deea // supermagnet

photo from Cine Fanatico. Be polite but don’t kiss ass.

Cu intarziere, am fost si am vazut Gran Torino sambata seara si pot sa zic cu mana pe inima ca are potentialul de a deveni my favourite film of all time, depasind The Departed sau Donnie Darko in topul personal. Nu tind sa scriu despre filme foarte mult pentru ca oricum fac parte din ritualul saptamanal, cate doua sau trei, si nu sunt exact critic de filme. Plus ca imi plac si unele mizerii comerciale cum le-ar zice unii, so I’m totally gay.

N-o sa stric subiectul filmului pentru ca si Wikipedia poate sa faca asta oricand, dar:

• Mi-a placut faptul ca pana la sfarsitul filmului, te convinge sa iti schimbi parerea despre personajul principal, la fel cum si el isi schimba parerea despre cei din jurul lui. So to say.
• Mi-a placut Clint Eastwood cantand in final;
• Mi-a placut faptul ca desi are personaje secundare autentice, in genul Slumdog Millionaire, nu sunt glorificate si scoase din context, ci performantele lor sunt augmentate de prezenta lui Eastwood.
• Un critic spunea ca in cinematograful in care a fost lumea a plans la final; cred ca e printre putinele filme care au reusit sa ma impresioneze – nu pentru acelasi motiv (care era patriotismul in cazul celor din sala respectiva de cinematograf), dar pentru cauza pentru care milita, mai importanta decat patriotismul care nu s-a simtit la fel de tare. Pentru ca suntem in Marea Britanie.
• E un film exact in stilul lui Clint Eastwood, asa cum il portretizeaza articolul asta din Esquire pe care il iubesc la nebunie

Si am descoperit o chestie apropo de Esquire in Marea Britanie: poti sa suni la un numar de telefon si sa primesti revista cu o coperta fara titluri, alb negru, pe un alt tip de hartie premium. Foarte frumos pentru colectionari. Ah da, si Clint Eastwood e pe ultima coperta, bineinteles

Acum ceva vreme aparuse o facultate din Marea Britanie (Nottingham-Trent University) care oferea un master numit Cyberpsychology, foarte interesant de altfel, pentru a te specializa in psihologia “lucrurilor din online” cum ar fi jocurile de noroc, profilurile pe site-uri de networking si alte traume ce ar putea aparea din utilizarea acestora.

“Psychology at NTU has a number of psychologists who have expertise in cyberpsychology (e.g., in the areas of online gaming and gambling, online education, health and clinical online issues, online counselling, identity and self-presentation, social-networking, online relationships and sexuality, cyber-crimes, online methodologies, artificial intelligence).”

Din pacate nu m-a pasionat sa fac psihologie sau IT ca sa pot continua asa ceva asa ca am ramas cu un fel de ‘of’ pentru ca e o chestie ce ar putea avea un viitor, poate chiar rasunator pe masura ce oamenii devin din ce in ce mai superficiali, si daca stau si ma gandesc, oamenii vor cauta tot timpul ‘experti’ care sa faca pentru ei lucruri pe care ar putea sa le faca si singuri dar nu au timp, chef, pregatire, rabdare. Pentru ca da, e mai bine sa lasi pe cineva care stie mai bine decat tine. Cum e si managementul reputatiei online! Ma face sa cred ca multa lume subestimeaza puterea brandingului in general.

Culmea e ca aceste doua subiecte ar putea sa devina din ce in ce mai cunoscute, cel putin uitandu-ma la diverse stiri din domeniul psihologiei – despre generatia nascuta dupa 1990 :

“It’s a world where everything moves fast and changes all the time, where relationships are quickly disposed at the click of a mouse, where you can delete your profile if you don’t like it, and swap an unacceptable identity in the blink of an eye for one that is more acceptable. It may be possible that young people who have no experience of a world without online societies put less value on their real world identities and can therefore be at risk in their real lives, perhaps more vulnerable to impulsive behaviour or even suicide.”

Mai tineti minte articolul acela din Esquire #4? Copiii revolutiei devin astazi adulti – nu toti astia din “generatia noua” sunt eroii despre care povestesc ei

Acum ca in sfarsit am net si pot sa ma ‘desfasor’ cum s-ar zice pot sa impartasesc cateva ganduri din ce a insemnat drumul pana aici si alte mici detalii.

Am vazut revista Esquire (sau cel putin reclame la ea) in aeroport dar nu am mai luat-o pentru ca simteam ca nu vreau sa citesc articolul despre blogurile in romana din ea. Nu stiu de ce dar nu as da 10 lei pe o revista care aici e de trei ori mai groasa si are acelasi pret, parca spune ceva despre ce e inauntru! In fine, aglomeratie mare la Henri Coanda, noroc cu check-in automat de la Lufthansa care te poate scuti de o coada interminabila (noi avand ‘norocul’ sa nimerim in avion cu niste muzicieni probabil veniti de la festivalul George Enescu care tocmai se terminase) si multi nervi.

Primul zbor, Bucuresti-Munchen a intarziat douazeci si cinci de minute pentru ca s-a gasit un bagaj neidentificat. Am stat si am asteptat o gramada, timp in care multi si-au pierdut sau aproape si-au pierdut legatura la Munchen, unii din ei avand treizeci de minute intre zboruri – noi aia mai norocosi, chiar o ora intre cele doua zboruri, ora care s-a transformat in cateva minute din pacate. Cum se zice in engleza ca ‘lightning never strikes twice in the same place‘, ba uite ca se intampla! Munchen-Manchester a intarziat si el din acelasi motiv – a ajuns un bagaj dar n-a ajuns persoana si a trebuit sa fie identificat, dat jos si abia dupa alte douazeci de minute am plecat, de data asta calm, fara grija ca pierdem ceva pe undeva.

