Posted on

Cărți din ultima vreme: primăvara 2021

Poate blogul ăsta vrea să fie un fel de blog de cronică de carte de fapt, pentru că romanele sunt singura mea supapă pe timp de pandemie și perioade intense la muncă. Las aici ce-mi mai aduc aminte după ce a trecut bruma timpului, uneori utilă pentru cronica de pe blog: cărți care mi se păreau OK la vremea lor nu mai sunt la fel de memorabile odată ce s-au așternut trei luni.

Pentru cine vine aici întâmplător, țin să menționez că citesc un mix de cărți: lucruri considerate clasice sau de top, dar și cărți  mai obscure, sau pe care alții le consideră plictisitoare sau chiar repugnante. Sunt curioasă ce le place altora la ele, și mai ales de ce.

Lunile astea am avut prea mult de lucru la serviciu și n-am citit foarte mult, sau am citit doar lucruri care n-au solicitat neuronii prea mult.

Top 3:

  1. Bessel van der Kolk, The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. Cred că e una dintre cele mai interesante cărți din ultima vreme, despre felul în care mintea și corpul cooperează și procesează evenimentele prin care trăim, mai ales traumele care ni se întipăresc în memorie. Van der Kolk e un medic american de origine olandeză care lucrează ca expert în domeniul traumelor, mai ales cele ale veteranilor de război. Ce-mi place cel mai mult e argumentul că mintea și corpul percep și stochează trauma în același fel, fie că un om a fost neglijat în copilărie de părinți abuzivi la beție sau care i-au pus cheia de gât să se descurce singur, sau a zburat elicoptere și pierdut colegi și părți anatomice în Vietnam, ca pacienții cu care a lucrat.
  2. Rebecca Roanhorse,  Black Sun (Between Earth and Sky, #1). Premiza e un fel de SF-magic influențat de istoria și miturile Americii de sud. Autoarea împletește poveștile a două personaje cu multă măiestrie, până când culminează într-un event fabulos, dar misterios. Aștept să văd dacă se rezolvă misterul în următoarea carte, încă nepublicată.
  3. Heather Havrilesky, How to Be a Person in the World: Ask Polly’s Guide Through the Paradoxes of Modern Life. O colecție de cele mai interesante sau relevante scrisori și răspunsuri la dileme de millenial american (și nu numai). E scrisă de o autoare pe care o citesc de vreo trei ani, de când am divorțat, am decis să plec din SUA și să-mi schimb cariera. Ce-mi place la ea e că spulberă anumite mituri persistente din culturile în care am trăit: gândirea pozitivă (să te prefaci că totul e bine chiar și atunci când nu e, că trăirile negative sunt atât de indezirabile încât aproape că nu sunt normale, și trebuie neutralizate urgent cu social media, cumpărături, medicamente, etc.), altruismul ruinător, fără granițe (în care te sacrifici, accepți tot ce ți se cere, nu te vaiți, indiferent cât de inconvenient e pentru tine, eventual cu un zâmbet pe față). Cartea asta vine să zică răspicat că nu e bine pentru nimeni dacă ne prefacem că suntem atotputernici, când de fapt de multe ori habar n-avem ce facem. Nu e bine dacă ne prefacem că ceva nu ne doare, sau că ne e greu, dacă ne e de fapt. Există un echilibru undeva la mijloc. E greu să fii a person in the world care trece prin toate stările prin care ar trebui să treacă un adult, și nu e indiferentă, amorțită de hiturile de dopamină care vin din telefon, aplicații sociale și mass media.

