Gânduri de Septembrie: un an de Olanda

Cochetez cu o ideee la care mă gândeam de câteva săptămâni: în loc să încerc să scriu mai mult despre un subiect, să scriu câte puțin despre gândurile de săptămâna asta.

Cu ce-mi ocup timpul

Sunt în Olanda de un an de zile. Mă bucur că am stat un an de zile între ultimul job, mutat, divorț și recuperat pe mai multe planuri. A fost un prilej să-mi revizitez prioritățile și visele pe următorii zece ani în loc să continui cu ce făceam înainte. E o țară în care momentan simt că există destul de multă libertate individuală, coeziune și încredere între oameni, și un echilibru între muncă și viața personală. 

M-am apucat să caut de muncă. Am niște oferte promițătoare, unul pe partea de software engineering, altul pe partea de product management, și încă nu mi-e clar ce să aleg mai departe. Poate e timpul să închid un capitol și să deschid altul (programat), dar rămâne de văzut.

Mi-am reinstalat PiHole pe un Raspberry Pi Zero W. Îl am de un an de zile ca să elimin o mare parte din reclamele enervante de pe rețea (inclusiv tabletă și telefon) timp în care mi-am dat seama că 12-15% din traficul lunar e alcătuit din reclame și trackere/telemetrie. Mă gândesc să scriu un tutorial despre asta dacă există lume interesată, pentru că am căutat unele în Română dar nu sunt foarte clare.

Am reușit să fac kombucha și compot în casă. Kombucha e echivalentul meu al pâinii de casă pe timp de pandemie, doar că n-am nici cuptor, nici mașinp de pâine și nici nu mănânc pâine. In San Francisco nu era săptămână fără kombucha, și la birou aveam kombucha de ceai verde la robinet. Ideea de kombucha făcută în casă a venit pe timp de caniculă, când ciuperca de ceai era mai activă decât pe frig și a mâncat zahărul mai cu spor, deci am așteptat mai puțin. Compotul pălește în comparație pentru că e gata în 15 minute, nu în 15 zile, dar a fost ca o amintire din copilărie plăcută și PG-13, pentru că la mine în familie nu prea se bea 🙂

Gânduri

Mereu mă blochez la diacritice.  Diacriticele sunt o problemă pentru mine, o chiciță care țin, pentru că îmi place să citesc în română cu ele, dar nu să și scriu (chiar dacă am toate tastaturile). E mai ușor să scriu fără diacritice și după aia să convertesc textul, de ex. cu diacritice.com, dar nu e deloc practic. Am găsit un serviciu mai intuitiv (diacritice.ai) bazat pe niște machine learning, și aș fi interesată să aflu cum să învăț să fac și eu asta, ca să învăț despre machine learning. Cine are idei, vă aștept în comentarii 🙂

California arde din nou, dar acum arde mult în San Francisco. Pe de o parte îmi pare bine că nu mai locuiesc acolo, pe de altă parte îmi pare rău pentru toți oamenii care trec prin asta în fiecare an și totuși îndură asta. Pentru că acum există focuri tot anul, și cel puțin o dată pe an cenușa ajunge și în Bay Area, unde cerul se face roșu (că în Australia în ianuarie 2020) și o simți când respiri sau îți intră pe geam în casă. Sunt cu gândul la vorbele unei fetițe de 4 ani din San Francisco când a văzut cerul și a aflat că e portocaliu din cauza de foc și cenușă: “Is this how dinosaurs died?”  

E greu să ai ambiții dacă ești tânăr pe timp de pandemie. Un jurnalist britanic pe care îl urmăresc de ceva vreme se gândește la felul în care lumea s-a schimbat de când a terminat liceul, și cum pandemia a stricat oportunitățile tinerilor. Se întreabă ce ambiții poți să mai ai în Marea Britanie a anului 2020, față de cea în care a crescut el:

The past ten years have chipped away at (having ambitions). A house has become something no one can afford unless they can rely on the bank of mum and dad, while the media bombards you with messages about how it’s your own fault you can’t save a hundred thousand pounds. Jobs which offer long-term careers and progression have been eroded, to the point of destruction. There is no such thing as job security if you are young.

În contextul ăsta m-au impresionat și experiențele adolescenților români de la început de pandemie. Cel mai important și interesant mi se pare faptul că sunt o generație diferită față de a mea, vizibil și vocal dezamăgiți de lipsa de empatie și înțelegere din partea celor la putere. Generația mea (care a terminat în 2007) n-a avut curajul ăsta sau vocea asta.

Noi am avut norocul de a termina fix când lumea o lua la vale din cauza crizei financiare din 2008. Sentimentul care ne-au urmărit a fost același: nu sunteți suficient de harnici, dați banii pe prostii, hai că nu e așa de rău. Dar întrebarea cea mai presantă a generației mele a fost…ce rezolvăm dacă îi punem deoparte? Nu cunosc pe nimeni care să-și fi dorit o viață similară cu cea a părinților, așa că mulți care au putut au plecat.

Lipsa asta de empatie se extinde global, și o văd cum apare în mod insidios în articolele despre cum să-ți găsești de muncă (tot pe timp de pandemie). Din SUA, unde în perioada de vârf au fost de cinci ori mai mulți oameni fără slujbă decât în timpul Marii recesiuni din anii 20, WSJ vine cu niște citate de la niște recruiteri care spun că văd candidați “capricioși, nerăbdători, și că nu-și dau seama că lasă impresia că sunt foarte frustrați.” Serios? Dacă nu mai ai slujbă, nici speranțe de slujbă și nici mare plasă de siguranță, cred că e cumva de înțeles că n-o să poți fi 100% profesional ca pe vremuri și că vrei o slujbă, cam urgent. Ca toți proprietarii de cafenele care se trezesc cu masteranzi, pentru că orice e mai bine decât nimic.

Cred că trecem printr-o traumă colectivă bizară fără un sfârșit bine delimitat, și e normal ca tinerii să o resimtă mult mai puternic, mai ales că toată lumea are așteptări de la ei. Lumea o să se redreseze eventual, dar o să rămână o distincție clară între înainte/după pandemie. Între timp, m-am convins și eu că lipsește cu desăvârșire empatia pentru o generație de criză, care nu numai că va moșteni problemele clasice ale generațiilor de dinainte, dar va fi împovărată și cu recuperarea economică post-pandemie. Tot nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cei cărora le lipsesc cumpărăturile pe post de divertisment în condițiile în care se moare pe capete, dar pe termen lung le înțeleg frustrările.

Știri mai diverse. Acum câteva săptămani o tipă din Croația remarca pe twitter ca parcă suntem supra-saturați cu știri din Statele Unite: știm foarte multe despre ce-i preocupă pe americani, dar probabil foarte puțin comparativ despre ce se întâmplă în Europa și alte părți ale lumii, de bine sau de rău. Vreo 50.000 de oameni au fost de acord cu un like. Ce-i drept, au jurnalism de calitate într-o limbă pe care mulți dintre noi o înțelegem și strategii de marketing foarte eficiente. Asa ca am făcut o listă de Twitter cu câteva surse de știri din UE (pentru început) ca să-mi diversific feed-ul. Am descoperit cu plăcere că există ersiuni în engleză ale unor ziare de renume european (El País, Le Figaro, Der Spiegel, și alții) cât și mulți jurnaliști afiliați publicațiilor care scriu despre Europa. Știu că Twitter nu e popular în România, dar îl prefer Facebook-ului pentru că totul e public, oamenii sunt forțați să scrie mai puțin decât pe Facebook la fiecare eveniment, și există șansa să găsești oameni și nișe foarte interesante (de ex. mineralogie, istorie, fizică, etc.). Accept mereu sugestii pentru listă, momentan pentru Europa mai mult.

Despre știri și dezinformare.

O frază la care mă gândesc mai mult decât aș fi crezut: pe net, știrile credibile sunt în spatele unui paywall, dar minciunile sunt gratuite. Articolul e la fel de interesant, despre cum abonamentele sunt justificate, până când nu mai sunt, pentru că oamenii nu au acces la jurnalism de calitate. Devine o problemă și mai mare când descoperi că pe social media, oamenii se implică mai mult în postări de la site-uri de propagandă ale unor țări că Rusia, China, sau Iran (care sunt gratuite), decât de la un ziar local sau sursă legitimă care are paywall.  

M-am întrebat mult cum a ajuns lumea să diveargă atât de mult în ceea ce privește consumul de știri, nu doar din cauză de rețele sociale. Mă întreb și cum se vor adapta normele sociale ca să facă față unei lumi în care toată lumea scrie și comunică tot timpul, peste tot, foarte ieftin – nici nu trebuie să ai blog sau site ca să ai o platformă. Știu doar că personal nu sunt o fană a îngrădirilor de orice fel.

Așa că mi-a plăcut un eseu lung și captivant de la Anne Applebaum despre cum unii republicani care sunt împotriva președintelui au reușit să atragă atenția altor republicani, în ciuda faptului că toți sunt bombardati și epuizați de informații în care ori nu mai cred, ori îi derutează.

„În loc să fim preocupați de lucrurile extraordinare pe care individul iluzionat le crede, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile obișnuite pe care nu le mai crede, a căror absență a permis înflorirea bizarului”. (Aeon)

Pe lista de lectură

  • Deaths of despair and future of capitalism, de Anne Case și Angus Deaton (ea Profesor de economie și afaceri publice emerit la Universitatea Princeton, el câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în 2015 printre altele) . Capitalismul are problemele lui, și pare că scârțâie în multe părți ale lumii unde a devenit crony capitalism, capitalism de cumetrie mai degrabă. M-a atras citatul ăsta care n-ar trebui să surprindă, dar totuși… “We do not think that taxation is the solution to rent-seeking; the right way to stop thieves is to stop them from stealing, not to raise their taxes.”
  • Can’t Even – Anne Helen Petersen, despre generatia burnout, un fenomen pe care l-am resimtit si eu in state. A scris un articol fenomenal anul trecut pe care toata lumea pe care o stiam il citea. Sper să fie bună pe partea de soluții, că pe partea de diagnostic stăm bine.
  • Deepfakes: The Coming Infocalypse de Nina Schick, jurnalist de investigații. În ziua de azi se pare că ar trebui să ai un nivel de educație și gândire critică destul de ridicat doar ca să analizezi un articol de știri – o barieră aproape de nedoborât pentru unii oameni defavorizați. Dacă nu stăm bine azi, sunt curioasă cum o să stea lucrurile când o să existe deepfake-uri și știri false mult mai convingătoare decât ce vedem acum, și ce o să înseamne pentru încrederea publicului în politică și nu numai.

