Anul trecut am fost la o expoziție de care am tot vrut să scriu șo nu am apucat, și uite că a trecut timpul dar mi-a rămas undeva în minte. Witches & Wicked Bodies a fost la British Museum ca să coincidă cu Halloween și mi-a plăcut colecția de ilustrații (și unele vaze) adunată sub un singur acoperiș.
Mă fascinează vrăjitoarele pentru că mă fascinează felul în care oamenii definesc și interpretează nebunia pe de o parte, și cum se absolv de vină pe alta. Sunt fana lui Roy Porter care spunea că „’folly’ has never stopped jingling its bells, but we hear different tunes, depending on where we’re standing in history.” Sirena era și ea tot un fel de vrăjitoare până să ne prindem că de fapt e tot o tulburare mentală a celui care vedea și auzea lucruri acolo unde nu sunt (ce zicea și Christian Bale după ce a jucat rolul lui Moise și s-a supărat lumea). Oracolele și atot-văzătoarele probabil și ele, doar că mai ajutate de psihedelice și alte substanțe decât înzestrate de natură cu aceste calități. Oricum,vrăjitoarele sunt doar un capitol în marele catalog despre nebunie pe care îl am în cap, cum ar veni.
Într-un fel, Medea a fost un fel de „vrăjitoare” a antichității. Ca o paralelă, mi-a plăcut mult ultima interpretare modernă a piesei de la National Theatre (cu Helen McCrory). Acum ca parte a piesei poți să asculți interpretarea comportamentului datorită unui expert în criminologie – dar Medea încă fascinează din cauza unui comportament care pare complet detașat de ceea ce oamenii consideră comportament (afectiv) normal la o femeie. Cineva în spatele meu la piesă spunea că doar o mamă ar putea face asta și doar o mamă ar putea să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă gestul.
„Older artefacts such as Greek urns depicting the myth of Medea – the vengeful wife of Jason who commits double infanticide when betrayed – hint at the beginnings of the trope of the powerful female as grotesque, and unnatural. But it is the Christian era, when such characters began to inundate Western imagery and literature, that forms the focus of this show.”
În multe cazuri, lucrurile pe care nu le înțelegi sau nu vrei să le înțelegi din comportamentul altuia (sau alteia de obicei) e catalogat drept „vrăjitorie”. E mai ușor să zici că cineva te-a „vrăjit” decât să încerci să-ți dai seama de unde vine un anumit comportament de-al tău. Mi se pare tragic că în unele părți ale lumii vrăjitoria e încă e o scuză să persecuți femeile, chiar dacă nu mai torturezi sau omori așa de multe ca pe vremuri. Era doar anul 2010 când cineva în Iran spunea că femeile cauzează cutremure, printre declarațiile mai șocante din ultima vreme.
Vrăjitoarele de la Witches & Wicked Bodies aveau două lucruri în comun:
Primul lucru: majoritatea sunt ilustrate drept caricaturi sinistre, cu sânii lăsați, pielea lipsită de elasticitate sau mustață și păr în locuri nedorite. Mă gândesc că pentru prima oară în istoria omenirii femeile aveau speranța de viață ceva mai mare, dar deformările corpului pe care nu puteai să îl ascunzi reprezentau o priveliște nouă, de-a dreptul grotească și de neînțeles; dacă ne oripilăm acum când avem ani de uz de creme hidratante în spatele nostru, atunci când erai muncit de dimineața până seara trebuie să fi fost și mai și. Cât despre ghinionul de a te fi născut cu păr, probabil pe vremuri când nu vedeai decât un eșantion mic de femei toată ziua – sau tot anul – era mai mult decât imposibili să găsești o explicație faptului că doar una la câteva mii avea mustață ca de bărbat.
Al doilea lucru, cele bătrâne sunt reprezentate ca furând copii; cele tinere ca furând bărbați sau controlând animale. Misoginismul e în floare. Și când nu aveau ceva cu copiii sau animalele, tot erau suspicioase:
„Hans Baldung’s Witches’ Sabbath from 1510, a woodcut of witches concocting a potion, might reflect male suspicion of that site of female bonding, the domestic hearth.”
(Din seria „Ce-or fi făcând femeile alea acolo acasă unde nu le aud, nu le controlez și nu-mi spun? Dacă complotează împotriva mea?”)
Ce au în comun poveștile și relatează și Muzeul Vrăjitoriei din Boswell în UK (da, există) e faptul că „vrăjitoarele” erau o scuză bună – au adaptat țapul ispășitor: persecutarea lor a devenit din ce în ce mai comună în secolele 16 și 17, în special pe fundalul unor perioade de tulburări civile și răspândirii creștinismului și pamfletelor cu ilustrații (un fel de „Is your woman a witch? Five things you need to know” al vremurilor).
Să ne ferim.
Lectură suplimentară: