Posted on

Buni, 1939-2020

Săptămâna asta  vroiam să scriu (alt)ceva pe blog care îmi stătea pe gânduri, dar viața are mereu alte planuri, mai ales în 2020.

Din păcate ieri bunica mea Alexandrina s-a stins brusc din viață, în casa copilăriei mele din București. Tot de atunci mă gândesc intens la cât de potrivită e frază asta pentru cazurile în care cineva dispare din față ochilor cât ai clipi din ochi. Acum e cu tine, acum nu mai e. Din fericire, cumva, nu au fost chinuri, nu a fost Covid-19 și nu a fost singură, ci tata i-a fost alături.

Buni, așa cum îi zicea toată lumea, mi-a fost că o mamă. Efectiv m-a crescut de când aveam vreo 2-3 ani până la 18 ani, când am plecat de acasă. Tata glumea uneori că eu am fost copilul bunicilor mei, nu el. De bine sau de rău, personalitățile noastre nu s-au pupat tot timpul, eu fiind tăcută și introvertită și ea glumeață, declarat sentimentală (“siropoasa”) și extrovertită. După ce ne-am dat seamă că personalitatea mea nu e doar o fază, am avut momentele noastre dificile dar nimic care să ne despartă. La final, nimic nu mai contează și totul se uită.

N-am cunoscut pe nimeni mai curios, optimist sau neînfricoșat decât buni. Vroia să știe și să încerce tot despre orice, și trăia totul cu intensitatea data la maxim, fără frică sau jenă.

A fost prima care să învețe să folosească calculatore în compania la care lucra înainte să iasă la pensie, și a continuat acasă cu tableta și calculatoarele lăsate în urmă de mine. Citea, scria, își caută rețete, își comanda online, făcea curat și de mâncare zilnic fără ajutor, vorbea cu toată lumea, punea la punct pe cine trebuia și nimic n-o obosea. Eșecurile mai mult o îndârjeau, chiar și după ce a trecut de 80 de ani, doar că mai trebuia să facă pauze între activități.

Uneori îmi doresc să fi moștenit și eu o firimitură din curajul ei, și o să-mi fie dor de telefoanele în care îmi spunea să iau viața-n piept fără frică, și să o tratez că pe o aventură, pentru că “doar una avem la dispoziție”.

Buni nu s-a lăsat definită de nimeni și nimic: de boli, de evenimente externe, și cu atât mai puțin de alte persoane. Nu vroia niciodată să îi “plângem de milă”, nu se vaita, și nu vroia să ne deranjeze sau ne strice programul cu nevoile ei; nu că ar fi avut foarte multe în afară de cumpărături, mers la doctor și împodobit bradul. Și că tot veni vorba de doctor, era cea mai cuminte și punctuală la orice programare pentru că, tot în cuvintele ei, ne avea pe noi că motiv să trăiască.

Era extrem de independentă, pragmatică, dar mereu găsea câte ceva cu care să o ajutăm atâta timp cât însemna că venim să stăm la o cafea, la taclale sau să gustăm ceva deșert sau fursec de casă. Uneori nici nu avea nevoie de ajutor, ci era un pretext că să vorbească cu cineva sau să ajute pe cineva, atâta timp cât nu erau urâcioși sau urâți la suflet.

Nu i-a plăcut niciodată singurătatea, dar nici nu se lăsa deprimată de ea. Se lumina la față de fiecare dată când mă vedea pe mine sau pe fratele și sora mea. Ne răsfață suprem de fiecare data, dar plăcerile și tabieturile ei erau mult mai modeste. Săptămâna trecută când am vorbit, cea mai mare plăcere și evadare temporară era o emisiune cu un bal dansant. Îmi place să mă gândesc că atunci când își închidea ochii imaginația o transporta fix acolo, în cameră aia, în ceva rochie superbă de tafeta, cu muzică pe fundal și mișcări fără cusur. Și mă face să zâmbesc.

De la buni am învățat să gătesc, pentru că gătea din dragoste, și să fac cozonacul ei nelipsit, în stil moldovenesc. Nu gătea sofisticat, dar gătea din dragoste de fiecare dată când ne găzduia. Mâncarea și statul la masă erau un amalgam de iubire, amintiri și bucuria de a fi impreună și în viată. Era ultima care se așeza la masă și termina de mâncat, nu cumva să servească ceva rece musafirilor.