Cărți din ultima vreme: Vara 2020

Vara asta n-a fost vara de stat sub o umbrelă cu o cafea rece în mână undeva cald, ci mai degrabă de stat sub geam, pe canapea, încercând să supraviețuiesc canicula.

Top 3:

  1. Fernando Pessoa, The Book of Disquiet. Se spune că o glumă portugheză zice așa: “Care sunt cei mai faimoși scriitori portughezi? Fernando Pessoa.” Un fel de om invizibil în viața de zi cu zi (translator, fără un cerc de prieteni și ambiții profesionale), Pessoa a meditat și scris constant pe ce-a apucat: hârtii, carnețele, șervețele, etc. fără intenția de a publica. Câteva personaje (la interpretarea cititorului dacă sunt ca niște personalități multiple ale autorului sau nu) scriu din perspectiva vieții dintr-un fel de tărâm între realitate și ficțiune . Traducerea asta e printre cele mai recente și complete. E fascinant cum descrie insighturile din meditație cu măiestria unui scriitor romantic. Mi-a luat mult timp să-i citesc cartea, dar a meritat efortul. E ca jurnalul nerostit al minții mele, în special în zilele în care, după cum spune el, „solitudinea mă chinuie; sunt oprimat de compania altora [și] prezența altor persoane îmi distrage atenția de la gândurile mele ” (Bonus: un review New Yorker din 2017)
  2. Scott Barry Kaufman, Transcend. Kaufman își începe cartea în care Maslow și-a părăsit notițele și prelegerile înainte de a muri. Este vorba despre ierarhia nevoilor lui Maslow, mai precis ultimul pas de care Maslow scria cu multă înfierbântare, dar nu a văzut niciodată lumina zilei din cauza presiunii din partea colegilor săi și a altor agenții guvernamentale. Cartea explică faptul că “Piramida lui Maslow” așa cum a fost popularizată nu există de fapt în scrierile psihologului, pentru că n-a fost vorba niciodata de o piramidă, ci o ierarhie; etape de dezvoltare a ego-ului. Iar ierarhia nu se oprește la actualizarea nevoilor, ci la transcenderea ego-ului: momentul în care ți-ai construit un sine suficient de stabil incât te poți raporta la orice alta ființă vie ca un alt sine independent, cu agenție și cu nevoile sale, care nu le contrazic sau neagă pe ale tale.
  3. Gabor Maté, Scattered. Gabor Mate, un doctor Canadian de origine maghiară are o abordare radical diferită asupra tulburării de deficit de atenție, pentru că și el suferă de asta. Aduce argumente convingătoare pentru felul în care mediul nostru socio-emoțional joacă un rol cheie atât în cauza, cât și în tratamentul afecțiunilor de tipul ăsta. Consideră factorii genetici ca fiind importanți, dar insuficienți, și refuză să vadă tulburările ca o „boală” în sensul strict al cuvântului, ci ca o tulburare care se poate manifesta mai mult sau mai puțin exagerat în funcție de mediul care ameliorează sau exacerbează incapacitatea unei persoane de a rămâne atentă la sarcini importante.

Restul

Fără cărți tehnice:

