golden globes

Nu stau să scriu despre filme, vedete şi alte lucuri de genul de obicei pentru că sigur NU sunt persoana potrivită pentru asta – după câteva luni de la un film pot garanta că nu mai ţin minte nimic. Nu recunosc voci şi actori ca alţii care sunt în stare să-mi spună în ce an a debutat Johnny Depp sau ce culoare avea părul cuiva în alt film de acum 3 ani. I suck at that. Acum că am trecut peste asta, partea cea mai bună e că pot să mă uit la un film de câte ori vreau într-o viaţă de om şi să mă bucur de el ca şi cum abia a apărut atunci când mă uit.

Anyway, la Golden Globe s-au premiat multe lucruri şi am avut câteva uşoare dezamăgiri, cu toate că nu am avut aşteptări în primul rând. Cum vine asta?

M-am bucurat de Golden Globe pentru Steve Buscemi şi Boardwalk Empire care mi se pare frumos vizual şi (sper eu) la cât a fost de documentat relevant anilor respectivi. În acelaşi timp mă uit şi nu-mi vine să cred cât de mult nu există de fapt dar ca să citez din film, „don’t let the truth get in the way of a good story”:

Boardwalk Empire VFX Breakdowns of Season 1 from Brainstorm Digital on Vimeo.

M-am bucurat şi pentru Colin Firth pentru că încă de la A Single Man încoace a reuşit să o ia pe o cărare ascendentă în cariera lui, cel puţin unii actori după o anumită vârstă pur şi simplu decid că nu mai merită şi se dezumflă ca un balon din cauciuc tare. Încet şi fără prea mult zgomot. Abia când s-au dezumflat de tot stai şi încerci să-ţi aduci aminte cum arăta balonul înainte. „Înainte” când vremurile erau mai bune. Nu ştiu dacă e vina lui Tom Ford dar pe oricine dăm vina, bine că n-a căzut în puţul uitării şp a reapărut în King’s Speech. Mă bucur că filmul nu a luat nimic – pentru că e foarte plăcut dar nu e nimic deosebit. În câţiva ani o să apară doar ca alt film pe lista de „British Royalty film marathon” acolo cu The Queen, Young Victoria si The Madness of King George. Cam aşa ceva. Kate Winslet şi-a dat şi ea seama şi a reuşit să divorţeze dintr-o relaţie comfy-cosy şi poate o să apară în ceva mai şocant decât The Reader şi al lui merkin.

Din acelaşi motiv mă supără uşor ideea că The Social Network a fost aşa de premiat – dacă tot au făcut un film despre un site, puteau să-l facă despre Google. Dacă peste câţiva ani o să ne uităm la Facebook aşa cum ne uităm la MySpace, atunci o să regretăm uşor Golden Globe 2011…sau poate o să ne uităm la el tot ca la un balon dezumflat. Ce analogie genială am găsit, aşa mă uit la The Matrix, orice după prima ecranizare. Şi Keanu Reeves, că tot veni vorba.

Trecând peste, 127 Hours n-a reuşit să se infiltreze pe listă, ceea ce e destul de păcat pentru că e destul de bun – zic asta pentru că filmul culminează cu o scenă destul de dezgustătoare în care eroul îşi taie braţul ca să scape cu viaţă de sub o piatră. Nu e un spoiler pentru că asta e toată esenţa filmului – ştii ce o să facă, dar nu ştii prin ce trece până când se decide să o facă. Pentru mine problema a fost contextuală – fix în punctul culminant când omul îşi execută tendonul şi se eliberează, se aude un sforăit zgomotos din sală. Super, nu? Noi cu nervii întinşi la maxim (experienţa e 70% auditivă, 30% vizuală aş zice) şi omul sforăie. În loc să vomităm şi să leşinăm ca alţii mai slabi de înger, noi râdeam când ţâşnea sânge peste tot. E ca şi cum te-ai duce beat la Saw.

Anyway.

O ultimă dilemă a mea a fost rezolvată: de ce multe actriţe au rochii hidoase la ceremonii şi uneori şi la Oscar. Pe lţngă nevoia stringentă de a avea material pentru revistele care fac liste de Top 10 bine îmbrăcaţi şi Top 10 prost îmbrăcaţi ca să umple nişte pagini, mai există şi alte motive:

[…] so you reach for the clothing rail and choose either the most boring dress in the world, or the ugliest dress in the world. Nailed it! Actresses always – always! – wear either the most hideous dress doing the rounds (eg, January Jones at the Emmy awards looking like she’d just been puked on by a Blue Meanie), or the most boring dress ever invented (Jennifer Aniston, always). Both are born from the same mentality: fear. Those who wear ugly dresses live in fear of the high-fashion mags such as Vogue and proceed to confuse „fashion forward” with „Blue Meanie vomit”. And those who wear boring dresses live in fear of the mass-market magazines such as OK! and therefore choose the most innocuous dress style on the planet, AKA the beige sheathe.

Hadley Freeman

Cam atât. Acum pot să lucrez în linişte.