Mențiuni

  • Chandler Burr, The Emperor of Scent: A True Story of Perfume and Obsession: Povestea cercetătorului și geniului nonconformist Luca Turin, un outsider al industriei parfumului care dezvoltă o teorie a olfacției împotriva curentului și maselor de bani care se mișcă între patru-cinci producători globali. În altă ordine de idei, trăiască pescarii din Yemen care au descoperit ambră gri în valoare de 15 milioane de dolari.
  • Melanie Mitchell, Artificial Intelligence: A Guide for Thinking Humans. Un sumar bun al domeniului: trecut, prezent și posibil viitor. Pe vremuri (acum vreo zece ani) mă gândeam că ar fi tare să lucrez în inteligență artificială, dar odată ce-am făcut asta prin intermediul ultimului rol de dinainte de a fi programator, m-am lecuit pe viitor.
  • Steven M. Lehar, The Grand Illusion: A Psychonautical Odyssey Into the Depths of Human Experience. Un cercetător în neuroimagistică încearcă niște teorii despre subiectul deceniului de când aven neuroștiință: ce e conștiința? Ce anumeîn creier generează experiențele pe care le trăim? Cum am putea să le descriem științific? Ca și Luca Turin mai sus, are niște idei nonconformiste, dar e în mare ignorat de colegii lui mai prestigioși sau populari, care avansează teoriile care i-ar putea face și mai populari sau bogați.
  • Shinzen Young, The Science of Enlightenment. Titlul nu mi se pare total potrivit, dar nu e ceva titlu super faimos. Un doctorand în studii asiatice și profesor de meditație abordează subiectul meditației în mod științific și sistematic, încercând să explice care e scopul ei, la ce ai putea să te aștepți, și pune practica în contextul mai multor religii și crezuri, nu doar cele asiatice.
  • Kristin Willeumeier, Biohack your brain. Conținut bun, titlu nepotrivit. Scrisă de un doctor calificat în neuroștiință, cu experiență într-o clinică de reabilitare a sportivilor americani cu creierul bușit de la fotbal american pe care îl practicau de mici. Cartea vorbește despre mâncările benefice dezvoltării creierului, un sistem complex și mare consumator de energie (și alți nutrienți). N-am aflat nimic nou, dar e bună de inițiat pe alții în subiect, pentru că dacă poate să explice unui fotbalist american cum să-și schimbe dieta ca să-și recupereze materia cenușie, atunci oricine poate să-i înțeleagă sfaturile. Spoiler: dieta mediterană!
  • Pamela Druckerman, Bringing up Bébé, One American Mother Discovers the Wisdom of French Parenting.  Doi jurnalști, o americancă și un britanic, se căsătoresc și fac copii în Paris. Șocul e că francezii nu sunt la fel de stresați de viață și trenduri în crescut copiii ca americanii, și au o filozofie veche la care apelează de decenii. Îmi place că scrie sincer și abordează diferențele culturale dintre SUA și Franța prin prisma de jurnalist care obișnuia să scrie despre politica din America de Sud, chiar dacă îi e greu să-și ascundă surpriza la laissez-faire-ul local, dat fiind nevrotismul tipic părinților americani.
  • R.F. Kuang, The Poppy War (prima carte). O doctorandă în istorie la Cambridge și Yale scrie o trilogie de ficțiune în stil Hunger Games, inspirată de războaiele Sino-Japoneze. O orfană dintr-un sat uitat de lume care ajunge la cea mai faimoasă academie militară din stat și le dă peste nas copiilor de bogătași. E luată sub aripa unui profesor excentric, croindu-și un destin non-conformist față de restul cadeților. Nu durează mult până când trebuie să aplice cunoștințele dobândite și află, de fapt, din ce fel de oameni se trage, și de ce trebuie să dea dovadă. Acțiunea se desfășoară incredibil de rapid de la scenă la scenă, și abia că poți să înțelegi sau să empatizezi cu personajele, dar m-a captivat timp de un weekend. Nu știu cât de repede o să le citesc pe următoarele, dat fiind că acțiunea e și brutală, inspirată evident de evenimente gen masacrul din Nanking.
  • Jordan B. Peterson, Beyond Order: 12 More Rules For Life. Alt pom lăudat, am citit și eu ca să văd de ce se înghesuie lumea la poruncile lui Peterson. Las o cronică mai lungă, pentru că m-a rugat Dorin. Nu am citit prima carte și nu m-am uitat nici la filmele de pe YouTube, dar știu că e un fenomen în lumea nord-Americană (inclusiv cu proteste împotriva publicării celui de-al doilea volum). E greu să fiu concisă pentru că omul trece prin atât de multe teme din religie, mituri, povești, psihologie, etc. ca să-și avanseze argumentele încât nu le pot cuprinde pe toate. Dar mi-am răspuns singură la întrebarea ‘de ce a fost așa de popular?‘  Să zicem că ai niște întrebări sau dileme în viață. Poate prietenii nu au timp sau nu te înțeleg. Poate ai complexe față de mersul la terapeut. Poate nici nu meditez. Atunci ai multe cărți de auto-ajutor: ai new age și spirituale, ai diverși scriitori moderni americani care scriu simplu și pe înțelesul tuturor (de ex., Mark Manson sau Tim Urban), ai cărți istorice (stoicismul a trecut printr-o renaștere și a fost reinterpretat pentru cititorul modern), sau ai cărți scrise chiar de terapeuți, pe diverse specializări. Ce alegi?