Abia când am ajuns la facultate mi-am dat seama ce norocoși și privilegiați am fost că buni ne-a gătit de-a lungul anilor. Acolo mi-am dat seama că oamenii găureau folia la o caserolă de plastic pe care o puneau la microunde și-i spuneau „mâncare”. Sau mai rău, credeau că piureul de cartofi vine dintr-o pudră la plic.

Când încă mai locuiam în San Francisco, am făcut cozonac pentru prima dată, după ce am furat meserie de la ea toată copilăria mea. Cred că a fost dintr-un dor de ea, de țară, și dorința de aprobare sau de a o face mândră că s-a lipit ceva de mine. Știa că  pot să gătesc, dar cozonacul era simbolic testul buni. Nu oricine se încumeta sau trecea cu brio. Am scris mai pe larg despre asta atunci, dar ce n-am menționat e că stătea cu orele în bucătărie ca să scoată câte zece cozonaci de pe șantier pentru noi, rude, vecini, femeia de serviciu, cimitir și oricine mai vroia sau cerea.  Acum nu-mi rămând decât să-l car mai departe ca omagiu, și să sper că i-ar fi plăcut la gust.

Aș spune că regret că n-am stat mai mult la povești în ultima vreme, dar anul Covid nu ne-a dat foarte multe de povestit. Plus, buni nu era fană a trăitului cu regrete. Totul era uitat și iertat, și mereu privea înainte, spre viitor, spre următorul telefon săptămânal, spre masa de Crăciun, spre poeziile pe care ni le punea în cadouri, spre următoarea îmbrățișare cum intram pe ușă după ce veneam de la aeroport.

Încă nu pot să trec peste cât de brusc s-a schimbat totul. Într-o zi vorbim despre ce am mai gătit, ce se întâmplă în lume, și facem planuri pentru februarie 2021, poate, când n-o să mai fie restricții. A doua zi mă trezesc doar cu un gol acolo unde până nu demult era plin de iubire și lumină.

Viața merge mai departe, dar a noastră va fi mult mai pustie fără ea.

Posted on

De unde învățăm competențe de viață și digitale?

Zilele trecute am văzut un șir de postări pe Twitter, în care o jurnalistă încerca să explice cum e treaba cu sursele anonime: de ce o sursă apare ca anonimă în articol dar nu e nepărat anonimă jurnalistului, de ce trebuie protejate sursele în primul rând, etc. Nu doar atât, dar a mai băgat gratis și o listă  de instrucțiuni despre cum să gândim critic când vedem ceva pe net. Lista avea cel puțin 10 puncte.

Cineva din culise a comentat, auzi, nu e cam mult? Nu cumva ne așteptăm la niște cunoștințe destul de avansate și nefirești doar ca să citești un articol din ziar?

Aș zice că nu e mult, chiar necesar. Alternativele sunt să fii manipulat de surse care știu să exploateze fin psihologia oricui, sau să-ți prăpădești timpul, banii, sau chiar și sănătatea mentală pe net. Unii râd de ăia care nu văd clar că un articol e propagandă, dar s-ar putea să-i surprindă cât timp consumă ce servesc Instagram și Facebook pe bandă rulantă.

Cine ne învață lucrurile care ar trebui să ne fie utile în viață?

Asta m-a pus pe gânduri: cum știm că că cineva e în stare să citească un articol? De unde afli că influencerul care face parada modei în 30 de rochii le-a primit gratis și trebuie să le returneze, nu și le-a cumpărat de fapt? Cine predă toate lucrurile de care ai nevoie în viață dar pe care nu poți să le absorbi din mediul din jurul tău? Că n-o să vină din bunăvoința platformelor care profită de pe urma ignoranței sau inerției.

Așa am ajuns la Uniunea Europeană – am stat cu orele să citesc o duzină de site-uri, micro-site-uri și PDF-uri ca să înțeleg mai bine peisajul. Poate că e mai evident din țară decât de unde sunt eu. S-au schimbat multe de când am terminat liceul în 2007 și facultatea în 2010. Știam că proba de informatică de la Bac* a fost înlocuită cu Competențe Digitale. 

Dar ce înseamnă? E destul? Cine le predă? Și noi ăștia care lucrăm cu ele toată ziua, ce-am putea să facem? Așa că am pus toate curiozitățile mele la un loc, în caz că le au și alții, dar n-au timp să scotocească în birocrația online a UE.

Cum stau lucrurile la capitolul educație

Situația în Europa era groasă inainte de pandemie, acum e și mai rău.

