.
Pe final, PS: