What are you thankful for?

În România deja a fost Black Friday (straniu) dar în Statele Unite aproape a trecut 23 Noiembrie – Thanksgiving Day, mereu a patra săptămână din lună. San Francisco e un oraș mult mai gol dat fiind că sunt două zile libere și mulți au făcut punte și au plecat toată săptămână pe la rude sau prieteni.

Am profitat de faptul că orașul e gol, și am început să mă duc din nou la clase la sală acum că sunt pe jumătate mai puțini oameni decât de obicei. Am revenit la yoga (fierbinte) după o pauză de mai bine de doi ani de când n-am mai făcut în Londra. Man, it was good.

Ce-are asta cu Thanksgiving? Well, clasa asta de yoga are o dublă semnificație.

Pe de o parte…

E semnificativ că am tot vrut de mult să mă întorc la yoga fierbinte de aproape doi ani și n-a fost să fie până acum. E singurul tip de yoga care îmi place, dar e și greu de găsit dat fiind că studiourile trebuie încălzite la o anumită temperatură și să fie dotate cu dușuri, prosoape, plus tot felul de alte lucruri.

Back story e că oamenii care m-au dus la yoga în Londra încă sunt cumva parte din viața mea, cumva. În Londra m-a convins o prietenă să merg cu ea și cu fostul ei prieten (care se întâmpla să fie proprietarul casei în care stăteam la vremea aia) timp de o lună la bikram pe un abonament de începător. Luna aia fost minunată. Bikram mi s-a potrivit ca o mânușă. Nu știu cum să îl descriu pentru cineva care n-a fost niciodată la yoga sau bikram, dar e ca și cum ai face yoga într-o saună timp de 90 de minute. În alea 90 de minute combinația de efort, căldură și liniște topește orice gând pe care l-ai putea avea. Când știi mișcările și secvențele pe dinafară, clasa devine un automatism pe care abia îl poți aștepta și după care adormi ca un bebeluș.

Dar din păcate bikram nu mai e așa răspândit. Tipul care a inventat metoda se pare că e un mega creep, studiourile și profesorii nu prea mai predau, și gașca de bikram din Londra s-a destrămat și ea. Toți ne-am mutat din Londra (doi din noi la San Francisco, unrelated), studioul s-a schimbat, și capitolul s-a încheiat.  Am rămas cu un dor de bikram și de cele 90 de minute în care mi-era prea cald să-mi mai aduc aminte ce mă stresa atât de tare la muncă.

Live the moment. Leave the phone.

Pe de altă parte…

Am avut o clasă în San Francisco care a fost diferită față de ce mă așteptam, dar care m-a făcut să mă gândesc mai serios la tema Thanksgiving și recunoștință.

Am ajuns la un studio de yoga fierbinte dar cu o metodă mult mai dinamică: pomul super lăudat de internet și oameni de pe Twitter, aparent cel mai bun din oraș. M-am dus să văd dacă are potențialul să înlocuiască golul lăsat de bikram în Londra. Putea să iasă bine sau putea să iasă cu profesori care nu tolerează începătorii și nici nu vor să îi ajute.

A ieșit bine: clasa a fost pe întuneric și profesoara a fost cu totul altfel față de alte orașe și locuri în care am mai făcut yoga. Era o localnică din East Bay cu o voce distinctly Californian, cu un twist de yogini: veselă și optimistă dar în același timp foarte liniștitoare. Fix de ce aveam nevoie în momentul ăla. Ne-a explicat că fiecare clasă începe cu niște minute de meditație și că în fiecare săptămână e altă temă. Dar fiindcă suntem în ajun de Thanksgiving, ne-a ghidat într-o meditație tematică: What are you thankful for?  

E greu de descris combinația de stimuli din sală care a dus la gândurile pozitive dar mi-a plăcut cum a început și a terminat cele cinci minute de încălzire. M-a pus pe gânduri serios, cum n-a mai reușit nicio clasă de yoga până acum.

So what am I thankful for? N-am făcut niciodată publice lucrurile astea, dar acum e un prilej bun.

