De obicei nu prea vorbesc despre lucrurile la care lucrez din cauza problemelor de confidențialitate (datele trebuie să fie deja publice dacă vreau să scriu despre ele) dar de data asta uite că se poate aproape în timp real, și nu la un an după ce am încheiat proiectul.
De când am venit în Poke m-am afundat în lumea construcțiilor, șantierelor și celor care se uită la Londra și văd „în viitor” peste cel puțin zece ani. E o lume interesantă la care sincer n-am avut acces până acum și nici nu prea m-a interesat dar recunosc că pune lucrurile în foarte multă perspectivă. Din seria „să mai zic și eu oamenilor ce fac la muncă”…o poveste despre lucrul la un proiect din fostul parc Olimpic construit în Stratford și ce am mai aflat.
Zona pe care toată lumea s-a concentrat în perioada Jocurilor Olimpice e un exemplu fascinant.
Simplificând un pic povestea, era un loc destul de gol (ca să nu zic maidan) care nu prea interesa pe nimeni dar evident că nu există stimul mai puternic decât ideea de a atrage câteva miliarde de lire dacă vii cu o viziune pe termen foarte lung. E fascinant că unul din lucrurile care a salvat zona și a permis Londrei să găzduiască Jocurile acolo a fost faptul că acum peste zece ani un consiliu mic local a reușit să strângă vreo douăsprezece milioane de lire ca să creeze o rețea de transport în comun până spre Straford, o sumă enormă la vremea ei considerând că nu era mai nimic și nimeni nu îi vedea rostul. Gând provocator: investițiile în infrastructură mereu au beneficii, uneori nebănuite.
Zona în care lucrez și locuiesc eu, nu foarte departe de zona Jocurilor Olimpice, a fost și ea un maidan ieftin, subrațul urât mirositor al Londrei unde nu aduceai turiști sau părinții dacă veneau în vizită. Ciclul (la fel de simplificat) e același: zonă mizeră sau subdezvoltată, cei care nu-și mai permit în alte zone se mută aici, o dezvoltă, încep să vină turiști, devine cool, toată lumea vrea să se mute acolo, cresc chiriile și numărul magazinelor cool care au mirosit bani, localnicii se decid că „nu mai e ce a fost” acum că a atras investiții și bani. Cum zicem noi, „It was shit! But it was our shit!” Acum că nu mai e maidan toată lumea are instinctul primar de „n-ai ce căuta la mine în cartier” (cei care locuiesc aici, inclusiv Cory Doctorow) versus „ce acri sunt strugurii” pe care nu îi poți mânca dacă vrei să te muți cu oamenii cool (cică) 🙂 Așa că migrațiile o iau spre est, din ce în ce mai în afara miezului unde apartamentele sunt peste un milion de lire.
Unde sunt tinerii? Acolo unde e ieftin:
Sursa: London is a young city in an ageing country
Așa că fix în zona asta au fost Jocurile în 2012, care pare acum o veșnicie dacă stau să mă gândesc. Londra a cheltuit o grămadă de bani și toți s-au plâns așa cum se plâng de obicei atunci când vin investiții din astea la orizont dar sincer vorbind, dar sincer vorbind nu cred că există niciun alt oraș de pe planeta asta care să fi acordat atât de multă atenție planului pe termen lung. Jocurile Olimpice au lăsat o varză în urmă în multe locuri pe unde au fost, de la Grecia până la China, iar aici văd și vorbesc cu niște oameni care s-au mobilizat la maxim ca să fie un succes resunător. Sunt obișnuită să fiu sceptică dar e bine să fii plăcut impresionat de ceva din când în când, chiar dacă restul lumii nu vede și nu o să vadă până prin 2017. Velodromul s-a redeschis, bazinul olimpic și el, satul olimpic acum a fost transformat în apartamente, iar Westfield Stratford (mall-ul de lângă) acum vrea să se extindă și să cumpere teren pentru că are peste 50 de milioane de vizitatori anual (cifra e de prin 2012, acum cred că e și mai mare).
Proiectul meu?A fost centrul de media unde s-au strâns toți jurnaliștii, fostul Olympic Media Centre.
Here East s-a numit iCity înainte să venim noi. Le-am spus că sigur nu o să îi spunem iCiy pentru că nu suntem în anul 2000 și l-am redenumit. Are peste 100.000 de metri pătrați după cum se vede în poză și o să fie compartimentat în tot felul de moduri. Uneori am senzația că se mișcă foarte, foarte lent totul atunci când ne întâlnim cu arhitecții, designerii, consultanțele, clientul, ș.a. dar îmi aduc aminte că viziunea e pentru 2017 și mă liniștesc 🙂
O să creeze o grămadă de joburi (deja a început) și i-am ajutat să se lanseze în lume până acum, în special la SxSW în Martie. BT Sport deja sunt acolo în ceea ce eu numesc mai degrabă un hangar – ai putea să bagi două avioane lejer – și Amazon bântuie pe la ușă din cauză că vor să își facă studiouri.
„Here East have signalled their intent to introduce a “maker” culture, where products can be created, marketed and funded all under one roof, by bringing the Maker Faire to the UK, the first time it will be held outside of the US”
Sunt atât de mulți oameni care lucrează la Here East ăsta de atât de multă vreme încât mă bucur că a ajuns în presă și că o să devină șantier în curând, cu prima parte terminată prin 2015. Site-ul mai are și el un pic și se lansează (tot noi). Marketingul și strategia m-au dus în locuri foarte interesante, inclusiv stat de vorbă cu o grămadă de start-up-uri, oameni din afara Londrei foarte ofticați că noi avem idei interesante și totul se întâmplă în capitală, oameni care habar n-au să intre pe Twitter dar controlează sume fabuloase de bani și ies la masă cu nenea Boris Johnson, etc. Mi-ar plăcea la un moment dat să pot să scriu despre toate treburile astea dar sincer nu știu de unde să încep.
Anyway, cel mai interesant e că unii din chiriașii care se mută acum în Here East, o universitate din Leicestershire care vrea să își deschidă un campus post-universitar în Londra, au devenit și ei clienții noștri – tot cu mine ca lead strategist. Cam de-asta am fost un pic ocupată până acum și a bătut vântul pe blog.
Acum gata, am făcut chestia asta…nu vrea cineva să mă cheme dacă se mai deschide un mall în București? Am studiat sute de orașe și idei (inclusiv viziunea pentru București a lui Nicușor Dan de exemplu) și parcă aș vrea să folosesc mușchiul ca să nu se atrofieze 🙂