Unul din cinci europeni se luptă cu scrisul și cititul, și chiar mai mulți cu aritmetică de bază. Dacă ieși cu un grup de șase oameni la masă, unul din ei nu știe să calculeze mental bacșișul și poate e rușinat să spună. Mi s-a întâmplat de multe ori în Marea Britanie, dar noroc că avem aplicații în telefon acum.

Știm de la rezultatele PISA că 42% dintre elevii de 15 ani din România sunt analfabeți funcțional, dar foști miniștri ai educației nu numai că schimbau schimbarea în fiecare an; nici nu vroiau să recunoscă problema alfabetismului crunt, ca alcoolicii care nu sunt de părere că beau prea mult.  Încă din 2008 românii și bulgarii sunt printre cei mai slabi școlari din Europa. Nu sunt singurii cu probleme, dar tot e trist și rușinos să fii printre cei mai slabi, în topul țărilor care nu citesc, dar se uită mult la televizor. 

M-a surprins să aflu că rezultatele la nivel european au rămas cam la fel sau s-au deteriorat în ultimii ani pe zona de știință și tehnologie. Tind să cred că mulți tineri sunt obișnuiți să trăiască cu tehnologia, dar mai mult în postura de consumatori, nu creatori.  

Pe plan digital, în 2015, 40% din populația UE n-avea destule competențe digitale și 22% din aproape 446 de milioane de cetățeni nu folosea internetul. Suntem un continent cu o populație cât SUA, dar chiar și acolo unde internetul rural e usturător de scump, doar 11% din populație nu folosește internetul.

Pandemia a scos monstrul la iveală. Munca și învățătura la distanță au devenit brusc o realitate pentru milioane de europeni, și așa am aflat cât de nepregătă e o mare parte a populației. Anul ăsta în Olanda, studenții dau în judecată unele facultăți pentru calitatea slabă a cursurilor oferite online, uneori niște slide-uri trântite rapid, probabil de niște profesori grăbiți și stresați.

Plus, s-a accelerat procesul de a inlocui si automatiza anumite slujbe sau profesii; un program nu poate să fie bolnav două săptămâni sau să moară de Covid-19. Chiar UiPath, cei care se ocupă de automatizat proceduri, se lăuda că au aduăgat 836 clienți noi în primul trimestru, dublându-și baza de clienți de la an la an.

În contextul ăsta, subiectul adaptării și competențelor digitale e urgent: dacă tot automatizăm, mutăm lumea online și le punem tablete cu internet în mână (sau și le iau ei), ce face educația? Ce ar trebui să învețe oamenii?

Uniunea Europeană și competențele-cheie ale secolului 21

Uniunea Europeană, prin Parlamentul European, e și ea de acord. După ani de consultări, au stabilit opt competențe-cheie pe care cetățenii ei ar trebui să le aibă ca să supraviețuiască în secolul 21:

  1. Comunicare în limba maternă
  2. Comunicare în limbi străine
  3. Competență matematică și competențe de bază în știință și tehnologie
  4. Competențe digitale
  5. Cum să înveți să înveți, learning to learn
  6. Competențe sociale și civice
  7. Conștientizare și exprimare culturală
  8. Simțul inițiativei și al antreprenoriatului

E o listă bine intenționată și bun-simț. Cred că aici intră multe din întrebările de la început. Prin prisma experienței profesionale din trei țări, am văzut de toate, de la tineri români care cred că simțul civic e un trend și nu ies la vot,  foști colegi de muncă care insistau să pocească numele străinilor cum îi tăia capul, în loc să întrebe purtătorul cum se pronunță sau cum ar vrea să fie pronunțat, și mult prea mulți oameni care confundă munca cu școala și așteptă să le spună cineva ce să facă.

Competențele digitale

Mai departe, să fii competent digital înseamnă să știi să folosești o gamă largă de tehnologii digitale ca să afli informații, să comunici și să rezolvi probleme.

Competențele digitale sunt formate din 5 aptitudini, fiecare cu o serie de criterii de evaluare ca să se determine dacă ești un utilizator elementar, independent sau experimentat.

