Cursurile School of Life ca o formă de terapie în grup

School of Life self awareness

Am scris mai demult despre faptul că îmi place School of Life, această instituție înființată de Alain de Botton pentru bunăstarea emoțională a celor ce aleg să intre în magazin, să ia o cărticică sau să meargă la cursuri. Am citit vreo patru-cinci cărți în câteva săptămâni atunci când le-am descoperit, le-am dat și altora și mă gândeam dacă să mă înscriu la unul din cursurile lor, în mare parte pentru că aveau un curs numit „How to work with difficult people”. Între timp la serviciu s-a anunțat un parteneriat cu School of Life și încet-încet au ajuns colegii mei la cursuri și m-au făcut și pe mine curioasă.

Acum aproape două săptămâni am fost la primul curs de jumătate de zi. Nu știam la ce să mă aștept înainte, dar dat fiind că era abia într-o vineri de dimineață nici n-am avut timp să mă gândesc foarte mult la el înainte. A fost o sesiune mică și foarte bine organizată în subsolul clădirii în care au un magazin în Londra, cu aproape 20 de oameni și un tutore (un fost jurnalist care s-a reprofilat ca psihoterapeut).

Fără să intru în amănunte pentru că ar fi prea mult de zis, a fost o sesiune jumătate curs, jumătate interacționat cu alți cursanți în grupe și conversații. Când am intrat la curs am crezut că o să fie fix asta – un curs în care te duci și înveți de la alții ca tine și de la tutore – dar am descoperit că a fost mai mult ca o sesiune de terapie în grup.

Tot weekend-ul m-am gândit la cum aș povesti altora despre curs și cum mi-a fost util dar mi-am dat seama că nu conținutul neapărat mi-a fost util, ci mai degrabă formatul sesiunii. Am intrat într-o cameră în care erau 15 alți indivizi din medii diferite dar cu probleme oarecum similare: locuri de muncă haotice, birouri open-plan în care toată lumea te întrerupe, suferind din cauza unor colegi necumsecade sau aleși mai mult pentru contribuția la profit dar nu și la creatul unui colectiv. Mi-a fost mai util să dau peste niște oameni dispuși să admită – într-un mediu prielnic – că suferă de confuzie și oboseală, pe când restul companiei suferă în tăcere sau strânge din dinți pentru că nu vor să pară neprofesioniști sau team players.

Mă întrebam a câta serie a aceluiași curs suntem care îi confirmă tutorelui niște trenduri nelipsite dar agasante din mediul de muncă: oamenii urăsc open plan, urăsc hot-desking, urăsc uniforma de muncă, urăsc cuvinte gen „feedback” și acel shit-sandwich aferent ca metodă de oferit feedback, urăsc mail-ul pasiv-agresiv și urăsc toate notificările de la Slack pe care nu pot sau nu știu să le oprească, urăsc faptul că li se trântesc tehnologii și lucruri noi în poală și li se spune să se obișnuiască cu ele într-un singur weekend, șamd. Ca psihoterapeut, mă gândesc că eram atât elevi cât și subiecți cumva – iar tot cursul un fel de oftat colectiv.

Întâmplător, cât mă gândeam, a mai apărut un articol de la ei titulat „Nasty Businesses” – despre cum ajung anumite companii și medii de muncă să fie dăunătoare pentru indivizi. Citind toate sfaturile mi-am dat seama că dimineața de curs a fost un moment bun pentru a pune lucrurile în perspectivă. Cum spun și ei totuși, „perspective doesn’t make a problem go away. What it does is reduce the level of panic we feel around it.”

În concluzie, cred că mi-a fost (literalmente) mai util ca lecție de viață aplicabilă și la serviciu decât invers. Am plecat cu mai multe întrebări – despre ce fac, de ce, oare vreau să continui asta, dacă merită efortul, dacă peste doi-trei ani o să îmi mulțumesc, etc. – decât răspunsuri dar mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a unui alt psihoteraput care scrie foarte bine: Adam Phillips în On Kissing, Tickling and Being Bored (Brain Pickings):

”People have traditionally come for psychoanalytic conversation because the story they are telling themselves about their lives has stopped, or become too painful, or both.”