  • Timothy Snyder, Bloodlands: Europa între Hitler și Stalin. Cea mai deprimantă carte pe care am citit-o vreodată. Am reușit cu greu s-o termin, deși am mai citit cărți despre istoria europei de Est. Aș putea să termin recenzia aici. Dar nu știu cum altfel să descriu o carte despre ororile comise doar împotriva civililor de către Germania și USSR în bloodlands, teritoriile între cele două mari puteri, și anume Ucraina, Polonia, o parte din România, etc.
  • Andre Aciman, Call me by your name. Un pic târziu am citit și eu cartea care recent ecranizată, despre iubirea de o vară (și nu numai) dintre doi tineri gay. N-am văzut filmul, dar nici nu sunt genul care să se uite la filme. Finalul cărții (pe care nu vreau să-l stric) a fost mai dulce-amărui decât paginile pline de obsesia arzătoare a naratorului față de musafirul care apare în casa părinților într-o vară. Se pare că a apărut și o urmare, care nu e la fel de inspirată ca originalul.
  • Fenton Johnson, At the Center of All Beauty: Solitude and the Creative Life: O meditație blândă asupra conceptelor de solitudine și singurătate printr-o combinație de autobiografie și povești despre solitari celebri: Walt Whitman, Nina Simone, Eudora Welty, Henry James, Rabindranath Tagore, Paul Cezanne ș.a. Pentru autor, solitudinea nu înseamnă neapărat singurătate sau fugă de prietenie. Ci mai degrabă, singurătatea, creativitatea și o viață interioară bogată merg mână în mână, ca un fel de chemare către o via, așa cum simți uneori că nu ești „genul care să se mărite/însoare” sau nu te preocupă aceleași lucruri ca pe ceilalți din jurul tău.
  • Kate Manne, Down Girl: The Logic of Misogyny. O profesoară de filozofie de la Cornell ia în vizor misoginia prin prisma unor argumente logice. Pe scurt, susține că ar trebui să actualizăm definiția „misoginiei” , pentru că în anumite societăți nu mai reprezintă doar „ura față de femei” și nici ideea că „femeile nu sunt considerate persoane” cum susțin alte grupuri. În schimb, arată că misoginia e ca organul de poliție al unei societăți patriarhale: o colecție de mecanisme exercitate atât de bărbați cât și de femei, care vizează femeile tocmai pentru că își doresc ceva ce nu au avut sau nu le-a aparținut în mod tradițional de-a lungul istoriei, sau că nu îndeplinesc anumite funcții pe baza așteptărilor (de ex. de a avea grijă de alții, de a le acorda atenție, etc.)
  • Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond. Nu știu cum a ajuns Robert Kaplan, strateg și consultant politic american, să fie soldat în armata israeliană când era tânar. Dar cert e că fix după ce și-a terminat termenul a ajuns în România comunistă și i-a plăcut atât de mult încât a cutreierat țara în lung și în lat de câteva ori și s-a autodesemnat jurnalist pe nișa România comunistă când nimeni n. Cartea e un fel de jurnal de călătorie combinat cu interviuri și sinteze istorice despre România, o țară pe care
  • Rutger Bregman, Utopia for Realists: Un tânăr istoric olandez adună o serie de eseuri pentru site-ul De Correspondent într-o carte care ne provoacă să ne gândim ce fel de viitor vrem să avem, în condițiile în care, ca planetă, ducem lipsă de viziune pe scară largă. E practic o istorie a economiei de la revoluția industrială până azi, plus subiecte actuale cum arfi automatizarea economiei, ce s-a întâmplat cu săptămâna de lucru de 15 ore pe care economiștii și-o imaginau în trecut, venitul minim universal și tot așa. Nu vine cu soluții, dar e prima dată când citesc o carte de istorie care îmi dă speranță pentru viitor.

Bonus: Cărți de pandemie

Cărți care nu erau parte din repertoriul meu obișnuit, dar mi-au plăcut la vremea lor:

  • NK Jemisin, Broken Earth Trilogy. Citită pe timp de pandemie, trilogia asta fantasy mi-a plăcut atât prin prisma personajelor diverse, unui subiect interesant (o femeie care își caută fata răpită de tatăl ei), cât și a aspectului fantasy, ceva mai greu de înțeles pe alocuri dat fiind că autoarea inventează un fel de magie care are puterea de a manipula elemente din scoarța pământului. Mi s-a părut interesant și articolul din New Yorker despre geneza cărții. Zice Nora K Jemisin, care a visat personajul într-o zi: o femeie atât de supărată încât era pregătite să mute munții din loc: „Aveam nevoie să construiesc o lume care să o explice. ” (Context, în New York Times)
  • Peter F Hamilton, The Void Trilogy. Hamilton e una din plăcerile SF ale tatălui meu, și dacă tot am fost separați câteva luni bune, am zis să înțeleg despre ce e vorba și de ce îi place. Nu eram foarte conștientă că e categorisit drept space opera, sau un fel de telenovelă SF în care apar tot felul de personaje, de la oameni de rând la demnitari și soldați. Îmi place faptul că pornește de la premiza că oamenii tot oameni (maimuțe mai sofisticate) o să fie și peste câteva mii de ani în spațiu: unii o să evolueze și să devină nemuritori printr-un fel de upload într-o rețea, alții o să refuze din principiu, o să continue să existe secte, facțiuni, lideri care conving mase de oameni că trebuie să-și îndeplinească destinul dat de niște visători cu viziuni profetice. În ciuda descrierii, e un roman optimist, dar m-a dezamăgit finalul un pic anti-climactic.

Caut: lecturi europene

Pe final, caut mai multă ficțiune contemporană de la autori europeni. Am găsit Premiul UE pentru Literatură, un premiu destul de demn în teorie, dar care din păcate premiază multe cărți fără traduceri în engleză.

Sugestii binevenite 🙂

Kantar și Barometrul Covid-19: atitudinile românilor față de pandemie

Kantar, o firmă de cercetare de piață globală, a făcut recent un studiu de piață despre atitutidinile oamenilor pe timp de pandemie. Mi-a trecut și mie prin fața ochilor pentru că mi l-au trimis câțiva cunoscuți și mi s-a părut interesant în linii mari, așa că am speculat un pic pe marginea lui și am zis să postez discuțiile de pe urma lui, plus dilemele cu care am rămas.