  1. Procesarea informației (de ex. știi să cauți și să procesezi ce citești, să cauți în mai multe surse de încredere, dacă știi să faci backup-uri la date și să salvezi datele pe net, în cloud)
  2. Creare de conținut (de ex. știi care sunt elementele de bază ale unui limbaj de programare, cum să creezi muzică, text, și ce înseamnă drepturile de autor online, cum să folosești un macro sau să-ți construiești un site)
  3. Comunicare (de ex. știi cum să scrii mail-uri, să faci conferințe video, să colaborezi la documente online, să folosești banking online, să fii conștient de regulile de comunicare din mediul pe care îl folosești)
  4. Rezolvarea de probleme (de ex. știi cum să-și rezolvi problemele cu ajutorul tehnologiei, ești la curent cu noile tehnologii, știi cum să faci troubleshooting la calcultor)
  5. Securitate (de ex. știi că nu toate informațiile pe care le citești sunt de încredere, că nu ar trebui să-ți dai datele online, înțelegi riscurile pe care tehnologia le poate avea asupra sănătății,

Per total, nici aici nu e rău. Nu cred că e suficient pentru multe joburi care cer studii superioare (altă postare pentru altă dată), dar e un punct de pornire just pentru restul, care nu le au sau nu le vor. E o alternativă la ECDL-ul care exista pe vremea mea, un proiect organizat de organizații non-profit. Să zicem că te califici ca electrician și vrei să pleci în străinătate – la mare căutare și pe bani buni, uneori dublu pe oră față de un om de marketing. Ai putea, în mare, să bifezi competențe digitale, de limbi străine și antreprenoriale, să-ți faci un site de firmă, să vezi  prin video conferință, să pui la cale și un mic plan de afaceri și să zbori.

Am pus descrierea competențelor și criteriilor într-o pagină separată, că mi-a luat mult să le găsesc traduse în română și într-un singur loc.

Nu e cam mult? Și cine o să predea astea?

Nu e cam mult ca o persoană să știe cum să citească un articol? Pare mult, dar e necesar. Sau o să fie necesar dacă România devine și ea o țară cu o agricultură mecanizată, nu de subzistență, o societate informațională și de servicii.

Așa că rămâne întrebarea, cine o să predea asta? Aparent profesorii, în mare. Așteptări mărețe de la oameni care nu sunt plătiți sau echipați cu ce le-ar trebui să predea programa descrisă mai sus.

Sunt de acord cu versiunea lui Funeriu care avea ideea de a da puterea şi resursele sistemului de educaţie oamenilor de calitate, ca să schimbe ei lucrurile. Profesorii care predau la țară povestesc cum le veneau idei bine intenționate dar gata-făcute de undeva departe, și nu li se cerea părerea despre cum să le dezvolte mai departe. Aș vrea ca UE să nu facă greșeala asta. Că informația cea mai bună vine de pe teren, nu din birourile cuiva de departe.

Când mă gândesc la amintirile despre școală, îmi aduc aminte de profesori care mi-au schimbat traiectoria vieții, nu materiile în sine. Profesoara mea de informatică din generală m-a făcut curioasă despre programare la un cerc extracuricular de informatică. Cea de engleză din generală mi-a sugerat să studiez în afară și să fac cursuri la consiliul britanic. Profesoara de română din liceu îndemna toată clasa să meargă la ore, sau îi îndemna pe unii colegii să nu mai bea și fumeze la o bodegă periculos de aproape de liceu (și probabil ilegală). Câțiva se interesau de soarta noastră, dar înțeleg că mulți nu erau plătiți suficient cât să le pese.

Cel puțin nu sunt singura. Un barometru cultural din 2018 care zicea că 93% din elevii români nu au facut niciun fel activitate extracuriculara. În puținele cazuri în care au făcut, a fost din cauza profesorilor.  În satul în care niște elevi au surprins cu notele de 10 pe linie de la Evaluarea Națională din 2020, au reușit pentru că profesorul de română a crezut în ei, i-a tratat omenește, și a încercat  “să- provoace să gândească singuri, să îşi folosească imaginaţia şi creativitatea.” Omului ăla i-aș da resurse să continue să facă ce-a făcut.

Dar mi se pare mult pentru profesori. Văd mulți profesori care spun că nu se simt gata să predea pentru că nu sunt ei pregătiți. Așa că rămân cu o întrebare apărută pe parcurs.

Cum putem să ajutăm profesorii care predau competențe digitale?

Dacă ajunge vreun profesor pe aici, ce am putea noi, cei care lucrăm cu competențele digitale zi de zi, să scriem, să traducem, să organizăm sau să creem?

Știu că trebuie donații, toalete în școli și școli care să nu se prăbușească peste elevi. Dar ce resurse am putea crea sau traduce ca să fie mai ușor? 