Poate că uneori trebuie să fii împins de la spate ca să găsești o (altă) poveste.

Sfârșitul unei ere

Când am terminat facultatea în 2010 am primit cadou un calculator nou de la tata. A fost probabil cel mai uimitor gest la care nu mă așteptam – mi-l doream foarte mult și timp de trei ani de zile cât au durat cursurile mă gândeam câți bani ar trebui să încep să pun deoparte atunci când încep să lucrez ca să pot să mi-l iau singură. Răspunsul: destul de mult.

E ciudat să devii sentimental în privința unui calculator dar simbolic a însemnat mult pentru mine la vremea aia. A reprezentat sfârșitul a trei ani în care am studiat ceva ce mi-am ales eu (pentru prima dată în viață) dar și trei ani de neliniște și alienare: nu din cauză că eram într-o țară străină, ci din cauză că mama mea a murit la scurt timp după ce am început anul, într-o zi de Februarie în 2008. Doi ani din trei am crezut că nu m-a afectat, în al treilea m-a lovit cel mai tare și abia șapte ani mai târziu perspectiva m-a făcut să mă întreb cum oare au trecut acei ani de facultate și de ce nu am scris despre stările mele de atunci.

Calculatorul mi-a servit în prima slujbă pe care am avut-o, a călătorit cu mine dintr-un apartament în altul și s-a dovedit cel mai util atunci când am încetat să mai lucrez în JWT și am început căutarea de job în Londra. Timp de câteva luni de zile luam trenul spre Londra pentru diverse interviuri, dar în același timp mintea mea nu putea să stea degeaba.

Mi-am dat seama că aș putea să aplic la un master de sociologie și politică și am început o goană frenetică stârnită de mine însămi să pun un dosar la cale. Căutasem și găsisem tot ce era de găsit pe net legat de acel master, de la lista de lectură până la ghidurile îndrumătoare pentru eseuri și teste.

În trei luni de zile citisem deja toate cărțile și publicațiile care erau cerute la curs, scrisesem profesorilor supraveghetori de la facultatea pe care o făcusem și aveam deja o lucrare de licență în minte pentru master, cu un plan meticulos pus la cap, idei despre cum să testez ipoteza, ș.a.m.d.

Calculatorul meu și camera mea erau pline de hârtii și notițe din perioada aia în care am absorbit aproape un curs întreg, inclusiv tot ce era de văzut pe net sau în iTunes University de la Cambridge pe marginea subiectului. Când nu citeam, mă jucam Diablo III și mergeam la sală de 4-5 ori pe săptămână, antrenându-mă pentru triatlonul pe care l-am abandonat când mi-am dat seama cât de mult mă sperie să înot cu sute de alți oameni pe lângă mine care ar putea oricând să se agațe de mine să mă tragă la fund cu ei dacă se sperie (dar asta e altă poveste pentru altădată).

Cine a văzut Tim Urban – Inside the mind of a master procrastinator poate să concluzioneze că sunt fix pe dos, mai degrabă un „precrastinator” ca Adam Grant care a trebuit să facă un efort să nu se apuce de muncă – undeva în sistem s-a stricat țeava pe care circulă dopamina probabil. După ce mă eliberasem de constrângerile unui serviciu de la 9 la 5 în care misoginia mă deprima din ce în ce mai mult pe zi ce trece, am descoperit cât de bine era când alegeam singură ce vreau să fac – și cât de mult reușisem să fac.

Fix la o lună înainte de depus dosarul, de ziua mea mă trezesc la 5 dimineața ca să ajung la un interviu în Londra la ora 8 și plec de la acel interviu cu sentimentul că n-a fost bine deloc, că n-am spus ce trebuie. La nici două ore după când încă eram în tren mă sună femeia care m-a recrutat să-mi spună că vor să îmi facă o ofertă.

Nu mai știu cum am ajuns acasă dar brusc trebuia să iau o decizie: slujbă sau master, slujbă sau master. Slujbă sau master. Am ales inevitabil slujba, în ideea că mă pot întoarce să fac master-ul oricând în viață, iar singurul criteriu era cât de exciting mi se părea oportunitatea de a lucra cu oamenii pe care îi întâlnisem.

