Posted on

Cum am renunțat treptat la ambalaje

De câteva zile urmăresc cu ceva interes seria de articole ale Ancăi Iosif despre cum încearcă să renunțe la plastic în luna Iulie. Și eu mă gândesc la plastic și deșeuri de mult timp, urmărind diverși oameni, păreri și studii. Vroiam să-i scriu un mail cu schimb de experiențe: ce a fost ușor de renunțat și ce a fost mai greu, dar mi-am dat seama că pot să elaborez aici de unde am început și unde am ajuns. Poate ajută sau inspiră și pe alții care vor, și sunt în postura de a-și schimba stilul de viață. 

Plasticul, reciclatul, și impactul personal asupra mediului

Opiniile mele au început să se contureze atunci când în fosta companie am avut un Strawgate intens: doi ingineri se certau foarte des și vocal pe subiectul paielor de plastic vs. metal. În multe locuri din San Francisco se scoseseră paiele de plastic, și primeai pai doar dacă cereai – o idee bună, dar fiecare a perceput-o altfel.

Au fost replici după replici, până când echipa a căutat și discutat colectiv o serie de studii, ca să liniștească spiritele. Așa am ajuns la un meta-review a 39 de studii și recomandări care cercetau impactul activităților personale asupra mediului.

Pe scurt, conform conspectului, dacă vrei să ai un impact personal, în top 3 ar trebui să:

  1. Ai cu un copil mai puțin
  2. Nu ai mașină
  3. Eviți zboruri “transatlantice” (peste 5-6 ore)

Reciclatul contribuie, dar e departe de a fi în topul personal. Dacă consumi mai mult dar reciclezi, nu ești absolvit 100%. Dar mai repede alegi ceva tin top: treci pe energie regenerabilă, la o mașină electrică sau măcar hibridă, și mănânci mai puțină carne (bună și pentru sănătate, nu doar pentru mediu).

Dacă pare drastic, pe de o parte evident că lumea continuă să aibă copii, doar că rata de creștere scade demonstrabil pe măsură ce crește bunăstarea economică și educația familiilor. Cât despre celelalte sugestii, New York Times are o alternativă detaliată pentru audiența din SUA unde mașinile sunt de multe ori indisepsabile. Recomandările sunt mai pragmatice: să conducem mai puțin și mai eficient dacă avem nevoie, să fim mai mulți într-o mașină (de ex. carpooling) ca să nu creem atâta trafic și poluare, să zburăm mai puțin, să creem cât mai puține deșeuri, să mâncăm mai puțină carne, să ne termoizolăm casele și să căutăm produse eficiente din punct de vedere energetic, să ne îmbrăcăm mai sustenabil.

Eventual, Strawgate-ul s-a rezolvat în mod amical, inginerește și cu o tentă utilitariano-libertariană-etc. Colegii aveau multe în comun dar s-au blocat în argumente de suprafață.

Concluziile Strawgate, pe scurt: 

  • Plasticul are o contribuție non-zero și e important să folosim mai puțin dacă putem; cu cât mai multe deșeuri, cu atât e nevoie de mai multă energie și efort să reciclăm, de multe ori cu impact mare asupra mediului. Un produs e reciclat abia atunci când ciclul e complet și e transformat în altceva, nu atunci când îl arunci la ghenă.
  • Trebuie să exercitam presiune asupra politicienilor și companiilor și să ne interesăm de soarta deșeurilor. Avem o responsabilitate personală față de mediu, dar poluanții industriali și practicile companiilor mari trebuie să fie la fel de importante, nu doar moralizat vecini, prieteni, colegi (ha!). Rareori fac companiile prima mișcare, se schimbă când simt că profitul e în pericol și consumatorii își schimbă obiceiurile. Putem să votăm cu ștampila la urnă și cu portofelul. Dacă nu știm care sunt legile care guvernează aspecte ale vieții de zi cu zi, trăim pe pilot automat. 
  • Avem puține scuze — în vest, pentru mulți din noi care avem venit disponibil, scuzele uzuale sunt conveniență sau automatismele, uneori create de marketing; nu lipsurile materiale sau de igienă care ar duce, de exemplu, la nevoia de apa îmbuteliată. Și dacă avem comunități cu lipsuri, sau oameni care pot dar nu fac, poate ar fi bine să investigăm cum s-a ajuns acolo înainte să devenim moralizatori.

Tind să fiu de acord. S-au făcut și schimbări în birou, și nu s-a plâns nimeni prea tare.

Cât despre mine, la 1 și 2 din studiu e ușor. N-am copii, n-am avut niciodată mașină (am locuit aproape mereu la oraș). Doar că între 2016-2019 am călătorit transatlantic de cel puțin patru ori, pentru că locuiam în America. Oops.

Personal o văd că o sabie cu două tăișuri, pentru că una din călătorii mi-a deschis ochii către cantitatea enormă de deșeuri și armatele aferente care le ascund zilnic de ochii turiștilor. Dar nu dispar. Asta, plus statisticile despre consumul energetic al reciclării, dificultatea reciclatului hainelor făcute din plastic, etc. m-au convins să mă interesez mai mult și să schimb ceva.  