    Peterson e opusul autodeclarat tradițional și conservativ al gânditorilor postmoderni care au influențat ideile secolului 21, de la Foucault, Derrida ș.a. încoace. Dacă nu-ți plac ideile vehiculate pe net, multe din ele importate din America de Nord, atunci Peterson cade la fix. Plus, mai și înveți despre niște idei și istorie dacă nu ți s-au prezentat la școală. Poruncile sunt simpliste și neinteresante dacă ai avut părinți emoțional stabili și siguri pe ei înșiși, mai ales tatăl.  Peterson e tatăl rătăcitorilor care trăiesc în societăți de consum, unde alegerile despre ce să faci în viață par infinite, ți se vinde mereu ideea că poți fi oricine, oricând, dar trăiești cu o oare apatie că nimic nu merită și nimic nu contează, la urma urmei. De ce să te obosești?

    Cea mai solidă idee din toată cartea mi se pare argumentul lui că există curente în terapia modernă care încă perpetuează erorile fondatorilor (face referire la Freud și Jung), în sensul că multe din problemele pe care le avem nu se regăsesc strict în mințile noastre și trebuie să tot vorbim despre ele, ci au sursele (și uneori rezolvarea) în relațiile pe care le avem cu alții: familie, societate, etc. Văzut doar prin prisma asta, nu știu de altă carte similară, poate doar terapeutul Britanic Adam Phillips – doar că e mult mai obscur și nu are același ton aproape mesianic pe care îl are Peterson. Nu e chiar o dezamăgire, pentru că nu știam la ce să mă aștept, dar poate peste câteva luni poate așa o să mi se pară.

Dezamăgiri și/sau plictiseli

  • Leslie Shrock: Bumpin’: The Modern Guide to Pregnancy: Navigating the Wild, Weird, and Wonderful Journey From Conception Through Birth and Beyond. Nu e chiar asa dezamagitoare. E o carte OK, fara bullshit, despre sarcina, de o tipa care se declara pe sine insăți ca fiind genul overachiever american. Partea bună e că taie multe din prostiile pe care ai putea să le citești  despre sarcină, din dorința ei de a avea control total asupra procesului. Cam jumătate din ce scrie despre spitale și asistente nu se aplică în Europa date fiind diferențele dintre sistemele noastre de sănătate și atitudinile oamenilor față de medicina modernă. Dezamăgire modestă.
  • Garance Doré, Love Style Life. Eram pe valul cărți superficiale cu temă franțuzească, și am citit cartea asta mult-lăudată când a apărut prin mijlocul anilor 2000. Garance e o fotografă și ilustratoare de modă din Franța care a devenit faimoasă prin intermediul blogului care i-a deschis multe uși în viață. Oamenii o lăudau pentru postările ei sincere și autentice, ca fashion insider care nu venea dintr-un mediu înstărit, tipic celor din industrie. Cartea asta e mai mult un testament al imaturității emoționale și în gândire, în ciuda faptului că era mai în vârstă decât mine când a scris-o. Poate nu chiar dezamăgire. Nu mă așteptam la cine știe ce.
  • Helgesen, Sally: How Women Rise: Break the 12 Habits Holding You Back from Your Next Raise, Promotion, or Job. Oribil. Atât. Cineva din state mi-a zis că i-a plăcut cartea asta. Intră în categoria “tu ești cauza tuturor problemelor de la birou” și insistă să-ți dea soluții care pot să ignore faptul că ai un mediu de muncă disfuncțional. Mă așteptam la ceva mai interesant și profesionist, dar nu mă consider un high achiever, așa că nu e pentru mine.
  • Echkart Tolle, A New Earth: Awakening to Your Life’s Purpose. Înainte de pandemie mergeam la un studio de yoga unde o profesoară cu cea mai duioasă voce preda o clasă de yin, o combinație de meditație și întins ligamente stând jos într-o cameră încălzită. În introducere, mereu cita câte ceva din Tolle, și cumva mi-am adus aminte de carte când încercam să recreez clasa în fața canapelei în miezul iernii. Am zis, hai să vedem. Sincer nu-mi aduc aminte mare lucru din ea, în afara faptului că omul a avut o copilărie tristă și depresivă, depresia și angoasele l-au urmărit la facultate, aproape că a studiat un doctorat în filozofie la Cambridge până când a atins fundul fundului și s-a oprit. În acel fund al fundului, a avut o revelație spirituală dar (nu neapărat) religioasă în care și-a regăsit rostul în viață.
  • Aldous Huxley, Doors of Perception & Heaven and Hell. Am recitit cartea asta pe care am citit-o întâi ca adolescentă, dar nu mi s-a schimbat părerea originală: nu spune mare lucru. Heaven & Hell și părțile din apendix au fost mai interesante decât partea principală, anume experiența lui cu mescalină. E greu de urmărit, sare de la idee la idee. Per total, pare genul de carte scrisă la cald, când totul pare interesant, profund, și vrei să spui la toată lumea ce ai descoperit. Bine că acum avem bloguri.
Posted on