După ce a trecut momentul, calculatorul n-a mai jucat un rol așa de important în viața mea. Laptop-ul de la serviciu i-a luat locul, eu locuiam mult prea departe de Londra ca să mai am timp să lucrez la el, iar eventual a început să adune praf. Stătea în biroul meu și îmi aduceam aminte cât de intense au fost lunile din 2012 în care îl foloseam la maxim aproape 24/7 și cât de mult se schimbase viața de atunci.

La a treia mutare în Londra mi-a redevenit prieten, dar nici atunci la același nivel ca înainte. Aveam alt serviciu, alt laptop în 2014 și ideea de a avea un desktop imens nu se mai potrivea deloc cu stilul meu de viață. Am vrut să îl vând, dar tot procesul era foarte anevoios: pus pe eBay, aranjat să vină cineva să îl colecteze, luat zi liberă sau lucrat de acasă ca să aștept să vină un curier, etc.

Am reușit să îl pun o dată pe eBay și am avut ghinionul să dau peste un cumpărător fraudulent, cineva care a câștigat licitația (cumva) dar s-a dovedit a nu fi un cumpărător legitim. eBay m-au protejat, dar ideea de a trece prin aceeași tevatură a fost un blocaj enorm.

Cu toate astea a mai trecut printr-o a patra mutare, de data asta într-un apartament mult mai mic în care nu mai aveam unde să ascund cutia enormă în care stătea, iar eu aveam deja un laptop nou pe care mi-l cumpărasem singură. I-a venit vremea și l-am pus pe eBay din nou, gândindu-mă că probabil n-o să îl cumpere nimeni la prețul pe care îl pusesem la buyout.

M-a surprins faptul că într-o zi cineva l-a cumpărat fix pentru cât cerusem. O parte din povestea pe care o pusesem pe eBay era faptul că a fost un calculator la care am ținut foarte mult și care a trecut prin multe, dar arăta efectiv ca nou. Nu avea pixeli morți, nu avea zgârierturi, cutia în care venise avea încă autocolantele Apple pe care nu le folosisem niciodată. Mă întrebam serios cine l-a cumpărat, cum o să-l folosească, în ce casă se duce și i-am dat toate instrucțiunile ca să aibă grijă de el.

Fix înainte să îl trimit tipul care l-a cumpărat mi-a zis că îl cumpără pentru copiii lui. Și dintr-o dată parcă s-a luminat totul cel puțin în mintea mea. M-am bucurat mult prea mult pentru faptul că poate un alt copil (sau copiii) o să îl folosească undeva și să-l aprecieze așa cum l-am apreciat și eu.

Cum ziceam, nu-mi vine să cred că am ajuns atât de sentimentală față de un calculator (încât să mai și scriu despre asta) dar cumva mă bucur că e pe mâini bune – dacă la mine s-a terminat o eră, poate la altcineva abia începe.

Pe final, PS:

Adolescența înainte și după internet

Mi-a rămas în minte un gând după cel mai recent concediu și tot nu vrea să dispară. După Crăciun în 2015 și înainte de Revelion am plecat undeva la nord de Barcelona la un hotel în mjilocul pustiului, un sătuc la vreo 20 de km de Cadaques.

Am prins o vreme incredibil de caldă într-o perioadă în care tot continentul dârdâia de frig, așa că am ieșit într-o excursie de o zi pe dealurile din apropiere (că munte nu pot să-i spun) și ne-am întors făcând ocolul printr-un sat învecinat cu al nostru, la fel de pustiu ca cel din care plecasem. Catalonia

 

Am văzut maxim patru oameni pe stradă (în afara orelor de siestă), printre care un copil care venea de la ceva mini market. Încă vreo trei pensionari erau strânși la o masă în centrul civic. În rest nimeni.

Mă întrebam la modul foarte serios unde e toată lumea – în casă? La masă? Plecați? Case de vacanță? Sunt toți pensionari? Nu pot să fie chiar toți pensionari. Oare ce fac?

M-a dus cu gândul la cum o fi să îți trăiești adolescența într-o așezare din asta somnoroasă în ziua de azi cu internet în casă și pe telefon și cum ar fi fost acum câțiva ani fără internet.