Cum am renunțat treptat la ambalaje, nu doar plastic 

Pe scurt, folosesc mai puține categorii de produse, cumpăr lucruri de bună calitate pe care le îngrijesc ca să țină mai mult timp, și evit plasticele sau materialele greu de reciclat. E fezabil fără sacrificii, dar nu tot o dată. . Nu aveam foarte multe, dar începi să le vezi altfel când ai o misiune.  

Când ceva era pe terminate sau apărea o altă nevoie, mă întrebăm:

  1. Chiar îmi folosește la ceva?
  2. Există alternative decente calitativ care să nu fie greu de obținut sau folosit?

Răspunsul a fost: da, de suficiente ori. Trebuia doar să caut un pic pe net sau să întreb în jur și se găseau.

În spiritul întrebării din DOR, am pus cap la cap trei liste cu ce a fost ușor sau greu de renunțat din punctul meu de vedere:    

Ce a fost ușor de schimbat? 

  • Apa la sticlă. Beau apă de la robinet de când lumea, și de fiecare data când m-am mutat citeam despre sursa și tratarea apei din zona mea. Nu mai cumpăr de mult PET-uri în excursii sau călătorii. Prin 2010 am început să folosesc o sticlă de plastic, dar de peste un an am o sticlă termoizolantă de aproape un litru care ține totul foarte cald sau rece. O iau mereu cu mine, restaurantele o umplu gratuit, și în Amsterdam sunt și multe robinete (și cișmele) în parcuri. Slăbiciunea mea supremă e apa cu bule și lămâie, și acasă am investit într-un SodaStream, un sifon modern, că să nu cumpăr sticle de apă minerală. 
  • Haine din plastic. Aici exclud hainele de frig și ploaie (necesare în Amsterdam) pentru că alternativele chiar nu sunt fezabile. O mare parte din haine sunt poliester ieftin. Sunt teribil de greu de reciclat, mai ales fibrele mixte. Acum iau haine foarte rar, când am nevoie și nu în fiecare sezon. Donez hainele pe care nu le mai folosesc și nu sunt stricate. Caut produse naturale sau derivate, bine croite. Ideal ar fi să existe transparență în proveniența materialelor și condițiilor din fabrici, cât să știm că nu se lucrează în sclavia modernă din fast fashion pe care am văzut-o expusă în dezastrul Rana Plaza. Dar mai e până să fie totul 100% transparent în lanțurile de aprovizionare.
  • Cafea to go. De cel puțin cinci ani fac acasă dimineață și savurez boabe râșnite de mine, nu capsule, boabe prea prăjite, sau aparate și cafea la plic. Când călătoream, luam un espresso prin definiție rapid într-o ceașcă de ceramică, sau, în cel mai rău caz, aveam pastile de cofeină. Chimic vorbind, corpul nu știe diferența. Dar sincer nu le-am folosit prea mult. Pe minus, ambalajul cafelei încă e nereciclabil, că să-i păstreze prospețimea.  
  • Pungi de plastic. Am pungile mele de cel puțin zece ani, și am și una care se impachetează și pot s-o țin în buzunare sau genți. În Olanda există și niște supermarketuri care trimit produse acasă în lăzi de plastic refolosibile și colapsabile, și faci schimb cu șoferul când vine cu tura următoare.  
  • Măști de unică folosință. Cum notează Anca de la DOR în jurnal, unt nereciclabile pentru că au nitril, și sunt peste tot pe jos. Am niște măști din stofă, făcute de o tipă din Amsterdam, chiar și cu loc de filtru. Le spăl și le refolosesc, dar prefer să evit magazinele mai mult decât trebuie.
  • Bureți din plastic. Bureții acumulează bacterii potențial rezistente și la dezinfectat la microunde. În loc de bureți am o perie cu păr natural, și o cutiuță ceramică rotundă în care pun lichid de spălat vase că să îmbib peria. Se curată și dezinfectează ușor. 
  • Bețișoare de urechi. Medicii nu le recomandă pentru că riscăm să nu le folosim cum trebuie. Nu mi-au plăcut sau trebuit din moment ce mă spăl la duș sau când mă spăl pe față. 
  • Dischete sau șervețele demachiante și măști coreene. Nu prea mă machiez, și dacă da, prefer să masez uleiuri sau loțiuni/creme demachiante în piele cu mâinile curate și/sau să folosesc un prosop. Dermatologii și artiștii de machiaj nu recomandă șervețelele demachiante – îți imprăstii mizeria pe față, nu demachiază complet, și pot să irite dacă te freci prea tare ca rezultat. Am văzut dischetele din bambus că o alternativă bună pentru cine nu se poate lipsi de ele.  
  • Tacâmuri de unică folosință. Serios acum; îmi gătesc singură de la 18 ani și comand rar online. Când comând, mereu mănânc în casă sau într-un birou unde 100% există tacâmuri și șervețele. 
  • Șervețele de bucătărie. Nu le-am văzut niciodată utilitatea, și folosesc alte tipuri de cârpe de bumbac (gen tea towel).

Ce a fost așa-și-așa?