Vorbim. Ca să nu fim singure.

Nu mai știu ce făceam acum cateva dimineți înainte să citesc că s-au dat premiile superscrieri, dar nici n-a mai contat după. Așa am ajuns sa citesc o poveste de la  DoR care mi-a scăpat în 2020, intitulată “Vorbesc. Ca sa nu stiu doar eu.” M-a lovit din plin, suficient cât să vreau să las niște gânduri pentru mai încolo.

Povestea trebuie citită sau ascultată în întregime pentru că vorbește de la sine. Dacă titlul nu sugerează conținutul, e vorba, în mare, despre instanțe repetate de abuz in copilăria autoarei. Timpul de citire e sugerat la 55 de minute, dar există și o versiune audio mult mai puternică emoțional, fiind narată tot de ea.

Deși subiectul e greu de digerat, e o poveste necesară si curajoasă. E fenomenal de greu să faci rezumatul unei vieți de om într-o poveste care ia cuiva mai puțin de o oră să o citească. Apoi, e incredibil de curajos să scrii sub nume de autor, nu anonim, despre abuzurile prin care ai trecut, într-o societate în care sunt sub-raportate, ascunse, tolerate, sau, în mod pervers, uneori încurajate. Dar nu în ultimul rând, e absolut necesar; cândva întunericul trebuie să iasă la lumină. Date fiind zecile de persoane care s-au regasit in poveste și au comentat pe marginea articolului, e clar că trebuie sa vorbim despre ce (ni) se intamplă și ce ar trebui să se întâmple de fapt. Prea mulți dintre noi le ascundem sub preș, iertăm, sau le găsim circumstanțe atenuante, așa-zis “de ochii lumii”. Apare un instinct de prezervare dăunător: suntem prea temători, oripilați, sau pur și simplu paralizați de ideea de a le confrunta. Pentru că cine știe ce orori am putea descoperi când chiar luăm lucrurile la puricat? Dar dacă nu facem asta, pe lângă faptul că rămânem prizonerii unei frici internalizate, o să ne tot convingem că victimele (inclusiv noi, dacă noi suntem în postura aia) sunt de vină. Ne convingem că e ceva în neregulă cu ele, și uităm de cei care săvârșesc abuzurile sau nu-și controlează emoțiile și reacțiile deplasate.

Printre altele, nu pot sa nu notez că tratează teme la care m-am gandit și eu, pe care le-am trăit sau văzut în cei 31 de ani de viață: adulți care nu-și respectă (nici macar) proprii copiii ca ființe cu propriile interese si personalități, cu dreptul la viața lor și la intimitate, femei care nu se sprijină unele pe altele, se fac că plouă sau nu pleacă din relații abuzive de frica repercusiunilor, lipsei de opțiuni, cunoștințelor, sau toate la un loc, plus o lipsă cruntă de încredere, timp, resurse și empatie față de victimele abuzurilor mici și mari, indiferent de unde se întâmplă. O lume în care rămâi cu sechele, făptașii nu pățesc mare lucru sau nimic, și nu toți avem bani sau bunul noroc să ne redresăm. Sau, chiar dacă avem, nimeni nu ne plătește chitanța, vorba autoarei.