Fără internet ai fi avut un cerc foarte restrâns de prieteni, probabil din rândul vecinilor și colegilor de școală. Dacă nu te înțelegeai cu ei, ghinion – trebuia să te înțelegi cumva, că alții nu găseai. Dacă nu îți plăceau aceleași lucruri ca și lor, tot ghinion – trebuiau să îți placă, să puteți să le faceți împreună. Dacă nu te interesa să îți găsești de muncă la fel ca toți ceilalți (la fabrica / magazinul / în industria tipică zonei sau vecinătății) sau nu aveai de gând să faci ce se așteptau părinții, bunicii, rudele și vecinii de la tine atunci ai fi avut o adolescență și o tinerețe destul de tristă sau monotonă – nu-i de mirare că ai fi plecat de acasă cu lunile să studiezi sau să lucrezi în alte părți.

The internet is AWESOME. 

De-aia internetul mi se pare genial azi:  poți să descoperi interese și poți să descoperi oameni interesați de același lucru atunci când în jurul tău nu îi găsești. Poți să nu te simți atât de singur sau alienat față de cei din jur, mai ales dacă o mare parte din viața ta se desfășoară într-un orășel mic unde nu ai norocul de a da peste explozia de diversitate din orașele mai mari. Poți să descoperi și să citești toate prostiile pe internet, de la știri la curiozități despre care n-ai fi aflat niciodată fără să pleci din orașul tău. Față de când eram eu adolescentă (și erau internet și telefoane și 3G), acum poți să îți faci o companie pe net pe telefon sau să devii un fel de mini-celebritate dacă găsești canalele potrivite. Singurătate? Plictiseală? Ce-i aia?

Știu mulți oameni care au senzația că internetul, jocurile, consolele, etc. au „stricat” viața copiilor (din punctul adulților de vedere) dar modul în care viața reală trebuie echilibrată cu orele de internet nu e o problemă de care vreau să mă leg aici. Liniștea și tăcerea din sat era palpabilă: ca un om în concediu îmi plăcea foarte mult, dar nu cred că internetul le-a distrus nimic oamenilor – dimpotrivă.

Când ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și alegi doar internet, atunci poate că nu e OK. Când nu prea ai de unde să alegi cum să îți petreci timpul și pui mâna pe un telefon și o cartelă cu date – atunci e ceva.

We ask about data. It’s much cheaper now than a year ago, they say. The telcos operate on pre-paid systems. Nobody has a credit card. Everyone buys top-up from top-up shops, scratches off complex serial numbers printed in a small font, types them with special network codes into their phone dialers in a way that feels steampunkish, like they’re divining data. They feel each megabyte. For about 10 U.S. cents you can purchase 25MB of data. If you buy in bulk (although almost nobody does) you can get 2GB of data for 11,900 Myanmar Kyat or about $9.20 USD. Most farmers grab dataon their scratch cards in 1,000 or 3,000 or 5,000 Kyat chunks. How long it lasts depends on the user. For some 3,000 Kyats gets them through the month. For others, it lasts only a few days.

The Facebook-loving Farmers of Myanmar

 

De ce conferințele sunt plictisitoare și cum să înveți mai eficient din greșelile altora

IMG_8022

De când am terminat relansarea de brand UBS care a durat vreo doi ani de zile am început să lucrez la trei alte proiecte aproape la fel de mari. Unul se va termina anul viitor, altul cândva în 2017 iar ultimul ar putea să ne țină ocupați doi ani începând din Ianuarie. Pare un pic înfricoșător cât durează până reușești să scoți o singură idee pe ușă, nici măcar în forma unui produs finit, ci o variantă care mai trebuie mult îmbunătățită.

Ce mă sperie mai mult e faptul că lucrăm la ceva la care nu s-a mai încumetat nimeni până acum, cel puțin nu din câte știm noi. Suntem ca la prima expediție în Antarctica și ne documentăm, căutând alți nebuni care să vină să înghețe cu noi. Facem un tip de aplicație care seamănă foarte distant cu ceea ce fac cei de la WeWork, dar are cu totul alte cerințe și probleme.  Uneori de-a lungul unui proiect se întâmplă să de probleme (mai mici) sau provocări pe care speri că le-au avut și alții înaintea ta, bătătorind un pic drumul și explicând soluțiile ca să învețe și alții. Acum avem probleme pe care nu le avem decât noi și nici nu avem voie să povestim.