Săpun, detergent, produse de curățat, gel de duș, șampon. Aici soluția intermediară e să iau sticle mari de produs că să nu le înlocuiesc des, dar sunt tot de plastic. Unele sunt ușor de re-umplut, altele nu. Am avut și un șampon solid Lush o vreme, dar nu a avut efectul dorit.  Am și un gel duș în sticlă, dar nu pot să o umplu din nou cu același produs. Nu știu dacă m-aș băga la produs propriile substanțe de curățat.

Ce a fost greu de schimbat? 

Am ținut o pungă timp de o luna că să văd ce se adună în ea, și în ordinea frecvenței: 

  • Legume și fructe în cutii plastic. Mai ales roșiile, ciupercile și afinele. Pe de altă parte, majoritatea legumelor vin din Olanda, unde agricultura pare mega-eficientă. Piețele sunt rare acum, și foarte puține supermarketuri le oferă fără plastice. Am uneori noroc în extreme: în cel mai ieftin sau în cel mai scump! Cele middle class pun mult preț pe aspectul estetic al produselor, fără vânătăi. Cele mai ofensive mi s-au părut bananele individuale în plastic cu tavă de plastic și învelite în folie din Marea Britanie, că și cum banană n-are deja ambalajul propriu. 
  • Laptele la TetraPak. Nu beau lapte de vacă, și nici din cel alternativ nu beau foarte mult. Dar când îl cumpăr, vine la Tetra-Pak. Se duc cam două cutii pe lună. 
  • Creme și produsele cosmetice. E ieftin, ușor de transportat, opac și convenient. Plus, borcanele nu sunt mereu indicate pentru unele ingrediente care trebuie să rămână stabile, fără să fie expuse la soare.
  • Periuța de dinți și interdentale. Am periuță electrică și nu cred că o să o înlocuiesc cu una din bambus prea curând.

Nu e totul perfect, dar se potrivește stilului meu de viață momentan. Am văzut și abordări de tip “gunoiul meu pe patru ani de zile încape într-un borcan” care mă fascinează, dar sunt inabordabile pentru mulți și nu știu cât inspiră în afara bulei zero waste, versus cele de la NYTimes, de exemplu. Primesc sugestii și idei constructive cu plăcere, și sunt curioasă de ce ai descoperit, dacă ai ajuns până aici.

  Pe final, întrebările mele pentru Anca:

  • Ce știm despre cum se reciclează sau donează hainele materialele și unde ajung? H&M e una din cele mai mari entități care se ocupă cu asta în Europa, dar nu am văzut prea mult pe subiectul ăsta.
  • Există servicii sau hărți pe oraș/județ care să arate unde poți recicla în mod convenient? De ex. Kaufland acum are centre de reciclare și primești niște bani dacă aduci produse
  • Există vreun calendar cu legume sezoniere, de ex. ca ăsta , dar pentru România?

Și cine vrea să citească mai departe, niște resurse care mi-au plăcut de-a lungul timpului: 

Posted on

Revizitând o excursie după 16 ani

Deși sunt plecată de vreo doisprezece ani din țară, am reînceput treptat să mă gândesc la ce înseamnă România pentru mine, și să contextualizez experiențele pe care le-am avut, contrastându-le cu lucrurile predate (sau omise) la școală.

Nu e un exercițiu public, dar cel mai important factor a fost mutatul în Olanda după Statele Unite. Am cunoștințe care vor să afle mai multe despre țara despre care tot aud dar nu știu foarte multe, și încerc să prezint o părere echilibrată dar realistă. Au mai apărut inițiative (ca Podcastul de Istorie) care fac același lucru, și încearcă să separe fapt de ficțiune prin conversație, din perspectiva pasiunii pentru istorie.

Mi-am adus aminte că atunci când eram în clasa a 8-a am scris despre prima mea excursie școlară în Hunedoara, când am mers pe la ruinele Sarmizegetusa, capitolul de la care începeau manualele de istorie. A fost o experență formativă, și niște oameni supărați m-au judecat sau atact pentru impresiile de-atunci. Așa că am scormonit în memorie să revizuiesc ce-am scris și să reflectez la ce a însemnat și ce am învățat de atunci.

Excursia pe scurt

În 2004 eram în clasa a 8-a când am plecat în excursia spre Parcul Retezat, ruinele Sarmizegetusei, biserica Sfântul Nicolae din Densuș și Castelul Corvinilor. Am călătorit spre Craiova cu personalul de noapte, o experiență în care m-au ciupit de fund niște oameni care duhneau a alcool, și de acolo am continuat cu autocarul.

Am fost cazați în ce credeam atunci că erau locuințe ale minerilor sau muncitorilor silvici, care nu arătau ca fiind recondiționate pentru excursii școlare. Nu aveam căldură sau apă caldă decât pentru o oră sau două pe zi, iar dușurile nu erau în clădire. Nimeni nu vroia să doarmă pe saltele, așa că ne-am strâns păturile în cerc pe jos și am dormit aproape unele de altele în dormitorul fetelor ca să ne ținem de cald. Plătisem de acasă pentru niște mese pe care nu le-am primit, așa că am început să căutăm pensiuni sau alte locuri aproape de noi de unde să luăm de mâncare, fără noroc. După asta, am cheltuit alocația pe mâncat pe la McDonald’s și aprovizionat de la supermarketuri din benzinării sau din apropiere de Deva. Aveam telefoane înainte de era smartphone-ului în 2004 dar nu aveam acoperire sau mare folos pentru ele.