Să popularizăm ora de cod? Să facem interviuri cu programatori, ca să înțeleagă lumea cum arată o carieră în domeniu? Să centralizăm ce scriu programatorii români care au bloguri? Schimb de experiențe? Unele sondaje în rândul profesorilor spun că schimbul de informații cu alți profesori din Europa le dă idei noi.

Altfel pot să recomand canale de YouTube gen Kurzgesagt pe știință și tehnologie, subiectele Khan Academy, cursurile freeCodeCamp, cele Crash Course (mai ales despre cum să înveți să înveți) dar toate sunt în engleză, și nu știu în ce măsură lucrurile care mi se par mie utile și ușoare sunt cu adevărat.

Las întrebarea deschisă pentru cine știe mai multe, și dacă strâng destule informații le pun cap la cap.

 * Spoiler alert: n-am dat proba la informatică și nici n-am făcut proiectul de final de an.

Posted on

Începuturi noi ca programator

Săptămâna viitoare încep primul meu job de programator, în mod oficial Junior Software Developer. Incă nu m-am obișnuit cu ideea că s-a întâmplat, sau că mă pot numi programator, cel puțin în ceea ce privește identitatea mea profesională. Dar, de asemenea, nu-mi pică bine să mă uit la site-ul meu și să văd „product manager”, o etichetă care nu mai e actuală.

De unde a pornit schimbarea 

De când am terminat facultatea, am lucrat aproape non-stop în strategie și product management timp de zece ani. Într-un fel sau altul, mereu mă ocupam de site-uri, aplicații sau alte chestii interactive. Doar că pe măsură ce lucram din ce în ce mai mult cu programatori, mi-am dat seama că e mult mai interesant să faci aplicații sau site-uri cu mâna ta, nu doar să le consumi pe ale altora sau să vorbești despre ele.

Calea spre interviu 

M-am apucat să re-învăț să programez în Octombrie anul trecut, când m-am mutat în Olanda. Aveam experiența clasică din liceul de mate-info, dar lumea s-a schimbat drastic, și nu o consideram utilă.

Au trecut șase luni în care învățam Olandeză și programat în paralel. Creierul meu era varză după ce îl bombardam non-stop, ori cu una, ori cu alta.  Am completat primul proiect mai complex, un joc, că să învăț o tehnologie nouă (React), și am început altele care sunt încă în curs. 

În August m-am decis că vreau să lucrez din nou, și am zis să văd care e piața, mai ales pentru juniori, în miez de pandemie. Pe scurt, nu prea exista o piață pentru juniori, doar pentru oameni senior și gata-formați. Programatorii juniori erau o investiție pe care multe companii nu erau gata s-o facă. Există încă multă incertitudine economică, e foarte greu să educi un junior de la distanță și să sacrifici timpul unui om care ar putea să facă altceva, și în plus, mulți sunt juniori și neexperimentați din cauza vârstei. 

Am aplicat la câteva slujbe de senior product manager, convinsă că n-o să iasă mare lucru din programare. Mi-am dat seamă din câteva interviuri că mă bântuie același haos care m-a făcut să îmi schimb traiectoria — companii care cresc foarte repede, haos în modul de lucru, cale sigură către burnout. Înre timp a apărut o oportunitate aproape de nicăieri, aproape perfectă: o companie care căuta fix un junior să înlocuiască pe cineva pe termen lung, și de la care să învețe. Fix ce vroiam. Am primit undă verde de la un amic care lucrase deja cu proprietarul, și am început să vorbim. 

Interviul în sine 

Au fost două părți: un ‘phone screen’ uzual în care am tatonat terenul ca să înțelegem mai mult unii despre alții.

A urmat un interviu tehnic cu prezență fizică, dar doar între mine și doi oameni în birou. Partea tehnică n-a fost deloc așa cum zic site-urile și podcasturile, sau cum m-au instruit prietenii și mentorii. N-au fost întrebări despre algoritmi, structuri de date, și nu mi s-a cerut să implementez seturi în JavaScript sau să fac aplicații în React de la zero. 

Am avut un exercițiu foarte specific companiei lor, în care trebuia să clonez o aplicație deja-existentă, să o modific, și să descopăr motivul pentru care n-o să funcționeze, chiar dacă fac totul conform instrucțiunilor. Pe scurt, era o înfundătură intenționată, dar trebuia să mă gândesc la soluții alternative (fără să le și implementez).