Fără să numesc nume sunt recunoscătoare…

  • Familiei mele: pentru că m-au ținut sănătoasă până când am plecat de acasă la 18 ani și pentru că m-au vaccinat (ceea ce se pare că unii oameni uită zilele astea). Pentru că m-au susținut cât au putut și mi-au cultivat și răsplătit curiozitatea. Pentru că au avut mereu răbdare să îmi răspundă la orice întrebare aș fi avut, indiferent de subiect. Pentru că m-au împins să mă ambiționez și să îmi doresc mai mult de la mine și de la viață. Pentru că m-au susținut în Marea Britanie și acum în Statele Unite, chiar dacă ne auzim la ore și zile decalate. Mi-am dat seama că foarte puțini oameni au părinți și rude cărora să le pese atât de mult, și sper că într-o zi o să pot să fiu și eu măcar pe jumătate la fel de bună ca ei.
  • Lui Vlad, care mai nou e tot familie (oficial din Februarie 2017) – but a special kind of family. Sunt recunoscătoare pentru faptul că fiecare zi împreună e o aventură, pentru că atunci când suntem împreună pot să mă relaxez și să fiu eu însămi așa cum restul lumii nu mă vede, pentru că m-a învățat să încetinesc și să mă bucur de lucruri, pentru am făcut în doi ani lucruri pe care nu credeam că o să le fac într-o viață, și pentru că în fiecare zi mă face mai încrezătoare în forțele proprii.
  • Unui om din publicitate din România care a văzut ceva în mine, mi-a acordat o șansă la început de drum, m-a primit în agenție, și care mi-a scris și semnat o scrisoare de recomandare pentru facultatea din Marea Britanie atunci când profesorii n-au vrut. Pentru că de acolo a început toată aventura asta acum 11 ani.
  • Unor profesori din România care m-au făcut să îmi placă subiectul și să-mi placă să învăț. De la ei am luat mai mult decât „strictul necesar” din curriculum. Informatică, istorie, muzică, fizică, română, marketing – ore care mi-au rămas întipărite în minte și acum.
  • Unor manageri din Londra – they know who they are. Pentru că au văzut potențial în mine și au știut cum să mă motiveze de-a lungul anilor. Sunt recunoscătoare că m-au tratat ca pe un om; nu doar ca o resursă de care să se folosească, ceea ce se pare că e norma în multe locuri.
  • Prietenilor din San Francisco și din New York – prea mulți ca să fie numiți. Deși ne cunoaștem doar de puțin timp, au fost generoși cu timpul lor, sfaturile și alte imbolduri care m-au ajutat de când am venit în SUA. E greu când te mulți cu totul în alt capăt al lumii, dar au făcut să fie mult mai ușor.

Când am început meditația am crezut că lista o să fie super lungă de oameni care au jucat un rol important în viața mea. Dar când am terminat-o mi-am dat seama că foarte puțini au avut un impact semnificativ, pe care să mi-l aduc aminte pozitiv după zeci de ani.

Happy Thanksgiving.

Scrisoare către soră-mea, partea a 2-a

Dear sister,

Acum câțiva ani când ai intrat la liceu  îți scriam o scrisoare imaginară despre cum o să fie la liceu. Azi ai plecat la facultate în afara României. Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să stăm împreună în weekend-ul ăsta înainte să plec săptămâna viitoare, dar fără tine (și soț) am rămas singură și pe gânduri. Poate scrisorile astea o să devină un obicei.

Mă bucur că ți-ai ales o facultate care ți se potrivește, chiar dacă  nu e chiar PPE-ul pe care vroiai să îl faci. Știu că îți pasă de multe lucruri și crezi în ele cu tărie, și văd că ai aproape aceleași frustrări legate de semenii noștri pe care le aveam și eu la vârsta ta. Cum pot să fie așa de mulți așa de nepăsători sau apatici? Nu știu. Dar te admir pentru că nici în conversațiile și discuțiile pasionate pe care le avem în mașină, în familie, doar între noi, nu te lași bătută și ai mereu la îndemână niște argumente beton pe care le aduci de undeva din memorie.

Spre deosebire de scrisoarea aia scrisă când aveai 14 ani, înainte de liceu, acum e un pic mai clară distincția între ce te pasionează cu adevărat versus ce îți place sau doar sună atrăgător, dar nu are viitor. Acum ajung să cred că peste câțiva ani cu tine, cu mine cu un MBA și cu instictul (și norocul chior) al fratelui nostru poate o să putem să punem pe picioare un fel de afacere de familie. Să fim fiecare CEO, CFO și COO. N-ar fi un plan B rău în caz că lucrurile nu merg. Și dați fiind ultimi zece ani pe care i-am avut, nici nu cred că ne-am certa în privința deciziilor (dar nu știi niciodată).