Ruinele din Sarmizegetusa au fost o dezamăgire. Nu părea că le-ar fi acordat cineva multă atenție de ceva vreme. Nu am avut ghid deși teoretic plătisem pentru asta de acasă, în muzeu erau interzise pozele, și n-am văzut indicii la fața locului că suntem un popor “mândru că se trage din daci” cum ar fi vrut cărțile de istorie de până atunci să credem. Una era povestea, alta era realitatea. Fără ghid și prezentare sau material ajutător trebuia să ai o imaginație sau memorie bogată, ceea ce ne lipsea dat fiind că eram în clasa a 8-a și abia învățasem despre semnificația locului.

Drumeția în Parcul Național Retezat a fost minunată din punct de vedere al naturii, dar am observat drumul spre tăul Gemenele era marcat de niște semne care ruginiseră și stăteau să cadă.

Am scris despre ce am văzut și sentimentele contradictorii pe care le-am avut despre călătorie, și unii oameni au spus că eram o fată snoabă și răsfățată de la oraș care n-a avut suficienți bani să se distreze.

Revizuire și reflecții, 16 ani mai târziu

Nu regret excursia pentru că intenția a fost bună, dar implementarea mai puțin. Cred că era prea devreme și am fi beneficiat mai mult dacă aveam 17-18 ani. Chiar și-așa, a rezultat într-o experiență formativă, cu tot cu criticile care m-au pus pe gânduri de-a lungul timpului.

Nu m-aș duce să editez ce am scris pentru că ce-a fost a fost, și cred că ideea e să evoluezi, nu să stai pe loc — chiar dacă rămâne totul în memoria internetului pe Internet Wayback Machine sau în altă parte.

Eram într-adevăr fata de la oraș fără experiență de viață, dar la 14 ani nu aveam prea mult timp să formez experiența asta când familia avea ultimul cuvânt în materie de…aproape tot. Pe blog am scris mult mai mult decât le-am spus alor mei, știind că nu știau de existența lui, și am omis detalii cheie ca să mă mai lase și în alte în excursii.

Una din realizări a fost faptul că trăisem o viață ruptă de natură. N-am știut să apreciez asta la vremea respectivă pentru că ai mei nu erau genul să facă drumeții sau camping, și “natură” pentru mine era doar parcul super amenajat pe lângă care am copilărit. Nu știam cum să abordez subiectul și să respect natura și ecologia, dar am început să rectific asta la facultate când am început să fac drumeții în Marea Britanie.

Altă realizare a fost că locuințele în care am stat au fost odată tabere temporare pentru muncitorii de la Întreprinderea de Construcții Siderurgice Hunedoara. Niște autori le-au numit printre spectrele lui Dej. Mersul cu personalul m-a făcut să înțeleg de ce ai mei nu vroiau să mă lase, și dacă ar fi știut unde urma să fim cazați, cred că mi-ar fi anulat excursia cu totul. Acum râd când zic că în altă țară probabil ar fi intervenit serviciile de protecție a copilului. Unele comentarii sugerau că mă așteptam la lux și puf. Nu vroiam lux de la o excursie școlară, dar nici nu mă așteptam la ce a fost de fapt. Trenurile cred că s-au schimbat, poate nu foarte mult de-atunci. Nu vreau să extrapolez prea mult din niște călătorii București/Brașov dar e un pic mai bine față de ce-mi aduc aminte, dar nu grozav, și nu uniform.

Deși au avut un facelift, nici muzeul și nici ruinele de la Sarmizegetusa nu par să se fi schimbat foarte mult în practică, judecând după comentarii ale românilor și străinilor lăsate pe pagina de Google Maps în 2020 și 2019. Oamenii apreciază semnificația istorică pe care eu abia începeam să o deslușesc, dar se critică faptul că nu ai voie să faci poze în muzeu, nu există ghid sau informații în alte limbi europene. E păcat, mai ales că ruinele de la Sarmizegetusa sunt în patrimoniul UNESCO și apar în publicații străine — inclusiv de Conde Nast Traveler — ca fiind nestemate ascunse ale țării. Tot nu știu care e marele secret care se ascunde acolo de nu e voie să faci poze. Poate faptul că la istoria predată prin clase ni se spunea că suntem mândri de povestea despre originile dacice, dar în realitate tratăm cel mai semnificativ loc legat de povestea asta cu superficialitate și o memorie selectivă.

Adevărata revelație pentru mine a fost un gând care m-a bântuit constant: ce văd nu poate fi aceeași țară despre care învăț.