Au fost nenumărate momente în care nu credeam că a decurs grozav. A durat mult până să recreez și să configurez mediul de lucru specific lor, dar pe laptopul meu. A trebuit să spun „Imi pare rău, nu înțeleg asta” sau „Poti să mă ajuți aici?” Dar cumva a ieșit. Poate că adevăratul test nu era să vadă dacă pot să completez toți pașii, ci dacă mă scufund sau încerc să înot — dacă pot să pun întrebări atunci când mă blochez în loc să mă panichez sau să renunț. M-am panicat destul din alte motive dar am încercat să nu arăt asta 😉

Mai departe 

Nu știu dacă am sfaturi sau sugestii care să nu sune foarte generice pentru alți oameni la început de drum sau care se gândesc să schimbe carieră. Fiecare om, slujbă, companie și țara e altfel.

Mă bântuie în schimb niște gânduri de când tot citesc poștări de la juniori de pe forumuri sau site-uri de programatori:

  1. Durează foarte mult să înveți orice. Toată lumea se grăbește, încearcă să învețe prea mult deodată, sau se umflă în pene cât de mult nu dorm ca să codeze non-stop. Spoiler: e o strategie care nu duce la rezultate pe termen lung, indiferent de domeniu. Duce cu siguranță la burnout sau nefericire. Mai ales ca programatori, avem atât de mult de învățat zilele astea încât e imposibil să știi tot pe parcursul unei vieți sau cariere, darămite înainte de interviu.
  2. Salariul nu e cel mai important lucru din lume — mai ales la început. Contează mai mult să înveți într-un mediu de muncă prielnic, care să nu te exploateze mental sau să profite de naivitatea și dorința arzătoare de a lucra undeva, oriunde. 
  3. Pregătește-te pentru orice. Nu te specializa prea devreme într-o tehnologie, înainte să descoperi paletă largă de opțiuni. Până la urmă la interviu n-am folosit mai deloc limbajul sau framework-ul pe care l-am învățat și am crezut că o să ‘pice’. Am folosit cunostințe pe care le-am dobândit în slujbe anterioare (networking) și concepte de ‘igienă’  legate de programat (de ex. cum să configurez descrierile unor aplicații în JSON și să inițiez Firebase).

Succes dacă te regăsești și tu în orice am scris mai sus, sau aplici pentru joburi pe timp de pandemie. E greu, dar nu imposibil.

Posted on

Gânduri de Septembrie: un an de Olanda

Cochetez cu o ideee la care mă gândeam de câteva săptămâni: în loc să încerc să scriu mai mult despre un subiect, să scriu câte puțin despre gândurile de săptămâna asta.

Cu ce-mi ocup timpul

Sunt în Olanda de un an de zile. Mă bucur că am stat un an de zile între ultimul job, mutat, divorț și recuperat pe mai multe planuri. A fost un prilej să-mi revizitez prioritățile și visele pe următorii zece ani în loc să continui cu ce făceam înainte. E o țară în care momentan simt că există destul de multă libertate individuală, coeziune și încredere între oameni, și un echilibru între muncă și viața personală. 

M-am apucat să caut de muncă. Am niște oferte promițătoare, unul pe partea de software engineering, altul pe partea de product management, și încă nu mi-e clar ce să aleg mai departe. Poate e timpul să închid un capitol și să deschid altul (programat), dar rămâne de văzut.

Mi-am reinstalat PiHole pe un Raspberry Pi Zero W. Îl am de un an de zile ca să elimin o mare parte din reclamele enervante de pe rețea (inclusiv tabletă și telefon) timp în care mi-am dat seama că 12-15% din traficul lunar e alcătuit din reclame și trackere/telemetrie. Mă gândesc să scriu un tutorial despre asta dacă există lume interesată, pentru că am căutat unele în Română dar nu sunt foarte clare.