Când mă bântuie curiozitatea sau vreau să îmbunătățesc ceva intru pe Medium.com și mă pierd în poveștile altor oameni care dezvoltă site-uri și aplicații, ideile pe care le-au avut, ce-au făcut și de ce rezultate s-au bucurat (sau nu). În cel mai bun caz descopăr ceva ce n-am încercat, dar chiar și dacă nu aflu ceva nou dau de o persoană pe care vreau s-o urmăresc și pe Twitter. Noroc că oamenilor din Silicon Valley le place Medium.com, că există mai multe postări de calitate decât analize superficiale și că există un spirit de a împărtăși lecțiile învățate, în limita contractelor de confidențialitate. E un canal mult mai util decât mersul la conferințe.

Mă întrebam de ce onestitatea de tipul ăsta rareori apare pe scenă la evenimente profesionale, oricât de bună ar fi organizarea. Biletele sunt mult prea scumpe, evenimente lasă de dorit și nici n-ai la ce să faci rezumat pe mail ca să dai altora care n-au putut să meargă. Spre deosebire de Medium, la conferințe ori nu aud nimic nou sau interesant, ori oamenii vorbesc prea mult despre ei înșiși sau companiile lor, iar ca urmare nici networking-ul din care ar trebui să extragi ceva valoare nu e foarte strălucit.

Am avut exact experiența asta când am vorbit la Social Media Week, chiar dacă n-am putut să stau foarte mult înainte și după prezentarea mea.  Am stat suficient cât să rămân pe gânduri în legătură cu trei lucruri apropo de onestitatea oamenilor și relatările despre proiecte. 

  1. Oamenii nu reușesc să vorbească despre experiența lor cu un proiect fără să vorbească prea mult despre ei înșiși sau să își exagereze responsabilitățile rolului și contribuția. Nu reușesc să mulțumească (măcar din politețe) multor colegi care nu sunt reprezentanții companiei pe scenă dar care au făcut totul posibil. Cred că e o relicvă dintr-o vreme în care toată lumea spunea că e bine să spui pe CV și pe scenă că tu, o singură persoană, ai fost cel sau cea cu ideea, inițiativa, motivația, cercetarea și dezvoltarea, etc. 

În lumea în care lucrez eu (cel puțin) nu numai că e suspicios să spui asta – e greu de crezut – dar se caută mult mai mult oameni care să știe să se folosească de rețelele de cunoștințe personale și oameni care să colaboreze mult mai bine cu colegii lor din alte discipline.

Complexitatea proiectelor și a lumii în care trăim mi se pare foarte slab explicată celor care vin din urmă (și oamenilor de la conferințe). Trăim într-o lume „too big to know”, sau prea sofisticată pentru ca un singur om să o poată înțelege și opera fără ajutorul altora, dar sfaturile legate de promovarea personală ignoră asta complet. E un trend care se vede și în educație și cercetare : un singur articol dintr-un jurnal științific are mult mai mulți autori și colaboratori decât orice alt moment din trecut iar echipele sunt multidisciplinare.

Povestea pe care vrei s-o auzi e cum au reușit atâția oameni cu niște profiluri atât de diferite să lucreze armonios (sau cum s-au împăcat dacă nu a fost armonius) ca să creeze ceva; cum ai ajutat proiectul să se termine, nu ce idee grozavă ai avut tu – pentru că e foarte probabil ca niște zeci de alți oameni să nu fie de acord. 