În contextul ăsta, odată ce mi-am văzut propria creștere din perspectiva de adult detașat de evenimentele din trecut, singura mea promisiune către mine însămi a fost să trec peste și să sfârșesc ciclul comportamentelor și greșelilor care mi-au marcat copilăria și viața de adult mai mult decât era necesar: imaturitatea bunicilor care m-au crescut în lipsa părinților divorțați, abuzurile verbale și psihologice ale profesorilor în numele “educației”, străinul bețiv care m-a pipăit, și m-a pus să-l pipăi în scara blocului când abia aveam cinci ani, tatăl vitreg care mă amenința cu bătaia dacă nu-i dădeam ‘buna ziua’ în fiecare dimineață, și tot așa. La revedere. Odată cu analiza evenimentelor, a apărut și puterea de a tolera oameni din comentarii care de-a lungul anilor mi-au lăsat numai sfaturi “binevoitoare”, cum ar fi să zâmbesc și să scriu despre lucruri pozitive, că prea sunt tristă și nu le pică bine (cei politicoși). Poate lor ar fi trebuit să le trimit așa-zisa chitanță. Dar zilele astea nu pot decât să sper că o să găsească ce-i doare de fapt, o să se vindece, și o să vadă că dacă ar fi atât de ușor cum credeau, ar face toată lumea. Dar nu e.

Posted on

Promoție pe timp de pandemie

Acum câteva săptămâni, am fost promovată la slujba pe care am început-o în mijlocul pandemiei. Sunt departe de mitul inginerului 10x, dar sunt evident foarte mulțumită de situație, mai ales că e un domeniu nou pentru mine, și jumătate din timp habar n-am ce fac.

De fiecare dată când mi se întâmplă ceva de genul ăsta, mă gândesc că hei, poate pot să scriu despre asta! După care îmi aduc aminte că am blog, încep să scriu, dar nu termin pentru că pe la jumătate încep să mă întreb ce cred, de fapt. Dar zilele astea când meditam la cum am ajuns în situația asta dat fiind că acum un an pe vremea asta abia știam ce înseamnă git rebase, am încropit trei realizări din ultima vreme, cu ajutorul conversațiilor din familie, mai ales cu fratele și sora mea.

Caută un mediu în care să poți să te dezvolți

Pe vremuri când eram tânără, în prima slujbă mi s-a părut important să-mi placă colegii cu care lucrez. N-avusesem parte de colaborări foarte interesante în facultate, și căutam oameni cel puțin la fel de pasionați ca și mine. Așa am descoperit că dacă ai colegi drăguți, chiar și viața într-o companie care se scufundă nu se simte așa de haotică.

De atunci am avut norocul să lucrez și în companii mici unde trebuia să fac de toate pentru toată lumea, cât și în companii cu munți de beneficii, mobilă scumpă, surle și trâmbițe. Toate păreau interesante și noi la vremea lor, dar din asta nu contează. Tot ce a contat, retrospectiv, a fost să învăț: întâi să-mi clarific mie însămi ce vreau să învăț, după care să caut oamenii și mediul în care să pot să fac asta.

Așa că zilele astea, cât încă lucrez pentru altcineva, pun accentul mult mai mult pe un mediu calm: sunt într-o companie bine gestionată unde avem autonomie, transparență, și responsabilității bine înțelese de toată lumea, mai ales de fondator. Oamenii sunt onești în privința compromisurilor pe care le fac zi de zi, caută idei și sugestii constant, dar cel mai mult îmi place că le pasă de mine ca persoană, nu ca resursă sau element într-un proces de feedback de 360 de grade (câh). Poate că pare plictisitor, că nu sunt la reprezentanța locală a unui gigant corporatist pe un Salariu Imens, dar calmul și absența colegilor delăsători sau pedepselor impersonale compensează mai mult decât e necesar.

Natura relației pe care o am cu oamenii de la muncă a evoluat considerabil. Da, vârsta contribuie, dar contează și faptul că olandezii cu care lucrez practică ceva în care cred și eu: self-management, sau autogestionare. Dezvoltarea personală decurge altfel dacă stimulentele sunt adecvate și angajezi oameni inteligenți și maturi. Știu ce vreau și trebuie să fac, dar aleg singură proiectele la care vreau să lucrez, și nu vine nimeni să îmi spună cum sau în ce ordine. E o gură de aer proaspăt față de companii în care diverși oameni nu erau dispuși să se întâlnească sau vorbească cu mine pentru că nu eram la nivelul potrivit în ierarhie. Pot să-mi fac treaba fără să vină cineva peste mine să-mi spună că dacă echipa mea nu ia proiectul X, mă pârăște, ca la grădiniță.  Nu e pentru toată lumea, dar cred că e o rută prea puțin explorată.