Am reușit să fac kombucha și compot în casă. Kombucha e echivalentul meu al pâinii de casă pe timp de pandemie, doar că n-am nici cuptor, nici mașinp de pâine și nici nu mănânc pâine. In San Francisco nu era săptămână fără kombucha, și la birou aveam kombucha de ceai verde la robinet. Ideea de kombucha făcută în casă a venit pe timp de caniculă, când ciuperca de ceai era mai activă decât pe frig și a mâncat zahărul mai cu spor, deci am așteptat mai puțin. Compotul pălește în comparație pentru că e gata în 15 minute, nu în 15 zile, dar a fost ca o amintire din copilărie plăcută și PG-13, pentru că la mine în familie nu prea se bea 🙂

Gânduri

Mereu mă blochez la diacritice.  Diacriticele sunt o problemă pentru mine, o chiciță care țin, pentru că îmi place să citesc în română cu ele, dar nu să și scriu (chiar dacă am toate tastaturile). E mai ușor să scriu fără diacritice și după aia să convertesc textul, de ex. cu diacritice.com, dar nu e deloc practic. Am găsit un serviciu mai intuitiv (diacritice.ai) bazat pe niște machine learning, și aș fi interesată să aflu cum să învăț să fac și eu asta, ca să învăț despre machine learning. Cine are idei, vă aștept în comentarii 🙂

California arde din nou, dar acum arde mult în San Francisco. Pe de o parte îmi pare bine că nu mai locuiesc acolo, pe de altă parte îmi pare rău pentru toți oamenii care trec prin asta în fiecare an și totuși îndură asta. Pentru că acum există focuri tot anul, și cel puțin o dată pe an cenușa ajunge și în Bay Area, unde cerul se face roșu (că în Australia în ianuarie 2020) și o simți când respiri sau îți intră pe geam în casă. Sunt cu gândul la vorbele unei fetițe de 4 ani din San Francisco când a văzut cerul și a aflat că e portocaliu din cauza de foc și cenușă: “Is this how dinosaurs died?”  

E greu să ai ambiții dacă ești tânăr pe timp de pandemie. Un jurnalist britanic pe care îl urmăresc de ceva vreme se gândește la felul în care lumea s-a schimbat de când a terminat liceul, și cum pandemia a stricat oportunitățile tinerilor. Se întreabă ce ambiții poți să mai ai în Marea Britanie a anului 2020, față de cea în care a crescut el:

“The past ten years have chipped away at (having ambitions). A house has become something no one can afford unless they can rely on the bank of mum and dad, while the media bombards you with messages about how it’s your own fault you can’t save a hundred thousand pounds. Jobs which offer long-term careers and progression have been eroded, to the point of destruction. There is no such thing as job security if you are young.“

În contextul ăsta m-au impresionat și experiențele adolescenților români de la început de pandemie. Cel mai important și interesant mi se pare faptul că sunt o generație diferită față de a mea, vizibil și vocal dezamăgiți de lipsa de empatie și înțelegere din partea celor la putere. Generația mea (care a terminat în 2007) n-a avut curajul ăsta sau vocea asta.

Noi am avut norocul de a termina fix când lumea o lua la vale din cauza crizei financiare din 2008. Sentimentul care ne-au urmărit a fost același: nu sunteți suficient de harnici, dați banii pe prostii, hai că nu e așa de rău. Dar întrebarea cea mai presantă a generației mele a fost…ce rezolvăm dacă îi punem deoparte? Nu cunosc pe nimeni care să-și fi dorit o viață similară cu cea a părinților, așa că mulți care au putut au plecat.

Lipsa asta de empatie se extinde global, și o văd cum apare în mod insidios în articolele despre cum să-ți găsești de muncă (tot pe timp de pandemie). Din SUA, unde în perioada de vârf au fost de cinci ori mai mulți oameni fără slujbă decât în timpul Marii recesiuni din anii 20, WSJ vine cu niște citate de la niște recruiteri care spun că văd candidați “capricioși, nerăbdători, și că nu-și dau seama că lasă impresia că sunt foarte frustrați.” Serios? Dacă nu mai ai slujbă, nici speranțe de slujbă și nici mare plasă de siguranță, cred că e cumva de înțeles că n-o să poți fi 100% profesional ca pe vremuri și că vrei o slujbă, cam urgent. Ca toți proprietarii de cafenele care se trezesc cu masteranzi, pentru că orice e mai bine decât nimic.

Cred că trecem printr-o traumă colectivă bizară fără un sfârșit bine delimitat, și e normal ca tinerii să o resimtă mult mai puternic, mai ales că toată lumea are așteptări de la ei. Lumea o să se redreseze eventual, dar o să rămână o distincție clară între înainte/după pandemie. Între timp, m-am convins și eu că lipsește cu desăvârșire empatia pentru o generație de criză, care nu numai că va moșteni problemele clasice ale generațiilor de dinainte, dar va fi împovărată și cu recuperarea economică post-pandemie. Tot nu sunt pe aceeași lungime de undă cu cei cărora le lipsesc cumpărăturile pe post de divertisment în condițiile în care se moare pe capete, dar pe termen lung le înțeleg frustrările.