Mi-am dat seama în timp că mulți oameni și multe aspecte ale vieții la oraș emană semnale mai mici sau mai mari și mai mult sau mai puțin explicite care duc la snobie și discriminarea dintre urban și rural. Orășenii ajung să creadă că sunt civilizați, educați, speciali, etc. pentru că au avut norocul de a se fi născut la oraș, și ceilalți nu. Asta am absorbit și eu, fără să-mi dau seama sau să știu cât de insidioase erau noțiunile astea. După care am văzut în timp real timp de zece ani în Marea Britanie cum se formează poveștile moralizatoare care dezbină oamenii din aceeași țară, accentuează inechitățile și mai profund, și fac oamenii să uite că în spatele lor se ascunde de fapt sărăcia și lipsa de oportunități.

Tot contextul ăsta era evitat la orele de istorie din România. De ce? Poate prea curând după 89, prea rușinos, prea scandalos, fiecare profesor cu părerile lui, etc. Am bănuielile mele dar vreau să reconstruiesc firul pierdut de-a lungul timpului.

Epilog

Nu știu ce le-aș zice prietenilor din Olanda despre “mitul fondator” — al lor e mitul oamenilor contra apelor. Al lor nu e doar o poveste, continuă să fie realitatea cu care se luptă constant. Fără baraje țara lor n-ar exista așa cum o știm, și nu e foarte clar cum o să arate pe măsură ce o să crească nivelul mării în următorii ani. Al nostru e unul la care se pare că revenim cu o memorie selectivă când vrem să ne agățăm de ceva de care să fim mândri, dar realitatea e mult mai nuanțată și s-au întâmplat multe lucruri mai importante de discutat de la Burebista încoace.

Cât despre excursie, sunt tentată să-mi reiau pașii prin Retezat când lucrurile revin la normal după pandemia de Coronavirus de anul ăsta. Dar sigur n-aș mai sta în aceeași cazare, și m-aș duce cu mai mult curaj spre locurile pe care nu le-am văzut sau înțeles la vârsta aia.

Posted on

Ce putem să învățăm dintr-un scandal cu influenceri 

A apărut recent un scandal în internetul românesc, cred că primul de felul lui. Niște tinere au cumpărat niște produse cosmetice promovate de celebrități pe net, dar au trăit un calvar după ce le-au folosit. S-au ales cu niște coșuri urâte, atât de urâte încât au depus plângere penală împotriva fondatoarei și companiei. Foarte bine.

Situația a dat naștere la o conversație interesantă care sugerează că nu prea sunt voci feminine din afara bulei online de beauty românească.  O s-o adaug pe a mea, în mare parte pentru că mă pasionează subiectul personal și pentru că în jur de 2014 am lucrat în domeniu. Compania la care lucram în Marea Britanie avea drept clienți câteva divizii din L’Oréal. Printre alte proiecte, slujba mea era să cercetez percepțiile femeilor (din Marea Britanie și nu numai) despre frumusețe, produse, comportamentul lor online și factorii care le influențează deciziile de a cumpăra ceva sau nu.

Toată situația din România nu mă face decât să sper la trei lucruri:

  • O anchetă corectă
  • Schimbări în materie de protecția consumatorului
  • Discernământ în rândul consumatorilor

1. O anchetă corectă

E greu să găsești știri despre companie și scandal în afara tabloidelor, ceea ce înseamnă că e multă speculație.  Acum că s-a îngroșat treaba, una din persoanele care a promovat produsele are dreptate (doar) atunci când spune că ”există o singura cale de a afla adevarul, și asta în urma unei hotărâri judecătorești.”

Trebuie să se aștearnă praful ca să revenim la subiect, dar tind să cred că o să iasă ceva urât pentru că din motive încă neclare fondatoarea a fost luată drept dermatolog, dar ea de fapt spune că e farmacist, a trimis mostre gratuite la redacții și a încercat să ofere despăgubiri mari ca să nu se afle, etc.

2. Schimbări în materie de protecția consumatorului

Ar trebui să ne așteptăm la mai mult de la agențiile de protecție a consumatorului, pentru că există legi europene clare care vizează atât produsele cosmetice, formulațiile și concentrațiile, cât și comerțul online și transparența recenziilor care se aplică și în România.

Pe de o parte, e posibil ca ancheta să descopere probleme cu produsul (fabrica, materialele, batch-uri stricate, etc.) și/sau certificările companiei.  Din tot ce e vizibil, compania are un site care activează de vreo cinci ani, aparent OK, nimic flagrant la prima vedere. Au și niște poze care sugerează că au certificări de calitate ISO, dar e greu de verificat.  Nu rămâne decât ce e invizibil pentru noi, dar nu și pentru anchetatori.

Buba mare e că ANPC nu s-a adaptat la ideea de publicitate pe net, cu influenceri sau oameni de rând cărora le trimit produse. Tot legislația europeană vizează transparența recenziilor online, dar aplicarea e o problemă:

 În România, influencerii care au promovat cosmeticele, despre care mai multe tinere susțin că sunt toxice, nu au marcat publicitatea făcută pentru acestea. 

[Model celebru din SUA, obligat să plătească despăgubiri de 90.000 de dolari pentru reclamă mascată. În România, influencerii nu sunt obligați să marcheze publicitatea]

Chiar și Primăria Capitalei coboară la nivelul la care face campanii cu influenceri dar nu oferă transparență.