Kantar au luat răspunsurile de la 100.000 de consumatori din lume și peste 4.000 de români din mediul urban, deci e destul de reprezentativ pentru orășeni. Au creat 6 segmente (sau triburi, tipologii) ale căror nume diferă un pic de la țară la țară, dar se bazează pe niște animale ușor de recunoscut:

  • struții, a căror atitudine se poate rezuma prin sintagma “Nu înțeleg de ce atâta agitație. Și nici nu îmi pasă prea mult” (ca struții care își ascund capul sub pământ)
  • delfinii (que seras în alte țări), relaxați și conformiști: “Ce va fi, va fi … Cred că toate aceste reguli sunt puțin cam exagerate.
  • marmotele (hibernatorii) care tind să respecte regulile dar așteaptă cu răbdare și tind să creadă: Asta e situația, nu am nevoie să aflu mereu ce se întâmplă…
  • albinele: conștiincioși informați care respectă regulile: “Vreau să fiu informat(ă) și cred că ar trebui să respectăm regulile cu toții.
  • porumbeii, care așteaptă cu răbdare, dar sunt afectați sau le e frică: “Sunt foarte îngrijorat(ă) în legătură cu sănătatea și situația mea financiară, însă cred că lucrurile se vor îmbunătăți.
  • iepurii, îngrijorați în mod necorespunzător (sau panicați și îngrijorați în alte țări): “Aș vrea ca autoritățile să facă mai multe”
Kantar, Barometrul Covid-19 (2020)

Un mic detaliu relevant din articolul IQads despre respondenții români e că sunt clasificați și pe baza unor criterii secundare: dacă sunt informați sau nu, dacă respectă regulile sau nu, dacă sunt îngrijorați sau nu. Struții, marmotele și delfinii se încadrează la neinformați, iar albinele, porumbeii și iepurii la categoria informați.

Struții din studiu sunt cei mai periculoși – nu par să fie informați, nu par să respecte regulile, dar nu sunt nici îngrijorați. Până nu sunt fuduli, nu sunt struți destul.

Descoperirile

În România:

  • 64% dintre românii din orașe sunt fie struți, fie marmote. Conform clasificărilor Kantar, intră la categoria neinformați, dar sunt ori frustrați și încurcați de pandemie, ori respectă regulile dar sunt neinformați sau detașați de știri.
  • Doar 26% dintre românii din mediul urban cred că situația se va îmbunătăți curând. Mă întreb dacă românii sunt mai pesimiști pentru că știu cum (nu le) funcționează sistemul de sănătate corupt și/sau nu au încredere unii în alții sau instituțiile care ar trebui să le reprezinte.

În Olanda, interesant doar pentru mine, și poate în contrast cu România:

  • Consumatorul de rând este mai puțin îngrijorat decât în alte părți (zice Kantar Nederlands Persbericht). Se vede de când au început să relaxeze regulile la începutul lunii iulie.
  • Sunt diferențe majore între femei și bărbați. Grupul struților e compus 63% din bărbați, iar marmotele sunt 60% femei. Struții sunt în mare parte bărbați, și/sau millennials. În România n-am văzut aceleași interpretări sau date, dar nici n-am căutat să aprofundez foarte tare. Poate știe altcineva despre asta.
  • Sunt diferențe majore și între generații:
    • Gen Z sunt delfini și consideră că nu mai e distractiv deloc să ieși la cumpărături. Pe alocuri am văzut și jale de genul Corona mi-a distrus tinerețea. Nu pot să zic că înțeleg, dar totul pare mai dramatic în tinerețe.
    • Generația mea, milennialșii olandezi, e compusă în mare din struți. E păcat dar nu surprinzător dacă mă uit în jur, cu mici excepții. Struțul stereotipic pare să aibă cele mai arogante și respingătoare atitudini. Dar dacă ar fi să fiu optimistă, poate că în secret se spală pe mâini și respectă reguluile dar sunt ursuzi în atitudini și sondaje. Sau poate că o duc atât de bine încât n-au rude sau apropiați pe conștiință. Sau…poate că nu. Și sunt de fapt un fel de pericol public.

Speculațiile mele

Trei persoane diferite mi-au trimis studiul, și de fiecare dată am concluzionat sau discutat cam aceleași lucruri, cu avizul că n-o să fie ceva mega-științific pe baza unor descrieri sumare dintr-un comunicat de presă, fără acces la studiul întreg.

Nu cred că oamenii se încadrează perfect într-un șablon sau altul, tot timpul.

Fiecare ne comportăm altfel în funcție de context. Am văzut de (prea) multe ori cum studiile astea sunt luate ca atare și transformate în strategie fără pic de nuanță sau gândire critică, pentru că oferă o simplificare atractivă a unei probleme complexe pentru cei nevoiți să ia decizii rapide.

Dar dacă, de exemplu, ne dăm albine în familie dar cu prietenii ne prefacem că suntem chill ca niște delefini pentru că ei nu valorifică aceleași lucruri ca noi și totuși nu vrem să ne înstrăinăm?

Plus, unde intru eu? Sunt albină sau marmotă? Greu de zis. Probabil mai mult albină: respect regulile peste tot (comparativ cu restul țării par că fac exces de zel) și continui să mă informez. Dar pe de altă parte, am pus frână la citit constant orice despre pandemie după ce am făcut exces la început. Din Februarie până azi nu a apărut nimic semnificativ care să-mi schimbe comportamentul, în afară de ideea că ștersul suprafețelor e mai mult teatru igienic decât util. Așa că înțeleg și marmotele, cumva, din puținele informații disponibile despre ele.

Poate e mai important să schimbi comportamentele înainte de atitudini.