Știri mai diverse. Acum câteva săptămani o tipă din Croația remarca pe twitter ca parcă suntem supra-saturați cu știri din Statele Unite: știm foarte multe despre ce-i preocupă pe americani, dar probabil foarte puțin comparativ despre ce se întâmplă în Europa și alte părți ale lumii, de bine sau de rău. Vreo 50.000 de oameni au fost de acord cu un like. Ce-i drept, au jurnalism de calitate într-o limbă pe care mulți dintre noi o înțelegem și strategii de marketing foarte eficiente. Asa ca am făcut o listă de Twitter cu câteva surse de știri din UE (pentru început) ca să-mi diversific feed-ul. Am descoperit cu plăcere că există ersiuni în engleză ale unor ziare de renume european (El País, Le Figaro, Der Spiegel, și alții) cât și mulți jurnaliști afiliați publicațiilor care scriu despre Europa. Știu că Twitter nu e popular în România, dar îl prefer Facebook-ului pentru că totul e public, oamenii sunt forțați să scrie mai puțin decât pe Facebook la fiecare eveniment, și există șansa să găsești oameni și nișe foarte interesante (de ex. mineralogie, istorie, fizică, etc.). Accept mereu sugestii pentru listă, momentan pentru Europa mai mult.

Despre știri și dezinformare.

O frază la care mă gândesc mai mult decât aș fi crezut: pe net, știrile credibile sunt în spatele unui paywall, dar minciunile sunt gratuite. Articolul e la fel de interesant, despre cum abonamentele sunt justificate, până când nu mai sunt, pentru că oamenii nu au acces la jurnalism de calitate. Devine o problemă și mai mare când descoperi că pe social media, oamenii se implică mai mult în postări de la site-uri de propagandă ale unor țări că Rusia, China, sau Iran (care sunt gratuite), decât de la un ziar local sau sursă legitimă care are paywall.  

M-am întrebat mult cum a ajuns lumea să diveargă atât de mult în ceea ce privește consumul de știri, nu doar din cauză de rețele sociale. Mă întreb și cum se vor adapta normele sociale ca să facă față unei lumi în care toată lumea scrie și comunică tot timpul, peste tot, foarte ieftin – nici nu trebuie să ai blog sau site ca să ai o platformă. Știu doar că personal nu sunt o fană a îngrădirilor de orice fel.

Așa că mi-a plăcut un eseu lung și captivant de la Anne Applebaum despre cum unii republicani care sunt împotriva președintelui au reușit să atragă atenția altor republicani, în ciuda faptului că toți sunt bombardati și epuizați de informații în care ori nu mai cred, ori îi derutează.

„În loc să fim preocupați de lucrurile extraordinare pe care individul iluzionat le crede, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile obișnuite pe care nu le mai crede, a căror absență a permis înflorirea bizarului”. (Aeon)

Pe lista de lectură

  • Deaths of despair and future of capitalism, de Anne Case și Angus Deaton (ea Profesor de economie și afaceri publice emerit la Universitatea Princeton, el câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în 2015 printre altele) . Capitalismul are problemele lui, și pare că scârțâie în multe părți ale lumii unde a devenit crony capitalism, capitalism de cumetrie mai degrabă. M-a atras citatul ăsta care n-ar trebui să surprindă, dar totuși… “We do not think that taxation is the solution to rent-seeking; the right way to stop thieves is to stop them from stealing, not to raise their taxes.”
  • Can’t Even – Anne Helen Petersen, despre generatia burnout, un fenomen pe care l-am resimtit si eu in state. A scris un articol fenomenal anul trecut pe care toata lumea pe care o stiam il citea. Sper să fie bună pe partea de soluții, că pe partea de diagnostic stăm bine.
  • Deepfakes: The Coming Infocalypse de Nina Schick, jurnalist de investigații. În ziua de azi se pare că ar trebui să ai un nivel de educație și gândire critică destul de ridicat doar ca să analizezi un articol de știri – o barieră aproape de nedoborât pentru unii oameni defavorizați. Dacă nu stăm bine azi, sunt curioasă cum o să stea lucrurile când o să existe deepfake-uri și știri false mult mai convingătoare decât ce vedem acum, și ce o să înseamne pentru încrederea publicului în politică și nu numai.