“Hai să ne reglementăm singuri, ca să avem și mai mult de muncă,” n-a zis nimeni niciodată. Din păcate multe reglementări se întâmplă retroactiv în urma scandalurilor, accidentelor și proceselor care sesizează presa și autoritățile.

Am văzut cum au evoluat lucrurile în America și Marea Britanie fix când a început valul de influenceri din 2013-2014.

Inițial era haos: se primeau produse și se promovau într-o veselie, lumea zicea doar de bine, după care nu mai vedeai produsele vreodată în postări. După aia a apărut un grup care n-avea influență dar aspira să aibă, și se rugau de companii să le trimită produse pe gratis ca să-și crească audiența. Evident erau foarte motivați să scrie doar de bine, iar companiile erau la fel de dornice de recenzii fără discernământ. Ca bonus, dacă întrebai orice masă de adolescenți sau pre-adolescenți ce își vroiau să devină la vremea aia, răspunsul era influencer.

Treptat s-au schimbat lucrurile, cu scandaluri pe ici pe colo dar și cu multă muncă:

  • Au intervenit agențiile de protecție a consumatorului: FTC (Federal Trade Commission) în SUA și ASA (Advertising Standards Authority) în Marea Britanie care le-au cerut să marcheze promoțiile ca atare.
  • Oameni calificați au contribuit la discurs. Marea Britanie nu ducea lipsă de jurnaliști sau alți profesioniști cu atestate (recunoscute) care să ghideze un pic conversația. La vremea aia erau Sali Hughes care scria la Guardian și ajuns să publice câteva cărți pe marginea subiectului, Nadine Baggott, Caroline Hirons (estetician) sau Lisa Eldridge (makeup artist) printre alții.
  • S-a profesionalizat marketing-ul cu influenceri: au apărut platforme pentru branduri care să-i ajute să lucreze cu micro-influenceri în mod legal, iar influencerii profesioniști au început să lucreze cu agenți și să fie mai selectivi în privința parteneriatelor, ca să nu-i bubuie fanii.

Eventual și publicul și influencerii au devenit mai sofisticați, dar nu fără lupte și drame. Companiile încă trimit produse, dar legea te forțează să lași la latitudinea oamenilor să decidă ce părere au, și să fie transparenți în privința recenziilor, indiferent unde apar. Secțiunile de recenzie de produs de pe multe site-uri sunt (sau ar trebui să fie) pline de fraze gen: “Am primit asta într-un concurs”  sau “Mi-au trimis produsul gratis ca să-l încerc.” Dacă nu sunt și nu discerni, începi să ai o percepție distorsionată asupra realității, de exemplu să crezi că e firesc să cumperi produesele astea, că toată lumea își schimbă stilul de viață, și să simți presiune să ți-l schimbi și tu.

3. Discernământul consumatorului

Discernământul vine cu timpul și cu educația, așa că o să termin cu o dorință și niște sugestii.

Social media și accesul la internet sunt săbii cu două tăișuri. Avem atât de multe surse la dispoziție, dar e plin de zgomot. Poate fi o a doua slujbă să-ți creezi o rutină de frumusețe potrivită și personalizată.

În lumea asta supra-saturată, vreau să fie cool să fii deștept și chiar tocilar. Vreau surse inteligente, explainere, investigații, păreri echilibrate, și autoritate care știe că nu le știe pe toate, dar încearcă să-i învețe și pe alții.

Pe final, las cinci feluri în care am învățat (și încerc) să discern ce îmi pun pe corp sau în corp. Nu mă aștept ca discernământul să apară spontan fără să fie clar la ce-ar trebui să fim atenți, așa că astea sunt unele din metodele mele de bază:

  • Nu urmăresc site-uri care nu citează sursele. Nu caut teze de doctorat dar caut păreri documentate și surse din care să citesc mai mult dacă vreau. Dacă mai multe surse nu se pupă, ceva e suspicios.
  • Caut specialiști fără interese comerciale, și caut afilierea site-urilor pe care apar.  Nu tind să cred dermatologi angajați la o companie de cosmetice. Experții nu tind să aibă opinii care să genereze mega trafic, pentru că ori recomandă mult mai puține produse decât PR-ul și marketing-ul companiilor, ori vor să afle lucruri despre tine înainte să-ți recomande tratamente, pentru că sfaturi universal valabile și rezultate instante nu prea există.
  • Nu citesc surse care recurg la clickbait ca să genereze trafic. Gen,“Cinci greșeli pe care nu știai că le faci…” Poate că au un miez util care altfel ar suna plictisitor, dar de multe ori se ascunde un site care încearcă să te facă să te simți prost că nu ai ceva, nu faci ceva, nu faci destul, etc.
  • Nu urmăresc creatori de conținut care profesează ignoranța. Downvote și eject imediat dacă folosesc produse imediat după ce le-au scos din cutie sau recomandă produse dar nu pot să explice ce rol au, măcar de pe site-ul producătorului.
  • Recurg la foarte puține produse și îmi schimb rareori rutina. Am făcut și eu greșeli din experimente, dar dacă ceva îmi place și funcționează, atunci nu stric. Când încerc ceva nou, nu schimb totul deodată. Nu dau apa micelară din mână pe cleanser-ul care nu e formulat pentru tenul meu, de la influencer-ul de pe instagram.