Să zicem că struții și delfinii au albine în familei, în cercul de prieteni, sau (sper) au rude cu risc pe care nu vor să le omoare. Poate e mai ușor și dezirabil să schimbi întâi comportamentul pe timp de pandemie (de ex. să fie ușor să găsești măști, să fie ușor să te speli pe mâini, etc.) decât să te aștepți ca măgarul să se transforme în cal de curse peste noapte (animalele astea nu erau în studiu, dar sunt utile ca analogie).

Conspiraționiștii sunt încă o enigmă.

Cel puțin prin prisma studiului ăsta, care are alte scopuri. Clar sunt niște extreme de frică și neîncredere, dar e un exercițiu interesant de gândire pentru cine vrea să schimbe comportamente sau atitudini. Doar din criteriul Kantar de informare/neinformre nu putem conclude dacă conspiraționiștii sunt informați sau neinformați. Poate sunt puțin informați din surse veritabile, dar foarte informați de alți conspiraționiști din bula lor, unde logica și/sau adevărul nu pătrund.

De exemplu, unde ar intra cazul recent cu decesul femeii din Arad care posta teorii conspiraționiste până în ultima clipă? Nu e clar, cel puțin nu pentru mine. Dar acolo trebuie investigat mai mult. Ar fi interesant de văzut de la cine se inspiră fiecare grup demografic.

Ce facem mai departe?

Sincer, sunt dezamăgită de majoritatea oamenilor de vârsta mea și mă simt înstrăinată de ei. Cel puțin studiul ăsta m-a ajutat să punctez cu niște date de ce anume, nu că nu vedeam asta în linii mari pe stradă sau auzeam de la prieteni (de ex. o prietenă care a fost ostracizată de prietenii cu care mergea la camping pentru că încă își lua precauții în luna August).

Nu știu cum rezolvăm impasul în condițiile în care pentru mine logica și medicina sunt literă de lege, mai ales pe timp de pandemie. Dar pentru unii orgoliul rănit sau faptul că nu se mai distrează la cumpărături în magazine și că li se încalcă drepturile dacă poartă mască par să conteaze mai mult. Și nu știu unde sunt ceilalți de vârsta mea, dacă mai există, sau dacă s-au retras din cauza altor grupuri care acaparează discursul.

Nu știu nici ce să fac cu ai mei. Am noroc că nu cred în conspirații sau citesc știri din surse proaste, dar e clar din schimbul nostru de mesaje că se preocupă excesiv de ce fac alții pe care nu îi putem influența (de obicei pe un fundal moralizator) în loc să-și investigheze propriile obiceiuri, surse de știri, etc.

Voi cu ce probleme vă confruntați? Sau cum v-ați adresat părinților și prietenilor?

Cum am renunțat treptat la ambalaje

De câteva zile urmăresc cu ceva interes seria de articole ale Ancăi Iosif despre cum încearcă să renunțe la plastic în luna Iulie. Și eu mă gândesc la plastic și deșeuri de mult timp, urmărind diverși oameni, păreri și studii. Vroiam să-i scriu un mail cu schimb de experiențe: ce a fost ușor de renunțat și ce a fost mai greu, dar mi-am dat seama că pot să elaborez aici de unde am început și unde am ajuns. Poate ajută sau inspiră și pe alții care vor, și sunt în postura de a-și schimba stilul de viață. 

Plasticul, reciclatul, și impactul personal asupra mediului

Opiniile mele au început să se contureze atunci când în fosta companie am avut un Strawgate intens: doi ingineri se certau foarte des și vocal pe subiectul paielor de plastic vs. metal. În multe locuri din San Francisco se scoseseră paiele de plastic, și primeai pai doar dacă cereai – o idee bună, dar fiecare a perceput-o altfel.

Au fost replici după replici, până când echipa a căutat și discutat colectiv o serie de studii, ca să liniștească spiritele. Așa am ajuns la un meta-review a 39 de studii și recomandări care cercetau impactul activităților personale asupra mediului.

Pe scurt, conform conspectului, dacă vrei să ai un impact personal, în top 3 ar trebui să:

  1. Ai cu un copil mai puțin
  2. Nu ai mașină
  3. Eviți zboruri “transatlantice” (peste 5-6 ore)

Reciclatul contribuie, dar e departe de a fi în topul personal. Dacă consumi mai mult dar reciclezi, nu ești absolvit 100%. Dar mai repede alegi ceva tin top: treci pe energie regenerabilă, la o mașină electrică sau măcar hibridă, și mănânci mai puțină carne (bună și pentru sănătate, nu doar pentru mediu).

Dacă pare drastic, pe de o parte evident că lumea continuă să aibă copii, doar că rata de creștere scade demonstrabil pe măsură ce crește bunăstarea economică și educația familiilor. Cât despre celelalte sugestii, New York Times are o alternativă detaliată pentru audiența din SUA unde mașinile sunt de multe ori indisepsabile. Recomandările sunt mai pragmatice: să conducem mai puțin și mai eficient dacă avem nevoie, să fim mai mulți într-o mașină (de ex. carpooling) ca să nu creem atâta trafic și poluare, să zburăm mai puțin, să creem cât mai puține deșeuri, să mâncăm mai puțină carne, să ne termoizolăm casele și să căutăm produse eficiente din punct de vedere energetic, să ne îmbrăcăm mai sustenabil.

