În ultimele luni am descoperit niște lucruri destul de interesante apropo de cum să îți găsești de muncă în publicitate. Nu știu de ce primesc întrebări apropo de cum să îți găsești de lucru în publicitate în România pentru că habar nu am care mai sunt agențiile active, cum arată piața de publicitate, cum arată piața în general de fapt și multe alte lucruri. Cu cât trece mai mult timp, cu atât știu mai puțin. Dar cred că există niște idei sau sugestii universale care se aplică indiferent de țară.
Mitul numărul unu: Sunt genial, o să mă găsească ei.
Sau poate că nu – da, unii oameni pur și simplu au prea mult timp să stea pe net și să lase comentarii, să apară prin oraș, pe la evenimente, etc. Unii au noroc, dar nu toată lumea are. Și nimeni nu e genial. Dacă te crezi genial, probabil nu ești așa genial 🙂
Există ideea de „be so good they cant ignore you”. Ceea ce e adevărat oarecum, și se plimbă mână în mână cu vechea idee numită „ignore everybody”. Interpretările personale depind, dar să ignori pe toată lumea nu înseamnă să fii idiot, ci să nu te lași atât de influențat de ce se spune în jurul tău pentru că altfel nu o să ajungi nicăieri. Înseamnă să faci ceva care te pasionează și să nu te împotmolești în „ce-o să zică lumea despre mine?”. Dacă lumea află că jucam World of Warcraft? Și Diablo? Poate prea mult? Am petrecut ani de zile în care familia mea era aproape exasperată dar cred că în perspectivă am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni foarte apropiați și mi-a dat un punct de plecare pentru o grămadă de conversații interesante chiar în agenții de publicitate. E ceva interesant. Poți să joci și coloniștii din Catan sau Agricola sau ce vrei tu. Poate te duci într-o cafenea și joci cu alții. Nu dai peste oameni care fac asta în fiecare zi – sau în altă ordine de idei, oamenii care lucrează în publicitate poate nu dau de oameni care faca asta în fiecare zi.
Pe lângă exemplul Diablo și World of Warcraft, am avut una din cele mai interesante întâlniri cu o agenție care m-a cunoscut de pe twitter și știa de obsesia mea cu ciocolata. Îmi place ciocolata în toate formele și mărimile, dar am favoritele mele și bănuiesc că de-a lungul timpului am devenit interesată și de istoria umilului bob de cacao, despre cine ce-a mai scos, ce varietăți și sortimente existe, de ce alte țări nu mănâncă la fel de multă ciocolată, ce o să se întâmple cu Cadbury după ce au fost achiziționați de Kraft șamd. Întâlnirea a decurs ceva gen „am auzit că îți place ciocolata” – „Da!” – „Uite, azi dimineață ascultam o emisiune la radio în care spuneau că a crescut volumul de vânzări de ciocolată în ultimii doi ani. Ai vreo idee de ce?” și cred că a fost cea mai interesantă și stimulantă convorbire pe care am avut-o în ceva vreme. A durat fix o oră. Morala fiind: ignore everybody, da, vezi-ți de ce-ți place și fii interesat de chestii. Nu pot să separ cele două idei. Echilibrul e probabil cuvântul cheie 🙂 Contează cum gândești, iar cum nu poate să decurgă decât atunci când pui creierul în funcțiune. Și e infinit mai simplu să vorbești despre chestii care te pasionează decât să le inventezi.
Mitul numărul doi: nu te apuca să lucrezi într-o agenție doar pentru că e cineva acolo cu care te înțelegi. Poate pleacă! Ce te faci?