Prima diferenta sesizabila a fost in terminalul de la Munchen – la Bucuresti te pun sa iti dai jos centura, cercei, lantisoare, telefoane mobile etc. dar nu prea se mai uita nimeni la tine – daca ii arati ‘asta e tot ce am pe mine’ te lasa sa treci. In Munchen in schimb n-am mai avut timp sa stau sa dau jos centura bratari ceas ci le-am lasat pe mine. Asta e, ne scuzam, ne grabim, trebuie sa prindem avionul DAR am mai petrecut 30 de minute in care m-a pus sa ma si descalt si m-a cautat si prin buzunare si a trecut detectorul de metal peste tot. Pana si fondul de ten din ghiozdan putea sa fie un lichid dubios!

Acum ca ajung la partea despre Manchester, toata lumea intreaba acelasi lucru – cum e orasul, cum sunt oamenii, cum e vremea (ce intrebare, legendara vreme britanica) etc.

• E mare. Foarte mare! Doua milioane de locuitori in Greater Manchester
• Totul are o logica: pasaje, strazi, stradute, poduri, cartiere foarte bine delimitate si administrate. Exista legaturi foarte clare, ore precise pentru autobuze (intarzie maxim un minut, daca se intampla) si totul se desfasoara ca si cum ar fi conform cu un plan.
• Nu ma mai simt in pericol cand trec strada ca va exista cineva care sa nu opreasca, cineva care sa vina in viteza, ca o sa opreasca pe trecerea de pietoni, ca se circula atat de rapid incat poate sa te loveasca si pe trotuar. Cred ca asta e cea mai placuta schimbare, linistea ca nu voi muri intr-un accident rutier foarte curand
• Exista viata fara masina personala!
• Indieni, arabi, asiatici, multi de genul.
• Sunt o gramada de tineri, fiind cel mai mare centru universitar – tinerii ‘aia’ de care toata lumea vorbeste, de se vopsesc roz cu buline in cap, isi fac unghiile negre, verzi, albastre, se imbraca in cele mai diverse feluri de la asa-zisul stil ‘indie’ pana la cizme ugg si crocs si mai stiu eu ce. In acelasi timp, fiind un oras foarte mare, nimanui nu-i pasa. Profesorilor nu le pasa daca ti-ai facut dreadlocks si vii asa la curs si nici daca ai parul roz sau verde neon. Nimeni nu se uita (pardon, holbeaza) la tine pe strada ca si cum te-ar masura din priviri si ar zice ‘ia uite-l si pe asta cum s-a imbracat’ ceea ce te face sa te simti bine. Nu o sa se gandeasca nimeni ‘aha, stiu haina aia, e de la <nume de magazin> si a costat o avere/20 de lei’ cum se intampla pe la noi. Prietenii stiu de ce!
• Pretentii multe, mult mai multe ca in Romania. Great value for money – in restaurante se striga dupa ospatari desi serviciul e OK in majoritatea locurilor, esti intrebat daca e mancarea buna, daca mai vrei ceva, daca iti mai trebuie ceva, daca vrei sa mai treci pe-acolo. De la cel mai ieftin curry pana la restaurantele de lux. Esti bagat in seama si te face sa te simti bine! Asa e cand e concurenta mare.
• In magazine e cam ca la Meli-Melo la noi pentru cei care stiu si au intrat – toti te intreaba ‘you allllllllllriiiiiight?’, daca vrei ceva, daca ai nevoie de vreun shop assistant pentru ceva, in afara zilelor in care e foarte aglomerat si lumea intra doar ca sa se uite si nu sa cumpere. Diferenta sesizabila este ca atunci cand ai zis ‘nu’, chiar inseamna nu! Nu inseamna ca vrei sa mai auzi de fapt despre oferte de nu-stiu-ce si esti doar timid, inseamna ca nu te mai intreaba nimeni nimic. ‘Ma uit doar’ chiar asta reprezinta, spre deosebire de Romania, unde ‘Ma uit doar’ inseamna sa fii intrebat dupa aia ‘Ati auzit de noua noastra promotie…?’. Nuuuuuuuu!
• Totul e automatizat, de la aparate pentru reincarcarea creditului la telefon pana la self service in supermarket. Poti fi mai mult sau mai putin masochist in functie de coada la care te asezi. Ah da, cozile! Niciodata nu sunt cozi foarte lungi pe nicaieri pentru ca exista doar o coada si sase case (sa zicem) si in secunda in care s-a eliberat una din ele esti chemat. In total cred ca n-am stat nicaieri mai mult de un minut ca sa ajung la casa. Cumparaturile nu mai sunt nervi, ci placere. Oamenii nu sunt nevricosi, daca n-ai cod de bare la produs si nu si nu, o sa il lase balta si vor trece mai departe decat sa ii faca si pe altii sa astepte.
• Daca iei o pereche de pantofi sa o probezi sau orice altceva, nimeni nu pune nimic la loc, toate sunt lasate la voia intamplarii pentru angajati – pe principiul ‘you have to crawl before you walk’ si ca trebuie sa munceasca sa isi castige banii si ca e de datoria angajatilor sa le aranjeze si nu a clientilor de a le pune pe umeras sau inapoi pe raft. Nu e tocmai OK pentru ca oricat de multi angajati ar fi tot vor exista haine pe jos, gata sa fie calcate in picioare.

Cam atat despre oras, despre scoala cu alta ocazie !