Eventual, Strawgate-ul s-a rezolvat în mod amical, inginerește și cu o tentă utilitariano-libertariană-etc. Colegii aveau multe în comun dar s-au blocat în argumente de suprafață.

Concluziile Strawgate, pe scurt: 

  • Plasticul are o contribuție non-zero și e important să folosim mai puțin dacă putem; cu cât mai multe deșeuri, cu atât e nevoie de mai multă energie și efort să reciclăm, de multe ori cu impact mare asupra mediului. Un produs e reciclat abia atunci când ciclul e complet și e transformat în altceva, nu atunci când îl arunci la ghenă.
  • Trebuie să exercitam presiune asupra politicienilor și companiilor și să ne interesăm de soarta deșeurilor. Avem o responsabilitate personală față de mediu, dar poluanții industriali și practicile companiilor mari trebuie să fie la fel de importante, nu doar moralizat vecini, prieteni, colegi (ha!). Rareori fac companiile prima mișcare, se schimbă când simt că profitul e în pericol și consumatorii își schimbă obiceiurile. Putem să votăm cu ștampila la urnă și cu portofelul. Dacă nu știm care sunt legile care guvernează aspecte ale vieții de zi cu zi, trăim pe pilot automat. 
  • Avem puține scuze — în vest, pentru mulți din noi care avem venit disponibil, scuzele uzuale sunt conveniență sau automatismele, uneori create de marketing; nu lipsurile materiale sau de igienă care ar duce, de exemplu, la nevoia de apa îmbuteliată. Și dacă avem comunități cu lipsuri, sau oameni care pot dar nu fac, poate ar fi bine să investigăm cum s-a ajuns acolo înainte să devenim moralizatori.

Tind să fiu de acord. S-au făcut și schimbări în birou, și nu s-a plâns nimeni prea tare.

Cât despre mine, la 1 și 2 din studiu e ușor. N-am copii, n-am avut niciodată mașină (am locuit aproape mereu la oraș). Doar că între 2016-2019 am călătorit transatlantic de cel puțin patru ori, pentru că locuiam în America. Oops.

Personal o văd că o sabie cu două tăișuri, pentru că una din călătorii mi-a deschis ochii către cantitatea enormă de deșeuri și armatele aferente care le ascund zilnic de ochii turiștilor. Dar nu dispar. Asta, plus statisticile despre consumul energetic al reciclării, dificultatea reciclatului hainelor făcute din plastic, etc. m-au convins să mă interesez mai mult și să schimb ceva.  

Cum am renunțat treptat la ambalaje, nu doar plastic 

Pe scurt, folosesc mai puține categorii de produse, cumpăr lucruri de bună calitate pe care le îngrijesc ca să țină mai mult timp, și evit plasticele sau materialele greu de reciclat. E fezabil fără sacrificii, dar nu tot o dată. . Nu aveam foarte multe, dar începi să le vezi altfel când ai o misiune.  

Când ceva era pe terminate sau apărea o altă nevoie, mă întrebăm:

  1. Chiar îmi folosește la ceva?
  2. Există alternative decente calitativ care să nu fie greu de obținut sau folosit?

Răspunsul a fost: da, de suficiente ori. Trebuia doar să caut un pic pe net sau să întreb în jur și se găseau.

În spiritul întrebării din DOR, am pus cap la cap trei liste cu ce a fost ușor sau greu de renunțat din punctul meu de vedere:    

Ce a fost ușor de schimbat? 