Străduiește-te să fii consecvent(ă), dar nu rigid

Când am scris că jumătate din timp habar n-am ce fac, chiar asta înseamnă. De multe ori iau sarcini peste nivelul meu de cunoștințe, și încep fiecare problemă cu o vagă idee despre ce ar putea să funcționeze sau ce ar trebui să fac. Mă forțează să abordez fiecare sarcină metodologic, și să gestionez constant fluxul de frustrări care apar inevitabil în programare. Ca urmare, consecvența e o lecție și practică importantă, mai ales dacă ești genul care uită să se hidrateze, uită să mănânce (sau își mănâncă problemele sub formă zaharat-procesată), uită să se plimbe, să facă sport sau să-și vadă de hobby-uri, sau uită chiar să doarmă dacă apare o problemă care te angrenează.

Consecvența implică multe lucruri care ar putea fi o postare în sine, dar cel mai important e  să fac câte puțin zi de zi, nu tot deodată, și să reflectez în mod regulat asupra evenimentelor. Efectele pozitive sunt destul de clare atunci când spui că vei face ceva și chiar o faci. Reflectatul asupra lucrurilor există și pentru că există și un aspect insidios al consecvenței rigide: lași usa deschisă  ca alții să profite de automatismele din care nu mai ieși sau nu poți fi convins, sau o iei singur la vale prin decizii din ce în ce mai proaste, divorțate de realitate.

Pentru mine, partea de rezolvare a problemelor e un proces constant de reeducare. După peste zece ani într-o altă paradigmă profesională care valorează relațiile interpersonale, țara ingineriei și programatului valorează mult mai mult rezolvarea problemelor corect și la timp: codul ori funcționează, ori nu. Experiențele din liceu nu m-au pregătit prea mult în sensul ăsta, ci au fost pline de spaimă și teroare, din care nu-mi aduc aminte nimic util. Mi-a luat mulți ani până să mă bucur de lucrurile făcute cu pași mărunți, de plăcere, nu de frică sau pe baza aștepărilor nerealsiste. Încă învăț. Danezii au o vorbă, tradusă literal de mine ca “onestitatea în lucrurile mici nu este un lucru mic” (“Ærlighed i små ting er ikke nogen lille ting”). Cam așa și cu consecvența.

Lasă ego-ul deoparte

Cândva într-o oră de psihologie în liceu am învățat despre ego, după care toată lumea a uitat și nu s-a mai vorbit deloc despre felul în care biologia, chimia și fizica contribuie la funcționarea creierului și modul în care operăm zi de zi, de multe ori inconștient. Păcat, pentru că ego-ul perfid se strecoară peste tot, mai ales în domenii despre care mulți oameni cred că există un adevăr obiectiv care învinge tot. Ha ha. Cu cât sunt mai mari sau valorate recompensele externe, cu atât e mai mare concurența, și cu atât sunt mai mari ego-urile și ciocnirile, plus jignirile și sabotajul. Se aplică de la orice ciclu de promoție într-o companie oarecare, până la ciocnirile mari, ca de exemplu dintre cercetători faimoși din domeniul inteligenței artificiale finanțați de corporații ca Google, Microsoft, și alții.

Problema e că în majoritatea activităților de zi cu zi, un ego supradimensionat e o povară. O mare schimbare pe care o observ față de acum zece ani e faptul că identitatea și problemele de identitate sunt în prim plan online. Anecdotic, văd din ce în ce mai mulți oameni care cred că cineva are ceva cu ei sau o să le strice imaginea dacă întâmpină disconfort, conflict, sau păreri contradictorii.

Ca paranteză, ,-am întrebat multă vreme dacă, când, și cum să menajez sentimentele celor cu care lucrez și interacționez. Dar am încercat, și s-a tradust într-o formă de neputință învățată. Plus, am și lucrat  cu un șef care prioritiza armonia și protejat oameni cu ego-uri fragile: politețuri false, de fațadă, vorbit pe marginea subiectului. Nimeni nu avea probleme de raportat. Până când problemele au devenit atât de mari încât s-a restructurat toată compania și zeci de oameni și-au pierdut slujbele. A fost o pierdere de timp, încredere, și bani pe toate planurile.

Revenind la programatul de zi de zi, subscriu la ideea de „programare fără ego”. Am aflat că vine dintr-o carte din 1971 numită The Psychology of Computer Programming de Jerry Weinberg. Restul cărții nu mă privește atât de mult, dar conceptul e simplu: nu îți crea o identitate din liniile de cod pe care le scrii, indiferent cât de inteligente sunt sau cât de inteligente te fac să te simți atunci când le scrii.