Să sperăm la rezultate la primele două subiecte și să ne indignăm dacă nu le vedem, pentru că la discernământ e mult de lucru – ani buni de zile.

Posted on

Jurnal de Coronavirus: ultimele 3 luni în Olanda

Zile cheie

27 februarie. Prima zi in care îmi aduc aminte că s-a luat in serios un caz de Covid-19.
6 martie. Ziua din care n-am mai ieșit din casă decât pentru lucruri absolut necesare.

Context

Sunt în Olanda de opt luni, timp în care am făcut un curs de olandeză de începători (A2) și am învățat constant pentru că intenționez să mă angajez ca programator. În afara profesoarei de olandeză am câțiva prieteni localnici plus niște twitter-prieteni. Facem schimb de opinii, dar nu foarte des și nu suntem suficient de apropiați încât să le trimit baraje de întrebări.

Tot ce scriu aici e bazat pe niște percepții superficiale, din micro-interacțiuni care nu sunt nici măcar reprezentative pentru cei de vârsta mea din Amsterdam, cu atât mai puțin restul țării. Le-am tot zis și scris la prieteni apropiați, dar e clar că multe țări au luat strategii diferite și există multă curiozitate și confuzie despre cum e de fapt, nu lucrurile ușor distorsionate pe care le scrie presa pentru click-uri.

Știam din diverse păreri primite înainte să mă mut că olandezii sunt considerați pragmatici, că e ușor să te înțelegi cu ei, că multe lume vorbește engleza, că nu sunt sclavi ai muncii ca în alte țări, că sunt anumite curente culturale și religioase care îi fac să fie toleranți în unele aspecte dar nu altele, etc. Am citit și eu cărți despre istoria țării, a orașului, cum se manifestă industria și piața de muncă dar una e țara din știri si statistici, alta e experiența de zi cu zi.

Dar cea mai mare avertizare e că e nașpa la doctor! Din fericire n-am avut nevoie de vizite la doctor, dar umblă vorba că te trimit acasă cu paracetamol la orice problemă minoră și că trebuie să te rogi de ei să te trimită la un specialist. Site-urile de expați sunt pline de avertizări, dar pe de altă parte, se spune că cei cu probleme grave rar au ceva de reproșat.

Ce am observat și cum mi s-au părut lucrurile până acum:

De bine

Prim ministrul și șeful Institutul Național pentru Sănătate Publică și Mediu (RIVM) apar împreună și par uniți în declarații și opinii. Nu ca în alte țări, unde liderul de țară spune una, dar omul de știință spune alta în aceeași conferință. Au făcut și ei gafele lor la început când au uitat că nu mai e voie să dai mâna, dar au corectat pe parcurs.

Prim ministrul pare calm, pragmatic, și deloc pretențios în limbaj și gesturi. Familia regală e o prezență relativ simbolică, așa că prim ministrul e în ochii tuturor. În plină criză de hârtie igenică, a fost filmat într-un supermarket când a întrebat o femeie dacă a găsit destulă hârtie igenică la raft, pentru că “avem destulă hârtie igenică să ne ștergem la fund zece ani” în Olanda. Se bazează pe bunul simț și educația cetățenilor în fiecare apel. Îmi place că oamenii sunt tratați ca adulți – n-am avut îndemnul de război pe care l-a avut Macron, dar nici explicațiile echilibrate de la Angela Merkel. În primele săptămâni de criză a fost greu să-mi dau seama dacă pot să am la fel de multă încredere în oameni ca prim ministrul. În puținii pe care îi știu da. Pe stradă? Cine știe.

Strategia și recomandările se schimbă o dată la câteva săptămâni Ăsta e un lucru bun, și au spus clar de la început că nu știm cu ce ne confruntăm și că trebuie să avem un orizont de câteva săptămâni. Orice strategie pe termen lung ar fi fost inutilă, chiar dacă ar fi dat speranță. Chiar și azi apar peste 1,000 de publicații pe săptămână în jurnale medicale din lume. Au o muncă enormă să caute acul în carul cu fân și să iasă cu o strategie de comunicare rezonabilă, care să nu panicheze lumea. Nu ca în alte țări unde liderul țării îți sugerează să bei un pic de clor profilactic, sau alt medicament-minune.

Strategia și recomandările sunt bazate pe știință, nu pe religie. Am mai multă încredere în lideri care zic “ne bazăm pe ce spun specialiștii” și nu “haide sa ne rugăm, thoughts and prayers”.

Conținutul conferințelor de presă de la ora 7 e distribuit în avans presei, iar știrile par să circule destul de repede chiar dacă nu te uiți la televizor. Conferințele au loc de fiecare dată când se schimbă strategia în mod semnificativ, dar știrile se publică în jurul prânzului în aceeași zi. Vreau să cred că jurnaliștii au mai mult timp să pregătească întrebări decât dacă ar fi luați prin surprindere, dar până acum au fost destul de timizi și necritici în ceea ce privesc întrebările.

