Nici Amsterdam nu mai e Amsterdam

Daca acum vreun an ma enervam ca Edgar’s Pub din zona Pta Rosetti nu mai e Edgar’s, ci doar cel de pe Edgar Quinet a ramas in picioare, se pare ca nici fostul Amsterdam nu mai e ce a fost odata demult. Forget Amsterdam.

“We went to Amsterdam Cafe to only be appalled with the new owners (a Turk, it seems, not that it matters), managers, staff and customers. The music was old, loud, and cheap. The light was too bright or too dark. The staff was dressed like neighbourhood wannabes and spent its time at tables, presumably with friends. That explains why we had nothing in common with the clientèle and why the waiters were especially nice. The horror of the menus in small print of funny misspells (e.g. coq au vine) could only make me think of silliest neighbourhood joints imaginable inBucharest. The walls were covered in visible cables, random promotional items, MTV projections and flat screens. The toilet walls and doors had holes where people had pulled off one object or other.”

Ceva deosebit

Imi traiesc viata cate o cana de ceai verde la cateva ore. De vreo sase ani de zile. De la bancha si sencha pana la matcha, azi am reusit sa vad si cum se prepara ceaiul, asa cum ar trebui el sa fie. Cum s-ar zice, am mai bifat ceva de pe lista mea de lucruri pe care vreau sa le fac sau vad.

Venind din Marea Britanie unde fiecare ceasca de ceai trebuie facuta cu multa dragoste, ceremonialul japonez insista ca fiecare ceasca de ceai trebuie facuta din respect pentru oaspetii tai. Ceaiul nu este doar o bautura, e un ritual, este un gest de politete. Nu se bea nimic altceva cu ceai, respectiv nu se bea doar spre seara, in stilul cafenea. A fost intr-adevar ceva deosebit, pentru ca cei de la organizatia Nipponica organizau cursuri acum ceva vreme (candva in 2003 sau 2004) dar erau peste mana pentru destul de multi oameni si au facut public un ritual mult mai intim, ce se desfasoara in camere de trei pe trei metri, pe un covor tatami, si cu foarte putine vorbe, preferabil soapte.

Ceaiurile Triangle D’Or (Mariage Freres) sunt impresionante ca estetica, respectiv ca gust (eu am avut un ceai foarte parfumat si nu foarte tare, asa cum mi-ar placea sa fie de multe ori) si zic asta dupa ce am baut foarte mult ceai la viata mea. Altfel a trebui sa-mi dau peste mana sa nu beau un cherry frappé inainte de a degusta acel matcha.

Exercitiul “problema”

Nu stiu de ce în masochismul meu citesc un blog pe nume ‘Starbucks Gossip’ unde un masochist si mai mare ca mine scrie însemnari despre ce se întâmpla cu Starbucks prin lume si în Statele Unite. Nu stiu altii cum sunt dar eu ma gândesc de multe ori la acest lucru pe care multi vor sa-l numeasca “shopping experience”, care e de fapt, în vorbe foarte simple, cât de bine ma simt într-un magazin/restaurant/orice loc în care are loc actiunea de a consuma.

Aici se pune foarte mare valoare pe acest “shopping experience” si pe valoarea de “entertainment” a unei reclame. Exemple precum gorila Cadbury, camioanele, reclama la Drench si asa mai departe. Campaign de luna asta parca a lasat un comentariu de genul “sunt atât de geniale încât par a nu fi avut niciun fel de strategie”.

În fine, revenind la Starbucks-daca intrati pe site-ul Starbucks în S.U.A. o sa vedeti pe fiecare pagina un mesaj de genul “ai o idee? Spune-ne despre ea”. Bineînteles exista doua moduri de a privi lucrurile: ce cool, daca am o reteta pentru o cafea exista posibilitatea ca Starbucks sa o accepte si sa îmi branduiasca ideea si sa ma faca faimos/faimoasa. Al doilea mod e “Starbucks e în pâna de idei si nu stie cum sa inoveze sau sa fie pe placul consumatorilor.”

Pariul meu e evident pe a doua varianta din moment ce oamenii si-au schimbat logo-ul, au încercat tot felul de prostii în afara, aici în Marea Britanie nu pot sa spun ca în oras se întâmpla cine stie ce dar le pasa foarte mult de comunitati si de oameni, pe când în Statele Unite au adaugat niste dopuri de plastic la pahare ca sa nu îsi verse lumea cafeaua în masina, doar pentru ca au descoperit ca foarte multi intra în Starbucks, cumpara cafeaua, se urca în masina sa o duca acasa sau la birou si o pun pe scaunul de lânga ei. Cât de utila sau de proasta e ideea asta (dopurile de plastic reprezentând materie ce trebuie reciclata) ramâne de discutat.

Dar ce nu s-au gândit oamenii este ceva în felul urmator: în Starbucks, asa cum a vrut Schulz sa fie, intri ca sa stai de vorba la o cafea (sa zicem): ai canapele, scaune, mese, te întinzi, ai wireless, poti sa lucrezi, sa faci ce te duce capul dar în mare sa petreci cât mai mult timp în cafenea. Problema ar fi cafeaua ca diuretic. Exercitiu mental: n-am vazut nicio cafenea Starbucks nou infiintata care sa aiba toaleta proprie. Stiu ca n-am vazut suficiente cât sa exprim o parere dar am vazut cel putin 20 si nicio cafenea nu avea toaleta proprie. Nu stiu daca asa e “intended” dar devine o problema când trebuie si n-ai unde.

Nu stiu de ce si multe pub-uri aici uita acest detaliu (berea fiind la fel de problematica). Experienta mea de a alerga de la un capat în celalalt al unui mall sau sa caut cu disperare o toaleta publica nu e deloc placuta. Evident e greu sa gasesti un loc în care sa poti construi o toaleta dar ar fi si mai bine sa gasesti un spatiu de închiriat în apropierea ei. Si atunci sa n-o dai în bara (Starbucks din statia de tren de lânga mine e lânga o toaleta unde trebuie sa platesti 50p ca sa intri). Cauta-te de monezi, înjura cafeaua pe care tocmai ai baut-o si îti vei jura sa nu te mai întorci niciodata acolo decât în caz de urgenta maxima.

Altele pe teme oarecum asemanatoare: Despre mall-uri: impresii si consideratii personale, Problem detection study: un tool BBDO