Da, oamenii pleacă, iar dacă nu îți place agenția atunci o să fii în pom dacă rămâi singur. Nu știu cine a inventat-o pe asta dar am descoperit de-a lungul timpului că nu e deloc adevărat. Pornește de la premiza greșită că îți vei petrece tot timpul din lume cu o singură persoană și nu o să vorbești cu nimeni altcineva. Pardon? N-am idee cine ar putea să înceapă o slujbă nouă și să nu observe alți oameni sau să fie observat și abordat de alții (dacă e genul timid). Cred că e fix pe dos: dacă găsești o persoană cu care te înțelegi, ALELUIA. Du-te. Și nu te uita în urmă. Vezi punctul 1 aproape – ignore everybody. Atunci când te înțelegi cu cineva din punct de vedere profesional și personal, nu văd de ce nu ai vrea să lucrezi cu persoana respectivă. Există posibilitatea să plece la un moment dat, dar între timp poate te aclimatizezi în agenție și plecarea nu te afectează foarte tare sau atât de tare precum ai crezut. Sau dacă deveniți o echipă inseparabilă (care produce rezultate la serviciu, nu doar la beri), poate plecați în altă parte.
Agențiile sunt în general formate din mici bisericuțe. E un adevăr trist pentru unii, dar cred că e un caz de „when life gives you lemons…” … you squeeze them in someone’s face. Poți să te plângi că nu ești în bisericuța cool sau poți să faci ceva în privința asta. Poți să fii undeva la mijloc, șezând pe gard, departe de lumea dezlănțuită. Nu o să fie foarte amuzant, dar o să fie interesant atâta timp cât ești expus la idei cât mai diverse și nu te adâncești în probleme mici și mărunte. Cam asta eram eu în liceu și cred că s-a tradus în viața de agenție. N-o să ai un prieten (sau o prietenă) bun(ă) pe viață, dar o să ai foarte multe relații minunate, fiecare cu plăcerile și neplăcerile afrente. Nu e o soluție miraculoasă, ci doar o alternativă. Cum se spune…nu există soluții, doar compromisuri.
Mitul numărul trei: trebuie să faci ceva ca să ieși în evidență! Oamenilor din publicitate le plac lucrurile cool și bizare.
Jesus fucking christ no. Am auzit treaba asta de prea multe ori și mă scoate din sărite. Pornește de la premiza că suntem toți foarte ocupați și nu ținem minte decât dacă e ceva total ieșit din comun. Strică atmosfera pentru oamenii care sunt buni, dar nu sunt extrovertiți sau duși cu pluta suficient cât să facă treburi din astea anormale (agency stunts le zice pe aici). Le dă impresia că pentru a lucra în publicitate trebuie să fii pe jumătate nebun sau să ai bani și timp de investit în prostii. Nebunia la nivel individual reiese din punctul unu – ceva ce îți place atât de mult încât nu te poți desprinde de idee (ce bine că l-am scris pe ăla întâi). Treaba asta cu agency stunts a fost perpetuată atât de mult încât lumea trimite toate bălăriile: biscuiți, ciocolată, tort, ceainice, ghips, radiografii, jucării, costume și așa mai departe. Și nu asta e ideea deloc – s-a făcut de prea multe ori, așa că trebuie să ridici ștacheta și mai sus dacă te apuci să faci așa ceva. Dacă nu e stilul tău și pur și simplu nu ai o idee pe care de-abia aștepți să o pui în aplicare ca să vezi ce iese, atunci mai bine nu. Nu e nimic rău în a „nu fi genul”. Nici eu nu sunt genul. Și am primit tot felul de lucruri de la alții, dar creează o obligație dubioasă care în unele cazuri se traduce prin „hai să îl/o invităm să stăm de vorbă”.
Și să zicem că se întâmplă – te invită în agenție. Acum ce faci? Trebuie să existe o întreagă poveste în spate (cine ești, ce faci, de unde vii, ce vrei, etc.) și dacă nu există, a face o chestie din asta nu te ajută cu foarte mult. Părerea mea. Nu e o tragedie dacă nu ieși în evidență, există multe alte oportunități prin care să te faci remarcat (nb diferența semantică). Mai bine trimite un mail foarte sincer, nu cine știe ce scrisoare elaborată. „Bună X, sunt Y, uite ce vreau să-ți zic. Aș vrea să lucrez în publicitate și mi-ar plăcea să stăm de vorbă dacă ai vreodată timp. Ăsta sunt eu, asta fac, asta am făcut, ai chef și timp să ieși la o cafea zilele astea?” și cred că mai degrabă aș răspunde la așa ceva decât la un tort. Aș mânca tortul și aș uita cine l-a trimis. Oops.