Oamenii ies pe bicicletă, să se plimbe, să alerge, și nu ai nevoie de adeverință, și nu strigă nimeni după tine. Ieșitul afară nu e recomandat decât pentru lucruri strict esențiale, dar nu te oprește nimeni, ca să nu-ți iei lumea în cap. Am auzit de la oameni din Italia și din SUA unde se huiduie, se aruncă obiecte de la geam, se pun afișe pasiv-agresive care să amenințe alergătorii, sau se scrie pasiv-agresiv pe Nextdoor.

Nu s-a aplaudat pentru serviciile medicale decât într-o seară la început, și nu îți scoate nimeni ochii dacă n-ai aplaudat. Dat fiind că în Olanda asigurarea medicală e obligatorie și toată lumea plătește minim 100 de euro într-o țară de circa 17 milioane de oameni, nu stau rău la capitolul sănătate (sau poate nu simt nevoia să repeete declarații grandioase).

N-au reușit să oprească primul val de tot, dar au reușit să-i față cu doar 1,400 de oameni la terapie intensivă. 

De rău

Bătrănii și casele de bătrâni nu au stat bine deloc. Ca și în Suedia, acolo au fost cele mai multe cazuri și decese care se investighează și se vor investiga după ce se așterne o brumă de normalitate. Recunosc că n-am mai citit articolele în olandeză după o vreme, pentru că investigațiile au fost și sunt destul de triste. Știam că populațiile țărilor europene îmbătrânesc încet dar sigur, dar instituțiile astea încă sunt un mister. Am avut noroc că nimeni din familie n-a avut nevoie de ele și nici n-a apelat la unul, așa că recunosc că nu știu nici cât de grea e munca de asistent și nici în ce condiții se desfășoară. Dar se pare că aici a fost o rană destul de mare.

Au promis că o să testeze și că au capacitate, dar încă n-au făcut asta. Sursele se contrazic și spun ba că nu au materiale, ba că au destule. Nu e clar dacă sunt economi sau e altceva în neregulă fără să intru în foarte multe detalii.

Zic că au încredere în oameni, dar n-au recomandat măști pentru că au considerat că oamenii o să fie delăsători și n-o să mai urmeze celelalte măsuri.  Probabil e un sâmbure de adevăr aici. Cel puțin n-a spus nimeni că măștile nu sunt eficiente, iar acum se pare că o să le recomande oficial pentru mers la coafor, folosit transport în comun sau în locuri unde nu te poți distanța. Problema e că (încă) nu au suficiente pentru tot personalul medical, plus că oamenii de rând riscă să creeze un pic de haos în lanțul de distribuție: să nu le folosească așa cum trebuie, să le trateze ca fiind dispozabile, să creeze o cerere mare plus munți de gunoaie, etc. Deja au apărut speculanți ca ciupercile după ploaie, și se vinde o mască pentru 9 euro în unele locuri.

Sudul a fost mult mai afectat din cauza sărbătorilor catolice, concediilor în Italia și datelor diferite pentru vacanțele școlare. Un trio de evenimente care din nefericire a dus la o distribuție inegală a virusului pe teritoriul țării. Nu știu în ce măsură ar fi putut să contracareze asta, dar într-un fel a fost șansa celor din nord că n-au avut parte de ele.

Pragmatismul dus în extrem poate să pară rece și utilitar văzut din exterior. În Italia medicii au fost forțați de împrejurări să ia măsuri de urgență și să primească pacienți mai tineri și sănătoși la terapie intensivă. Aici s-a pus problema la fel, și s-au stabilit niște criterii clare pentru cine e admis și cine nu. Cumva am auzit percepții de la alții că oamenii aici sunt reci și calculați, iar câțiva români au zis (poate pripit) că nu vor să iasă la pensie în Olanda. Ce-i drept, aici poți recurge la o moarte asistată dacă nu vrei să fii o povară altora, iar medicii sunt probabil mai obișnuiți cu discuțiile astea. Din punct de vedere etic susțin ideea și aș face la fel, dar e foarte greu de digerat în țările în care așteptarea e că trebuie să salvăm pe toată lumea (chiar dacă nu există resurse ca să ajungă la toată lumea?)

Site-ul RIVM pe care se afișează statisticile zilnice a mers foarte prost atunci când trebuia să meargă. Fără să intru în detalii tehnice, cifrele trebuiau să se afișeze în fiecare zi la ora 14:00. Câteva zile la rând ori nu se publicau la timp, ori crăpa site-ul pentru că toată lumea stătea călare să vadă câte cazuri noi au apărut. Față de alte țări, măcar a existat un site updatat în mod regulat, dar sincer se putea mai bine. Când lucrurile merg bine țara se laudă cu multe start-up-uri și tehnologie. Dar nu e distribuită peste tot.

Acum că se iese mai mult pe stradă, nu toată lumea respectă distanțarea. Nu sunt singura care a observat că e greu să stai la  1,5m distanță când trotuarele sunt înguste și pline de biciclete. Dar nu mă așteptam ca femeile care împing cărucioare să aștepte după alții așa cum descrie articolul.