Paradoxul Craciunului

Craciunul anul asta a devenit in mare parte ceva comercial si si-a pierdut din farmec.

Azi a aparut prima firma care vinde brazi online. E probabil o idee geniala pentru oameni ocupati, plecati, lenesi sau doar nepriceputi.  Iti alegi un brad, vine o echipa, ti-l pune in casa pe unde vrei, ti-l si decoreaza si cand trec sarbatorile il scoate atunci cand vrei tu. Toata chestia asta costa vreo 4.000.000 de lei. Oare are rost sa faci asa ceva cand nu esti corporate? Sa dai 4.000.000 cand iti iei un brad cu maximum 1.000.000 de lei (unul superb chiar) si sa pierzi tot farmecul din aranjarea lui alaturi de familie?  Nu mai esti living the corporate dream, ci keeping the dream alive cum s-ar zice. Si daca esti corporate, probabil nimic nu se compara cu vreo cateva ore in care angajatii aranjeaza bradul asa cum se pricep ei mai bine. Procesul de bonding dispare in mod dubios atunci cand pui mana pe telefon si vine un necunoscut si ti-l aranjeaza.

Nu ti-ai luat azi, nu-i nimic, in doua zile de acum o sa fie de trei ori mai scump. E ca sa te inveti mine sa cumperi din timp pana cand toata lumea o sa se invete sa cumpere din timp si cozile sa fie in Noiembrie, nu Decembrie. Dar n-o sa te inveti minte!

oplusd

Am incetat sa ascult stirile de dinainte de sarbatori, aceleasi oboseli cu “Romanii nu au bani”, “Romanii nu isi permit”. Aiurea, Romanii, ca un colectiv de vreo douazeci de milioane de oameni isi permit foarte bine sa faca toate cumparaturile pe care le fac si singurele cifre la care merita sa te mai uiti sunt cele despre cat s-a cheltuit in perioada sarbatorilor. In mod la fel de dubios, chiar daca cifra creste pe an ce trece, “Romanii nu isi vor permite niciodata” la stiri.

In schimb, ce ar putea sa faca sa pastreze spiritul Craciunului, in loc de brazi montati la tine acasa, sa gasesc mai multe centre de ambalat cadouri. La asta nu ma pricep. Nu stiu sa fac o funda, sa asortez o hartie cu o panglica, nu stiu sa scot codul de bare de pe cadou ca sa il fac cat mai credibil pentru un copil mic. “Mami, de ce are cod de bare? Asa au si celelalte jucarii”. Pai vezi, e de la hypermarketul Mos Craciun.

Mihnea

Ziceam ca imi place de cineva…ei bine, acum nu mai am de gand sa ascund cine, ce, cum, de ce, ar trebui sa dau dovada de ‘responsabilitate’ si sa imi asum cuvintele. In sfarsit…El e Mihnea. A venit asa, pe neasteptate, nici eu nu mai tin minte cand l-am observat, dar cred ca se intampla acum vreo saptamana pe hol, in fata clasei lui. It just happened.

Eu nu mai stiu ce cautam pe-acolo exact, dar probabil ca vroiam sa ma bag in seama. Intr-o clasa cu 21 de baieti, doar n-o sa stau fix cu fetele. Mihnea are aparat dentar. Excelent loc de pornire pentru o conversatie. Buna, am observat ca ai si tu niste chestii de metal de care abia astepti sa scapi candva in viitor.

Am stat de vorba, pauzele s-au scurs, si pe masura ce eu imi dadeam seama ca e un tip de treaba si amuzant, deveneam din ce in ce mai timida si nu prea aveam curajul sa ma duc sa-l intreb ceva direct. Ei bine, din aceasta cauza, am fost oarecum ‘fortata’ sa vorbesc cu el de o colega in mijlocul unei lucrari la fizica. Am bajbait prima oara, deoarece tot ce aveam eu sa-i zic a fost ca luasem un 3,50 la fizica ca daca ia 5 sau 6 e bine. Ma simteam proasta. Eram!

In momentul in care stateam fata in fata cu el, numai de vorbit de lucrari la fizica n-aveam chef, dar parca era un inceput. Aflu ca e din Scoala 11, cei care au dat capacitatea la fostul meu liceu. Ma intrebam cum de nu l-am vazut atunci in primul rand.Cand am emotii, sunt nervoasa sau orice asemenea, mi se racesc mainile, mi se fac de gheata. Abia le mai simt si nici daca as vrea sa gesticulez nu le incalzesc. In acea zi, am aflat numele lui intreg si am dat mana, gest foarte formal, moment in care am simtit ca avea mana la fel de rece ca a mea.

Cateva zile mai tarziu, am tot stat pe la ei prin clasa, prin fata clasei, am mai vorbit cate ceva, s-a mai jucat la mobilul meu, la palm-ul meu, eu la mobilul lui si-asa mai departe. Imi inchipui un fel de nostalgie ciudata in cativa ani de acum. Inca nu il intrebasem de numarul de telefon, aveam senzatia ca nu il cunosc inca suficient de bine, dar nu stiu la ce ma gandeam eu! 🙂

Intr-un final, l-am intrebat, si mi-a luat telefonul, a scris el numarul, l-a salvat si mi-a pus telefonul de gat. De ce aveam meniul in limba maghiara nu stiu dar nu stiu nici de ce el stia putina considerand ca nu era ungur.

Cand te obsedeaza ceva, vezi toate micile detalii pe care nimeni nu le baga in seama. Piciorul drept la 90 de grade, cel stang intins, eu dadeam din picior si cu mana dreapta la fata. Obesii superficiale nu sunt incurajate.