Liceul n-a fost pomul lăudat. Ai văzut și tu. Dar cel puțin ați putut să faceți alegeri care nu existau pe vremea mea, și n-ai avut acel total brain freeze pe care l-am avut eu la matematică de era să pic BAC-ul. Gândește-te că poate o să îți faci prieteni mult mai mulți la facultate decât la liceu, și probabil vor fi. Păstrează legătura cu foștii colegi de liceu, fii un model pentru ei, și inspiră-i să-și dorească mai mult de la viață decât calea familiară soț-casă-mașină-copil-relație nefericită până fac 30 de ani.

Îmi place că te-ai apucat de make-up, și că (deși n-aș fi crezut) avem chestia asta în comun. Eu mai mult teoretic, pentru că cine are timp de make-up când mai degrabă ai dormi cele 20 de minute dimineața? O parte din mine se bucură secret că nu ești YouTube creator/influencer. Dar ar fi bine să fie mai mult decât un hobby, sau mai degrabă spus dacă te pricepi și îți place, caută o diplomă sau certificare în domeniu și du-l mai departe. Vezi cât de departe merge.

La facultate o să fie bine, și știu că abia aștepți să dai peste oameni din alte țări și culturi. O să ducă la un pic de tristețe atunci când devii mult mai internațional în gândire. Poate nu o să te simți acasă nici acolo dar nici în România. Poate o să simți că acasă e unde te simți cel mai fericită și unde valorile oamenilor cu care ești sunt apropiate de ale tale. Dar realitatea e că țările noastre încă sunt delimitate de granițe (uneori nedrepte), și că cei care conduc țările consideră că dacă te consideri un „cetățean al lumii” atunci nu eși un cetățean nicăieri. Sau, ‘if you believe you are a citizen of the world, you’re a citizen of nowhere’.

Mai călătorește prin România, în afara orașului nostru unde (n.b.: în mare) drumurile sunt asfaltate, apa e potabilă de la robinet, ai o toaletă în casă și supermarketul sau pizza delivery aproape. Călătorește în afara Europei, în afara țărilor noastre bogate din vest. Fii mai mult antropolog decât „turist”. Nu te duce în vacanțe unde tropăie aceleași hoarde de backpackers care distrug mediul sau se poartă urât cu localnicii, ca și cum le-ar fi servitori. Nu te duce în vacanțe care te țin prizonieră într-un hotel sau resort izolat de felul în care trăiesc oamenii cu adevărat. Și dacă vreodată pleci singură prin țări ca India ca să arăți că se poate, well, mai ia-ți măcar pe cineva cu tine.

Când o să dai de greu sau de singurătate în camera din campus, tot o să fim aproape: vreo zece ore de zbor departe și aproape tot atâtea de fus orar. Nu o să fie niciodată atât de rău încât să nu putem rezolva cu toții. Grupul nostru de Messenger o să prindă bine pentru crowdsourcing, și e OK să comunicăm doar prin poze sau emoji dacă nu găsim cuvintele.

Când o să se termine facultatea – pentru că știu că o să termini – atunci o să fie interesant. Ține minte că e ca în avion: trebuie să îți pui masca de oxigen ție întâi, indiferent câți prieteni îți faci la facultate. Nu știu cum o să arate Europa și lumea atunci, dar știu că trebuie să începi să te gândești la ce o să faci mai departe cu un an înainte să se termine. Și să te obișnuiești cu ideea că trebuie să înveți constant de-a lungul vieții. Nu primești diploma, pălăria, roba de absolvire și gata. Probabil că după vreo 5 ani (sau mai puțini) de practică în orice ai face, trebuie să înveți ceva nou sau să consolidezi ce știi deja. Cum se zice, „change is inevitable. Growth is optional.”

Dar știu că abia aștepți să crești intelectual, personal și spiritual.  O să fie fun.

Peste trei ani, probabil alt capitol – altă scrisoare.

Yours, sister.

Mass-media din lume este dominată tot mai mult de știri negative

“Is the world as a whole becoming more negative, at least according to the news?

The New York Times exhibits a strong decade–long trend towards negativity from the early 1960s to the early 1970s, before recovering towards slight negativity, and has trended slightly more negative in recent years up to the 11 September 2001 attacks, which caused news to become sharply more negative in the following four years.