2. Oamenii prezintă proiectele ca și cum soluțiile au fost absolut evidente atunci când a apărut problema iar clientul a înțeles soluția și logica din prima. Niște băieți făceau o prezentare despre o strategie de instagram pentru un brand (pe absurd pe cât sună, dar eram la Social Media Week). Din punctul lor de vedere a fost o situație în care „nu prea știam ce să facem, am sugerat să facem X, clientul a fost de acord, credem că a mers.” Mă face să cred că atât clientul și agenția sunt amatori (cum să nu știi dacă a mers? Nimeni n-avea obiective?), atunci când nu îmi petrec timpul gândindu-mă la faptul că oricum Instagram a fost până nu demult echivalentul modern al goanei după aur din vestul sălbatic: 2-4% rată de engagement versus 0.2-0.5% oriunde altundeva. „Săriți cu toții! Nu trebuie să gândiți foarte tare, e o chestie vizuală mai mult!”

Ceea ce pentru ei era o poveste de succes pe care au dus-o pe scenă, pentru mine era o simplificare grosolană a unui proces, dacă nu chiar și minciuni. În lumea adevărată clientul nu acceptă idei fără să le interogheze sau să ne testeze răbdarea timp de câteva zile sau săptămâni până când ajungem la un acord – pe bună dreptate și mulți bani. Cine spune că totul a mers strună fraierește pe cineva: pe el însuși sau pe client sau pe amândoi în același timp.

3. Multă lume vorbește despre cum X subiect nu le mai place, nu mai merită și de ce și-au dat demisia dar nimeni nu vorbește despre cum a stat, s-a pus pe treabă și a făcut lucrurile să meargă.

Ar putea să fie o metaforă pentru multe alte domenii dacă stau să mă gândesc, dar de fiecare dată când aud o poveste pe tiparul ăsta nu are nicio legătură cu munca sau subiectul în sine, ci e un moment de auto-flagelare. Eu am făcut X, eu am descoperit despre mine că nu îmi place, dar în loc să le spun oamenilor cum să se cunoască mai bine pe ei înșiși le spun doar că declar subiectul mort.

Șeful meu mi-a zis odată că oamenii nu renunță doar pentru că ceva e greu și au dat de obstacole, ci pentru că nu mai consideră că merită lucrat la problema respectivă. Mulți oameni care fac prezentări de genul ăsta vor de fapt să spună că „mediul nu era suficient de motivant”  pentru ei, fără a vorbi de fapt despre șefi sau colegi sau a-și recunoaște propriile slăbiciuni.

Există o cale care ar putea să salveze asta, anume epifania „mi-am dat seama că nu am pus problema cum trebuie” și sfaturile despre cum să te uiți la o problemă din mai multe unghiuri ca să îți evaluezi singur situația. Dar multă lume nu alege calea cu mai multă muncă, alege calea în care e mai ușor să le spui altora că e OK să te lași de ceva dacă dai de greu.

Ce vreau să spun e că sunt multe lucruri care sunt confidențiale dar în ultimii doi ani am învățat că în proiecte de anvergura asta sunt trei lucruri care contează:

Ia notițe de-a lungul întregului proiect. Actul de a scrie te ajută să îți aduci aminte. Actul de a lua notițe te ajută să o iei înapoi câțiva pași dacă ai avansat într-o direcție din care nu iese nimic.

Nu vorbi despre muncă (cât e confidențial), vorbește despre ce ai cercetat sau surse de inspirație pe care le-ai avut și locurile nebănuite în care te-au dus. Am avut un proiect întreg legat de laureați ai premiului Nobel în economie iar una din sursele mele de inspirație a fost FT.com – am luat două idei care au îmbogățit proiectul și abia după ce l-am lansat am vizitat Muzeul Nobel din Stockholm unde am descoperit că au abordat o problemă identică printr-o metodă foarte similară. High five cu mine însămi.

Încearcă să explici povestea cuiva care n-are nicio tangență cu domeniul tău. Văd prea mulți oameni care se limitează doar la a povesti colegilor care fac același lucru sau consideră că„ce fac ei nu e suficient de interesant”. Dacă nu e, de ce te-ai apucat atunci?  E foarte ușor să povestești cuiva care știe la ce te referi și e greu să simplifici o problemă până e pe limba cuiva din alt domeniu dar ajungi la rezultate mai interesante. Și ei probabil se întreabă același lucru. Nu dacă ai fost tu sau colegul tău cel cu ideea genială.

(Astea fiind zise, o să încerc să mai eliberez din notițele astea strânse de-a lungul timpului, metoda mea de a-mi explica pauza de la scris)