în care mi se testează teoria cârpelor

Teoria mea în legătură cu cârpe nu are nicio tangenţă cu cârpele de şters pe jos sau de şters praful, nu. Când eu zic cârpe mă refer la haine de fapt – de când cu fast fashion şi cu lanţuri gen H&M, Zara (sau ce mai aparţine de Inditex – Bershka, Pull & Bear, Desigual, etc.) hainele nu mai sunt neapărat investiţii cum vor unele reviste să credem, sunt doar nişte chestii pe care le cumpărăm, le purtăm, se descos sau se rup, le aruncăm la gunoi sau le dăm. Sau le transformăm şi noi în cârpe de şters pe jos sau prin baie deşi acum există lavete, puf de şters praful, bureţi şi multe alte lucruri care au făcut ca tricourile vechi să ajungă la gunoi, nu la şters pe jos. Eh, oricum, cârpe. Fast fashion înseamnă pentru mine aceleaşi cârpe dar în alte culori, la alte preţuri şi create pentru o altă categorie de consumator. Dacă Desigual se adresează oamenilor nonconformişti cărora nu le e frică să poarte ceva dându-i hainei sau evenimentului denumirea de „statement” (despre propria persoană) şi  Inditex îşi închipuie că prin Zara celor care devorează reviste sau femeilor care se îmbracă pentru alte femei şi nu pentru bărbaţi, atunci OK, fiecare cârpă are rostul ei pe lume deşi în imaginaţia noastră evident că nu vin de pe aceeaşi linie de producţie de prin Indonezia, Cambodgia sau mai ştiu eu de unde.

 

Cârpele sunt utile – pentru că oricine vrea să dea impresia de a fi urmăritor de trenduri intră în H&M şi cu vreo câteva zeci de euro, lire sau câţiva lei iese ceva mai „în trend” pentru că e OK – H&M e ieftin şi roşu n-o să se mai poarte la iarnă! Părerea de rău dispare. Există alţii care refuză vehement cârpele şi faptul că există – azi tocmai am văzut pe cineva cu nişte balerini Chanel şi mă întrebam retoric „de ce”. Răspuns: pentru ca oamenii plictisiţi ca mine să îi observe şi să se întrebe! Altfel lumea se uită la faţa ta când vorbeşti, nu la pantof. Bărbaţii cu atât mai puţin, dacă femeile s-ar îmbrăca pentru bărbaţi ne-am plimba toate goale pe străzi. Refuzi cârpele pentru că nu te cobori la un nivel aşa de jos – ai bani! Cum o să afle lumea acest fapt?! Cârpe scumpe, normal!

Nu e ca şi cum nu cred în cârpe scumpe – cred în croieli, materiale, manufactură, finisaj, stil şi alte lucruri şi evident că şi eu ca şi restul lumii vreau să zic ceva prin hainele pe care le port. Nu cred în individualitate prin haine pentru că şi cei care zic că se îmbracă altfel decât restul se îmbracă la fel în cercurile proprii (problema BoBo). Uniforma e standard. Sunt fericită să accept că mă îmbrac la fel ca alţii deci nu trăiesc vreo iluzie apropo de hainele – pardon, cârpele – proprii.

 

Era să îmi pară rău de cârpe atunci când am crezut că mi s-a rătăcit bagajul în Decembrie la sosirea în România. Am intrat şi mi-am luat o mică uniformă (blugi negri, tricouri) şi am stat aşa câteva zile fără panică sau părere de rău. Dacă mai întreb pe cineva în afara familiei dacă a observat, cel mai probabil nimeni nu mai ţine minte detalii şi alte amănunte apropo de ce purtam sau nu purtam. Mă gândeam ce se întâmplă cu cârpele dacă pierzi valiza cu totul şi am văzut că formularul îţi cere să scrii ce aveai înăuntru, când a fost cumpărat şi ce valoare avea. Dacă aveam un pulover din caşmir cumpărat în 2005 cu vreo câteva zeci de lire, intervenea oare deprecierea până în 2010? Venea cineva să-mi spună că şi-a pierdut din valoare când pentru mine avea aceeaşi valoare? Mai departe am visat ce se întâmpla dacă primeam fix cât am dat pe haine (cine mai ţine minte…) şi ce alte cârpe să cumpăr să le înlocuiască pe cele vechi. Ţin să reamintesc că în punctul ăsta nu ştiam nimic sigur, deci totul se întâmpla în imaginaţia mea din cele 4-5 zile de aşteptare, cam ca drobul de sare. În fine – oare mi-aş cumpăra aceleaşi lucruri? Altele? Altfel cum? Şi mi-am dat seama că nu, nu prea. Unele lucruri poate, altele cel mai probabil nu.

Înainte de episodul ăsta trebuia să mă uit prin dulapul mamei mele după ce a murit. Să decid ce vreau să port şi ce vreau să dau. Înainte să mă deprim şi să plâng căutând printre umeraşe am decis că nu mă interesază şi vreau să le dau pe toate (deşi nu ştiu cui i-ar fi trebuit taioare şi costume de business până la urmă). Haine. Cârpe – au avut o valoare, au constituit ceva în context dar când dai haine altora dai lucruri pe care alţii ar putea să le mai poarte. Fără să ţin cont de valoarea sentimentală, mi-era imposibil să mă gândesc cine ce-o să facă cu ele, ca eu şi mama nu aveam aceeaşi măsură oricum. Cine are nevoie şi le cumpără şi nu e ca şi cum second-hand-urile pe-aici sunt ridicate în slăvi ca „thrift paradise” cum se întâmplă prin unele ţări. Nici acum nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele.

Iar azi a avut loc un fel de apogeu al inutilităţii cârpelor scumpe – pe lângă faptul că eu oricum nu reuşesc să merg la serviciu jumătate de zi fără să mă pătez, să dau ceai, cafea, sos sau firimituri pe mine, constat că orice minune durează câteva ore şi mai mult mă enervez singură dacă port o cămaşă de mătase şi se rupe în primul cui de care mă agăţ în sala de conferinţe. Ultima dată de exemplu  m-am bucurat de un dres Wolford vreo 20 de minute („ce bine se simte! E genial!”) până m-a călcat cineva pe sandală şi s-a descusut de nu s-a mai văzut. Of, cum să nu le iasă femeilor peri albi mai repede? Regret faptul că nu o să existe cârpe ieftine la infinit (bumbacul începe să se rărească şi să se scumpească, la fel şi mâna de lucru…eventual) pentru că o să încep iar să le distrug pe alea scumpe sau să stau cu mâinile pe lângă corp în speranţa că nu mă agăţ sau murdăresc ceva. Apogeul a venit când eram pe o scară rulantă şi o femeie care se îmbrăcase cu o fustă lungă (bărbaţi, luaţi aminte, în categoria femeilor care se îmbracă pentru alte femei acum se poartă feţele de masă care acoperă tot. Vă rog protestaţi). Momentul fatidic a venit când era să se dea jos şi i s-a agăţat în scara rulantă. Fusta s-a rupt, nimeni n-avea foarfecă, ea a trebuit să o smulgă din roţile maşinii şi noi restul am luat-o pe jos. Ce să facem. Să fi fost o cârpă scumpă pe trend, cred că acum înjură scările rulante şi nu revistele care or fi sugerat că fustele până în pământ sunt o idee bună. Ştiau bărbaţii ce ştiau (pratici, domne, practici, nimic mai mult). 😀

 

PS: corectat – Desigual nu apartine de Inditex.