Am avut o discutie (destul de) lunga si (sper) sincera cu un prieten despre un subiect care tot apare in ziare in mod obsesiv: copiii!
Cred ca a inceput atunci cand NYMag a scris un articol intutalt „Why parents hate parenting” si a continuat cu studii si insighturi despre cum copiii nu ne fac mai fericiti. De fapt, ca orice studiu, felul in care punem problema conteaza foarte mult: au pornit de la premiza ca cuplurile cu copii sunt mai nefericite decat cele fara. Articolul e destul de lung si deprimant, si daca e sa puna cireasa pe tort, mai e si blogul ‘shit my kids ruined‘ pentru referinta. O mare parte din el suna a bullshit, pentru ca in principiu pana sa avem internet, nu ne-am gandit la fel de mult la problema asta; inainte intrebarea se formula la modul „tata, tu regreti ca m-ai avut pe mine?” si in caz ca ai fost in vasta majoritate a populatiei, raspunsul evident era „normal ca nu, puisor.” Probabil ca raspunsul e 50% da si 50% nu in realitate; unii din noi am fost planuiti si asteptati cu drag, altii am fost neplanuiti si am avut parte de ceva inceputuri mai agitate. Dar in majoritatea cazurilor, we turned out ok. De bine de rau, cel putin nu suntem pe strazi. Desi vorba lui M. Coliban – „fuck you mom&dad, ca m-ati facut prea cu bun simt. trebuia sa ma lasati pe strazi, sa pot sa fiu si eu baiat de baiat.”
Probabil ca acum punem la indoiala raspunsul ala – oare sunt copiii asa o mare bucurie? Parerea mea a fost ca nu copiii sunt problema, articolele deprimante de genul sunt problema adevarata; daca inainte nu aveam sistem de referinta decat cercul nostru de prieteni si familia, acum avem internetul. Daca vrem sa gasim alte sute de persoane care gandesc la fel ca noi, nu e deloc o problema. O sa fie acolo! Daca vreau sa gasesc 12 oameni carora le place Olof Gustaffson (din 400 de milioane) o sa-i gasesc – si daca vreau pot sa ii iau ca sistem de referinta.
expectation is a b*tch really – si eu ma asteptam ca din banii pe care ii castig sa ma duc in Amsterdam un weekend; realitatea e de fapt ca mi-am luat un aspirator cu banii de excursie! Placut? Nu! Necesar? Da. Amsterdam ar fi fost fix invers – desi evident, uneori si pauzele sunt binevenite.
Cat despre copii, cred ca cel mai convingator argument pentru a nu avea copii tarziu de tot in viata e ca nimeni nu vrea sa fie prea batran sa-si inteleaga copilul/copiii la adolescenta; asta si evident, nu e totul numai despre noi:
„your kid doesn’t want to be around you that much. No one does. This isn’t because you’re a bad person but because you’re an ordinary person. You are not such a unique, creative, intelligent or even interesting person that the kid benefits from constant exposure to you. When you have something to offer, maximize and concentrate that time, and then get the hell out of the way.
This advice is quite practical. Parents often don’t know what to do with their kids, so they overwhelm them with their attention instead. What no parent realizes is that the vast majority of that overinvolved time is spent irritated. Add it up yourself. Nagging, bored, looking at your mobile. The obvious message is that you’re not satisfied.
That’s the template you’ve offered him.”
Comentarii
4 răspunsuri la „copii: asteptarile si realitatea”
nice post :)) btw, iti recomand cartea The Idle Parent care e oarecum in ton cu citatul de la finalul postului :))
Chiar daca copiii iti restrang la tinerete posibilitatile de recreere sau de distractie asa cum obisnuiai cand erai singur, viata fara ei este anosta si arida.Bucuria de a-i vedea zambind, bucurandu-se de orice nimic (asta intr-o familie obisnuita, fara fite) constituie esenta familiei si implicit, a omenirii. Nu poti sa-ti dai seama cat de mult conteaza o familie fara copii decat atunci cand este prea tarziu ca sa-i doresti si sa nu ii mai poti avea. Cand cresc, deseori destul de greu (se mai si imbolnavesc in special cand sunt mici) si ai satisfactii legate de modul in care au crescut si cum au fost educati iti dai seama ca nu ai trait degeaba.
nu am copii si nu am experienta in domeniu, nici nu stiu cum arata un copil mic.
explicatia mea la aricolul tau e cam in felul urmator:
copiii sunt absolut OK, adultii cred ca totul se invarte in jurul lor si orice element care nu se potriveste in viata pe care ei si`o imagineaza perfecta e deranjant, inclusiv un copil.
Eu cred ca articolul ala otravitor e scris de catre un autor fara copii – nu cred ca cineva care are copii poate scrie asa ceva. Asa si eu in momentul asta nu imi doresc copii prea repede, nu m-a pocnit inca ceasul biologic si nici instinctele materne, insa sunt sigura ca in momentul in care o sa apara ala micu’ o sa fiu la 180 de grade 😀