  • Apa la sticlă. Beau apă de la robinet de când lumea, și de fiecare data când m-am mutat citeam despre sursa și tratarea apei din zona mea. Nu mai cumpăr de mult PET-uri în excursii sau călătorii. Prin 2010 am început să folosesc o sticlă de plastic, dar de peste un an am o sticlă termoizolantă de aproape un litru care ține totul foarte cald sau rece. O iau mereu cu mine, restaurantele o umplu gratuit, și în Amsterdam sunt și multe robinete (și cișmele) în parcuri. Slăbiciunea mea supremă e apa cu bule și lămâie, și acasă am investit într-un SodaStream, un sifon modern, că să nu cumpăr sticle de apă minerală. 
  • Haine din plastic. Aici exclud hainele de frig și ploaie (necesare în Amsterdam) pentru că alternativele chiar nu sunt fezabile. O mare parte din haine sunt poliester ieftin. Sunt teribil de greu de reciclat, mai ales fibrele mixte. Acum iau haine foarte rar, când am nevoie și nu în fiecare sezon. Donez hainele pe care nu le mai folosesc și nu sunt stricate. Caut produse naturale sau derivate, bine croite. Ideal ar fi să existe transparență în proveniența materialelor și condițiilor din fabrici, cât să știm că nu se lucrează în sclavia modernă din fast fashion pe care am văzut-o expusă în dezastrul Rana Plaza. Dar mai e până să fie totul 100% transparent în lanțurile de aprovizionare.
  • Cafea to go. De cel puțin cinci ani fac acasă dimineață și savurez boabe râșnite de mine, nu capsule, boabe prea prăjite, sau aparate și cafea la plic. Când călătoream, luam un espresso prin definiție rapid într-o ceașcă de ceramică, sau, în cel mai rău caz, aveam pastile de cofeină. Chimic vorbind, corpul nu știe diferența. Dar sincer nu le-am folosit prea mult. Pe minus, ambalajul cafelei încă e nereciclabil, că să-i păstreze prospețimea.  
  • Pungi de plastic. Am pungile mele de cel puțin zece ani, și am și una care se impachetează și pot s-o țin în buzunare sau genți. În Olanda există și niște supermarketuri care trimit produse acasă în lăzi de plastic refolosibile și colapsabile, și faci schimb cu șoferul când vine cu tura următoare.  
  • Măști de unică folosință. Cum notează Anca de la DOR în jurnal, unt nereciclabile pentru că au nitril, și sunt peste tot pe jos. Am niște măști din stofă, făcute de o tipă din Amsterdam, chiar și cu loc de filtru. Le spăl și le refolosesc, dar prefer să evit magazinele mai mult decât trebuie.
  • Bureți din plastic. Bureții acumulează bacterii potențial rezistente și la dezinfectat la microunde. În loc de bureți am o perie cu păr natural, și o cutiuță ceramică rotundă în care pun lichid de spălat vase că să îmbib peria. Se curată și dezinfectează ușor. 
  • Bețișoare de urechi. Medicii nu le recomandă pentru că riscăm să nu le folosim cum trebuie. Nu mi-au plăcut sau trebuit din moment ce mă spăl la duș sau când mă spăl pe față. 
  • Dischete sau șervețele demachiante și măști coreene. Nu prea mă machiez, și dacă da, prefer să masez uleiuri sau loțiuni/creme demachiante în piele cu mâinile curate și/sau să folosesc un prosop. Dermatologii și artiștii de machiaj nu recomandă șervețelele demachiante – îți imprăstii mizeria pe față, nu demachiază complet, și pot să irite dacă te freci prea tare ca rezultat. Am văzut dischetele din bambus că o alternativă bună pentru cine nu se poate lipsi de ele.  
  • Tacâmuri de unică folosință. Serios acum; îmi gătesc singură de la 18 ani și comand rar online. Când comând, mereu mănânc în casă sau într-un birou unde 100% există tacâmuri și șervețele. 
  • Șervețele de bucătărie. Nu le-am văzut niciodată utilitatea, și folosesc alte tipuri de cârpe de bumbac (gen tea towel).

Ce a fost așa-și-așa?

Săpun, detergent, produse de curățat, gel de duș, șampon. Aici soluția intermediară e să iau sticle mari de produs că să nu le înlocuiesc des, dar sunt tot de plastic. Unele sunt ușor de re-umplut, altele nu. Am avut și un șampon solid Lush o vreme, dar nu a avut efectul dorit.  Am și un gel duș în sticlă, dar nu pot să o umplu din nou cu același produs. Nu știu dacă m-aș băga la produs propriile substanțe de curățat.

Ce a fost greu de schimbat? 

Am ținut o pungă timp de o luna că să văd ce se adună în ea, și în ordinea frecvenței: 

  • Legume și fructe în cutii plastic. Mai ales roșiile, ciupercile și afinele. Pe de altă parte, majoritatea legumelor vin din Olanda, unde agricultura pare mega-eficientă. Piețele sunt rare acum, și foarte puține supermarketuri le oferă fără plastice. Am uneori noroc în extreme: în cel mai ieftin sau în cel mai scump! Cele middle class pun mult preț pe aspectul estetic al produselor, fără vânătăi. Cele mai ofensive mi s-au părut bananele individuale în plastic cu tavă de plastic și învelite în folie din Marea Britanie, că și cum banană n-are deja ambalajul propriu. 
  • Laptele la TetraPak. Nu beau lapte de vacă, și nici din cel alternativ nu beau foarte mult. Dar când îl cumpăr, vine la Tetra-Pak. Se duc cam două cutii pe lună. 
  • Creme și produsele cosmetice. E ieftin, ușor de transportat, opac și convenient. Plus, borcanele nu sunt mereu indicate pentru unele ingrediente care trebuie să rămână stabile, fără să fie expuse la soare.
  • Periuța de dinți și interdentale. Am periuță electrică și nu cred că o să o înlocuiesc cu una din bambus prea curând.

Nu e totul perfect, dar se potrivește stilului meu de viață momentan. Am văzut și abordări de tip “gunoiul meu pe patru ani de zile încape într-un borcan” care mă fascinează, dar sunt inabordabile pentru mulți și nu știu cât inspiră în afara bulei zero waste, versus cele de la NYTimes, de exemplu. Primesc sugestii și idei constructive cu plăcere, și sunt curioasă de ce ai descoperit, dacă ai ajuns până aici.

  Pe final, întrebările mele pentru Anca:

  • Ce știm despre cum se reciclează sau donează hainele materialele și unde ajung? H&M e una din cele mai mari entități care se ocupă cu asta în Europa, dar nu am văzut prea mult pe subiectul ăsta.
  • Există servicii sau hărți pe oraș/județ care să arate unde poți recicla în mod convenient? De ex. Kaufland acum are centre de reciclare și primești niște bani dacă aduci produse
  • Există vreun calendar cu legume sezoniere, de ex. ca ăsta , dar pentru România?

Și cine vrea să citească mai departe, niște resurse care mi-au plăcut de-a lungul timpului: