prințesa și unghia

Știu că nu e loc de meditații filosofice apropo de lucruri personale pe blog, dar mi s-a întâmplat o chestie destul de interesantă și în același timp neplăcută fix acum un an și abia am reușit să scap de consecințe.

Eram la o nuntă sau pe undeva prin oraș și întâmplător purtam niște sandale (nu cele din poză) și nu știu cum se face că prietenul meu mă calcă pe degetul mare de la piciorul stâng. Pe moment nu am simțit mare lucru, doar greutatea și faptul că fusesem călcată, dar câteva săptămâni mai târziu mi-am dat seama care fusese paguba de fapt: o unghie mov, mare și lată.

La momentul respectiv nu prea aveam ce să fac, faptul era deja consumat, am râs amândoi de incident și am trecut peste – n-ar fi fost prima oară când reușea să îmi rupă un dres în care investisem o mică avere din cauză că m-a călcat (așa îmi trebuie, that IS why we cant have nice things) pe picior dar niciodată direct pe unghie.

Între timp, am fost la un doctor să fiu sigură că nu e nimic important și concluzia a fost că trebuie să aștept până crește unghia la loc cu totul și dispare movul, adică cheagul de sânge format dedesubt. Nu e o imagine plăcută și nici tocmai estetică, dar nu prea ai încotro atunci când ți se întâmplă. Plus, mă gândeam eu, se poate întâmpla mai rău, poți să îți prinzi degetul într-o ușă sa să fii călcat în picioare la metrou și alte locuri dar iată, sunt departe de lumea dezlănțuită și nu e mare lucru.

Când am fost la pedichiură prima oară, am fost într-un salon unde cosmeticiana probabil văzuse lucruri și mai rele la viața ei – nu vreau să sperii lumea dezvăluind cât costă o pedichiură în Marea Britanie, că după aia nu mai vine nimeni. Poate costa și în jur de cincizeci dacă ai cereri mai deosebite, unghii cu gel și așa mai departe. Mă gândeam că totuși poate nu vrea să se apropie de unghia mea inestetică, din cine știe ce motive.

Dar țin minte și acum că a fost prima oară când am rămas absolut perplexă în fața tuturor „tratamentelor” pentru unghii: nu știu cum aș supraviețui cu unghii false pe picior. Picioarele de mai sus sunt ale mele, dar nu m-am obosit niciodată cu mai mult de atât. Culmea e că mi-a sugerat niște unghii false, ca să „ascund unghia lovită”. Și mă gândeam…da, e urâtă, e foarte urâtă dacă nu am ojă. Dar ce pot să fac, dacă nu să aștept până trece? Nu mă doare, e doar o priveliște ciudată pentru cine apucă să îmi vadă picioarele goale. Adică doar eu și încă o persoană, dat fiind că Manchester nu e tocmai oraș de plimbări în sandale sau picioarele goale. I-am zis nu și de luni încoace tot acopeream unghia problemă cu ojă.

Au fost și zile în care am mers în sandale (cred că prin București de fapt) și se observa ceva dubios, cu tot cu acoperitul de rigoare. Culmea e că reacțiile altora sunt de obicei mult mai panicate decât a mea: vai, și cum poți să suporți? (Pur și simplu aștepți și trece?) sau „eu cred că i-aș fi făcut un scandal monstru dacă m-ar fi călcat pe picior” (și mintea mea deja își închipuia scenarii horror în care bietul om care n-avea nicio vină primea ghionturi pentru că a îndrăznit să calce pe piciorul prințesei). Nu știu cum ar arăta viața mea dacă m-ar consuma atât de mult niște probleme mici și mărunte – o unghie pe caare nu o vede nimeni – și tind să cred că mi-ar crește tensiunea. Aș luat pastile mult prea devreme.

A trecut mai bine de un an – în sfârșit a crescut toată la loc și a dispărut complet. Nu-mi vine să cred cât a durat. Nici măcar nu mai sunt in slujba în care eram când mi s-a întâmplat, pare o eternitate când mă gândesc cât de repede cresc unghiile de la mână, cât de repede crește părul și viteza cu care se întâmplă multe alte lucruri.

Morala: cine poate să evite situația evită un an de zile de așteptat aiurea

Morala nr. 2: pentru oricine a exagerat o chestie din asta mică și măruntă – nu e sfârșitul lumii. Serios. Am descoperit că devine amuzant să schimbi culoarea ojei, nu de alta dar altfel probabil nu aș fi experimentat niciodată :