Jeff Atwood a citat lista completă și primele trei merită repetate:

  •  Acceptă că o să greșești. Din fericire, cu excepția câtorva dintre noi, greșelile sunt rareori fatale altor oameni care folosesc soft scris de noi. Prea mulți oameni au senzația că sunt slabi dacă greșesc, sau au ceva idei și așteptări fixe pe care le poartă ca niște poveri pe umeri, când de fapt e fix invers: dai dovadă de înțelepciune și maturitate dacă arăți că nu le știi pe toate, și știi cum să înveți din greșeli.
  • Nu te identifica cu liniile de cod pe care le scrii. Cei care se identifică prea mult cu munca lor percep orice greșeală ca o jignire la adresa lor. Am lucrat cu o persoană căreia îi creștea anxietatea înainte de sesiunile în care echipa trebuia să îi evalueze munca. Dacă primea orice sugestie că nu a făcut perfect, brusc se îmbolnăvea a doua zi și trebuia să lipsească. E neplăcut pentru toată lumea. E mai simplu să nu iei nimic ca fiind personal. Dacă cineva te atacă ad hominem pentru ceva, e ceva mult mai în neregulă cu mediul în care lucrezi și ce tolerează.
  • Indiferent cât de mult „karate” știi, mereu o să fie cineva care știe mai mult. Poți să și înveți mișcări noi, și e mai bine să ceri să înveți o mișcare nouă decât să-ți fie frică de cei care știu mai mult. Contribuțiile celorlalți trebuie căutate, nu evitate.

Cred că îmi place pentru că subscriu la ideea de lipsă de atașament față de lucruri temporare în general. Nu sunt una cu ideile mele, nu sunt nici una munca mea, identitatea mea ca programator sau obiectele pe care le-am acumulat. O să mai tot fie din fiecare. Am trecut dintr-un oraș în altul, dintr-o țară într-alta, și dintr-o carieră într-alta pentru că e interesant și stimulant intelectual. Și cred că peste câțiva ani o să-mi pară bine că am făcut O Grămadă De Chestii Interesante, nu doar că mi-am pus un acoperiș deasupra capului sau am avut un iPhone 12 și nu 11.

Posted on

Problemă în căutare de soluție

Un prieten bun m-a alertat de existența unui thread pe Twitter care explică  cum funcționează tehnologia din spatele trendului recent de NFTs (Non-Fungible Tokens) ca vehicul pentru investiții în artă, sau creații digitale. Autorul face niște observații tehnic pertinente, dar care pot fi greu de înțeles. Pe scurt, cam orice persoană care înțelege (în esență) cum funcționează o bază de date, ar trebui ar trebui să-și dea seama rapid că ceva nu e în regulă. Dar problema e că multă lume nu înțelege, sau e investită în a nu înțelege.

Călătorind un pic în timp, prima dată când am auzit de ceva din domeniul ăsta era în 2007-2008 când eram la facultate și a apărut conceptul de bitcoin. Am aprofundat subiectul și experimentat un pic, ca să văd cu ce se mănâncă, cum funcționează, și cum arată comunitatea din jurul ideii. Dar la vremea aia nu mi s-a părut o investiție de timp foarte utilă sau înțeleaptă. Speranța, în mare, era că poți să faci bani prin speculație: cumperi criptomonedă, ții, vinzi când se apreciază, etc. Lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult.

De atunci, cea mai bizară și irațională experiență pe care am mărturisit-o a fost când locuiam în San Francisco prin 2018. Trecuseră deja zece ani după facultate. Eram la ceva petrecere cu niște semi-cunoscuți când am întâlnit o tipă devastată de faptul că ea și soțul au avut niște bitcoin pe un hard drive vechi pe care l-au pierdut în casă sau pe care l-au vândut din greșeală. Povestea senină că și-au scos ochii, răsturnat casa cu fundul în sus și aproape divorțat încercând să-l găsească, fără succes. De atunci am început să tot citesc despre oameni de rând care au pierdut sume mult mai mari în urma înșelătoriilor și insistă, ca cel din articolul din link, că “nu sunt, de obicei, idioți.” Dar totuși sunt idioți în acel lapsus momentar al rațiunii, în care o voce le șoptește că ar putea fi incredibil de bogați.

Revenind, și xcluzând oamenii care activau pe zona dark web, unde exit scam-urile merită postări separate, alții erau interesați din perspectiva tehnologiei. Speranța era că se poate aplica în domenii în care lipsește, de ex., viteza sau transparența tranzacțiilor, sau conceptului de proprietate a bunurilor. Ce-i drept, domeniul criptografiei și decriptării e foarte bogat și interesant, și legea copyright-ului și a proprietății suficient de încâlcită încât să ocupe mult timp.