The New York Times has a strong U.S. focus, however, so the figure below shows the tone of all Summary of World Broadcasts news January 1979 to July 2010 (content after July 2010 was available only for articles mentioning one of the countries above), showing a steady, near linear, march towards negativity. ”

world news sentiment
Average monthly tone of Summary of World Broadcasts news content, January 1979–July 2010 (Y–axis are standard deviations from mean)

de aici.

Viața de zi cu zi a celor care au votat Trump

Ca mulți alți oameni mă gândeam la ce s-a întâmplat la alegerile din SUA:

Mă uitam de curiozitate la oameni și cum au votat în funcție de mediul urban vs.rural, stat, venituri, etnie, etc.

Am căutat cifrele de la recensământul din 2010 ca să îmi fac o idee. Am afla că distribuția urban vs. rural în SUA e mult mai pronunțată ca în alte țări (inclusiv UK):

  • 80.7% urban (aprox. 250m oameni)
  • 19.3% rural (aprox. 60m oameni).

Cele mai mari zece orașe sunt, în ordine descrescătoare, New York (cu 8.550.405 locuitori), Los Angeles, Chicago, Houston, Philadelphia, Phoenix, San Antoni, San Diego, Dallas și San Jose (cu 1.026.908 locuitori). Sunt doar zece orașe în SUA cu peste 1 milion de locuitori.

Dar restul oamenilor?

Dacă 80% sau aproape 250m sunt în mediul urban, cât de mari sunt orașele și cât de multe sunt de fapt? Am găsit o aproximație aici pe Statista:

US cities by size

 

Sunt cam 16.470 de „așezări” cu o populație sub 10.000 de oameni. La cât de mare e țara, nici nu vreau să mă gândesc la cât de întinse sunt așezările astea și care e densitatea. Cum ar putea să arate? O biserică, un mall, un fast food, niște școli și primării și mai ce? E posibil ca la vreo câteva zeci sau sute de kilometri mai e o așezare aproape identică.

Cum zicea David Wong pe Cracked.com:

If you don’t live in one of these small towns, you can’t understand the hopelessness. Blue islands in an ocean of red. The cities are less than 4 percent of the land mass, but 62 percent of the population and easily 99 percent of the popular culture. Our movies, shows, songs, and news all radiate out from those blue islands.

And if you live in the red, that fucking sucks.

The cities are always living in the future. I remember when our little town got our first Chinese restaurant and, 20 years later, its first fancy coffee shop. All of this stuff had turned up in movies (set in L.A., of course) decades earlier.

Step outside of the city, and the suicide rate among young people fucking doubles. The recession pounded rural communities, but all the recovery went to the cities. The rate of new businesses opening in rural areas has utterly collapsed.

See, rural jobs used to be based around one big local business — a factory, a coal mine, etc. When it dies, the town dies. Where I grew up, it was an oil refinery closing that did us in. I was raised in the hollowed-out shell of what the town had once been. The roof of our high school leaked when it rained. Cities can make up for the loss of manufacturing jobs with service jobs — small towns cannot. That model doesn’t work below a certain population density.”

 

Mă uitasem de curiozitate să văd ce orașe din România au în jur de 10.000 de oameni. Enciclopedia internet zice Slobozia, Mediaș și restul.

Cum o fi să te uiți pe Facebook la ce dă share primarul localității tale

Joshua Benton de la Nieman Lab:

„I’m from a small town in south Louisiana. The day before the election, I looked at the Facebook page of the current mayor. Among the items he posted there in the final 48 hours of the campaign: Hillary Clinton Calling for Civil War If Trump Is Elected. Pope Francis Shocks World, Endorses Donald Trump for President. Barack Obama Admits He Was Born in Kenya. FBI Agent Who Was Suspected Of Leaking Hillary’s Corruption Is Dead.

These are not legit anti-Hillary stories. (There were plenty of those, to be sure, both on his page and in this election cycle.) These are imaginary, made up, frauds. There were just too many people voting in this election because they were infuriated by made-up things they read online.”

Nu zic că am prevăzut rezultatul ăsta neapărat, dar acum am senzația că l-am înțeles un pic mai bine, atât în Statele Unite cât și an alte locuri. Oamenii și știrile se schimbă, mecanismul e același.

N-am vizitat orașele alea dar acum știu de ce alcoolul, heroina, OxyContin și Trump sunt atât de populare.