Dar de aproape 15 ani de când a apărut conceptul, criptomonedele și tehnologiile asociate nu par să fi trecut prin ciclul tipic noilor tehnologii: un vârf de hype și interes, urmat de o cădere liberă în care ne dăm seama că  u e o soluție minune și trebuie să aplicăm multă muncă (trough of disillusionment), urmată de o revenire lentă în care tehnologia se maturează și apar critici care să o îmbunătățească, urmate de aplicații practice. Am citit destule articole din toate unghiurile. Acum cinci-șase ani am colaborat chiar și cu o bancă în procesul lor de a înțelege dacă conceptele astea noi le-ar putea fi relevante în activitățile de zi cu zi. La mult timp după ce ne-am încheiat colaborarea, nu par să fi produs sau descoperit ceva substanțial. Cu mici excepții, nu e (să zicem optimist, încă?) minunea preconizată acum un deceniu. Încă nu există un argument persuasiv, pentru o mare majoritate a populației, pentru ce problemă rezolvă, de fapt. Contribuie nuanțe la probleme existente, dar nu rezolvă.

Ce văd zilele astea e cam aceeași mărie cu altă pălărie. Văzut de departe, e ca un fel de plictis mare al oamenilor cu prea mulți bani. Când ai foarte mulți bani, poți să te joci cu sume destul de mari și să faci greșeli care nu te ustură prea mult pe termen lung. În lumea asta, conceptul recent de a cumpăra dreptul de a expune artă digitală prin NFTs, adică o intrare într-o bază de date găzduită de o companie care riscă să nu mai existe peste câțiva ani, pentru o lucrare asupra căreia nu deții nici drepturi de autor, aproape că pare o idee bună. Adică de ce nu? Să vedem ce iese. Pare hyped și poți să te lauzi la prieteni că ești pe val, și mai primești și publicitate. Acum hype-ul se mută, ca de obicei (dar mult mai rapid), de la bogați la restul lumii: toată lumea vrea o porție de acțiune. Investitorii timpurii nu pot decât să beneficieze dacă reușesc să atragă și mai mulți oameni în schemă, așa că fix asta încurajează.

Pentru restul, pare să fie un cult al lăcomiei în care participă oameni care sunt și lacomi, și creduli. Grupul ăsta de concepte asociate (criptomonede, NFT, SPAC, ICOs) arată mai mult ca un virus care se transmite prin lăcomie, decât o soluție elegantă la o problemă presantă. Aproape că dacă întrebi pe cineva dacă are criptomonede, șansele sunt că vei afla cât de lăcomă e persoana respectivă (printre altele).

Pentru marea majoritate de entuziaști pe care am cunoscut-o în ultimul deceniu, nu par să existe lucruri pe planeta asta de care să le pese cel puțin la fel de mult cât le pasă de subiectele astea, de exemplu hobby-uri, prietenii, acumulat cunoștințe, șamd. Când încep să vorbească despre subiect, li se aprind ochii. Se simt văzuți și înțeleși atunci când există un vocabular comun. Găsesc o comunitate și solidaritate puternică în oameni care întrețin aceleași idei: împreună, au senzația că sunt deosebiți față de restul lumii: la curent cu ce se întâmplă și e important în lume, că descâlcesc concepte pe care alții le găsesc dificile, au ritualuri de care se bucură în fiecare zi, și cred că alții (de ex., prieteni, parteneri, etc.) nu văd sau nu înțeleg oportunitatea care li se prezintă în fața ochilor.

Mi se pare că la final, investitorii originali, de obicei mult mai bogați și protejați decât marea majoritate (de ex. Elon, Chamath, frații Winklevoss etc.) pot oricând să se retragă, să spună că s-a terminat jocul, și să treacă mai departe ca gâsca prin apă. Dar restul nu.

În ultimii zece ani, am descoperit că perspectiva mea personală asupra banilor e mult prea diferită ca să tolerez ideea că ceva ce nu am dobândit prin meritul meu, sau nu e, prin virtutea tehnologiei, chiar al meu la finalul finalului, nu merită prea mult din atenția mea. Mă gândesc doar că spre deosebire de mania lalelelor și speculația din secolul 17 (care seamănă cu cea de acum), măcar lalelele puteau fi atinse.