Mass-media din lume este dominată tot mai mult de știri negative

“Is the world as a whole becoming more negative, at least according to the news?

The New York Times exhibits a strong decade–long trend towards negativity from the early 1960s to the early 1970s, before recovering towards slight negativity, and has trended slightly more negative in recent years up to the 11 September 2001 attacks, which caused news to become sharply more negative in the following four years.

The New York Times has a strong U.S. focus, however, so the figure below shows the tone of all Summary of World Broadcasts news January 1979 to July 2010 (content after July 2010 was available only for articles mentioning one of the countries above), showing a steady, near linear, march towards negativity. ”

world news sentiment
Average monthly tone of Summary of World Broadcasts news content, January 1979–July 2010 (Y–axis are standard deviations from mean)

de aici.

Viața de zi cu zi a celor care au votat Trump

Ca mulți alți oameni mă gândeam la ce s-a întâmplat la alegerile din SUA:

Mă uitam de curiozitate la oameni și cum au votat în funcție de mediul urban vs.rural, stat, venituri, etnie, etc.

Am căutat cifrele de la recensământul din 2010 ca să îmi fac o idee. Am afla că distribuția urban vs. rural în SUA e mult mai pronunțată ca în alte țări (inclusiv UK):

  • 80.7% urban (aprox. 250m oameni)
  • 19.3% rural (aprox. 60m oameni).

Cele mai mari zece orașe sunt, în ordine descrescătoare, New York (cu 8.550.405 locuitori), Los Angeles, Chicago, Houston, Philadelphia, Phoenix, San Antoni, San Diego, Dallas și San Jose (cu 1.026.908 locuitori). Sunt doar zece orașe în SUA cu peste 1 milion de locuitori.

Dar restul oamenilor?

Dacă 80% sau aproape 250m sunt în mediul urban, cât de mari sunt orașele și cât de multe sunt de fapt? Am găsit o aproximație aici pe Statista:

US cities by size

 

Sunt cam 16.470 de „așezări” cu o populație sub 10.000 de oameni. La cât de mare e țara, nici nu vreau să mă gândesc la cât de întinse sunt așezările astea și care e densitatea. Cum ar putea să arate? O biserică, un mall, un fast food, niște școli și primării și mai ce? E posibil ca la vreo câteva zeci sau sute de kilometri mai e o așezare aproape identică.

Cum zicea David Wong pe Cracked.com:

If you don’t live in one of these small towns, you can’t understand the hopelessness. Blue islands in an ocean of red. The cities are less than 4 percent of the land mass, but 62 percent of the population and easily 99 percent of the popular culture. Our movies, shows, songs, and news all radiate out from those blue islands.

And if you live in the red, that fucking sucks.

The cities are always living in the future. I remember when our little town got our first Chinese restaurant and, 20 years later, its first fancy coffee shop. All of this stuff had turned up in movies (set in L.A., of course) decades earlier.

Step outside of the city, and the suicide rate among young people fucking doubles. The recession pounded rural communities, but all the recovery went to the cities. The rate of new businesses opening in rural areas has utterly collapsed.

See, rural jobs used to be based around one big local business — a factory, a coal mine, etc. When it dies, the town dies. Where I grew up, it was an oil refinery closing that did us in. I was raised in the hollowed-out shell of what the town had once been. The roof of our high school leaked when it rained. Cities can make up for the loss of manufacturing jobs with service jobs — small towns cannot. That model doesn’t work below a certain population density.”

 

Mă uitasem de curiozitate să văd ce orașe din România au în jur de 10.000 de oameni. Enciclopedia internet zice Slobozia, Mediaș și restul.

Cum o fi să te uiți pe Facebook la ce dă share primarul localității tale

Joshua Benton de la Nieman Lab:

„I’m from a small town in south Louisiana. The day before the election, I looked at the Facebook page of the current mayor. Among the items he posted there in the final 48 hours of the campaign: Hillary Clinton Calling for Civil War If Trump Is Elected. Pope Francis Shocks World, Endorses Donald Trump for President. Barack Obama Admits He Was Born in Kenya. FBI Agent Who Was Suspected Of Leaking Hillary’s Corruption Is Dead.

These are not legit anti-Hillary stories. (There were plenty of those, to be sure, both on his page and in this election cycle.) These are imaginary, made up, frauds. There were just too many people voting in this election because they were infuriated by made-up things they read online.”

Nu zic că am prevăzut rezultatul ăsta neapărat, dar acum am senzația că l-am înțeles un pic mai bine, atât în Statele Unite cât și an alte locuri. Oamenii și știrile se schimbă, mecanismul e același.

N-am vizitat orașele alea dar acum știu de ce alcoolul, heroina, OxyContin și Trump sunt atât de populare.

Cum să nu te vaccinezi?

Ieri am făcut schimb de mail-uri cu ai mei în legătură cu faimoasa știre despre epidemia de rujeolă din România. În Iunie auzisem vag că erau focare de rujeolă în țară dar acum asta i-a pus capac. Puține lucruri mă indignează suficient cât să reacționez la mail-uri și să scriu un perete întreg de text dar asta e o ocazie bună. E trist că a ajuns mișcarea anti-vaccin și în România ca să facă ravagii. E și mai trist că România nu e „singură”:  în SUA au revenit cazurile de tuse convulsivă (pertussis) – și de rujeolă pe alocuri – pentru că părinții nu-și vaccinează copii.

Cum a scăzut incidența cazurilor de rujeolă în SUA după introducerea vaccinului

Nu știu ce se întâmplă la nivel global și de ce oamenii nu mai au încredere în vaccinuri, în știință și în studii sau recomandări de la experți dar fenomenul e real.

Acum trei ani când am lucrat pe un cont farmaceutic legat de vaccinul anti-cervical (Gardasil/Merck sau Cervarix/GSK în funcție de unde ești în lume) vedeam o grămadă de studii de piață. Era evident că încrederea oamenilor în instituții (de orice fel), guvern, „big pharma” etc. era în scădere. Pe forumuri părinții mega-informați erau eclipsați de părinții care își țineau fetele acasă ca să nu fie vaccinate împotriva cancerului de col uterin.

Gallup US trust in institutions
Încrederea în instituții, SUA
IRES - studiul numit „România - țară cu încredere limitată”
IRES – studiul numit „România – țară cu încredere limitată”

Din ce mai citeam pe marginea subiectului era clar că nu doar în UK dar și în România și SUA și tot așa. Nu știu în restul Europei cum e că n-am acces la date dar era suficient.

N-am mai lucrat pe conturi farmaceutice dar în UK văd multe alte studii de piață care ne arată destul de clar că oamenii caută din ce în ce mai mult remedii naturale la orice fel de problemă.  Vedem analiza a milioane de tweet-uri și status update-uri pe Facebook: o mare parte din oameni preferă să nu ia medicamente de zi de zi (nu antibiotice) pentru că au senzația că o sa le facă rău, sau pentru că simt că nu vor să facă exces.
twitter-medicamente

Poate că undeva medicament a devenit un pic sinonim cu antibiotic chiar dacă problema globală cu antibiotice e cam altă discuție. Oamenii nu vor să ia nici ibuprofen, un medicament ieftin care a fost descoperit prin anii 50-60 în Marea Britanie în laboratoarele Boots, care nu are contraindicații semnificative cât stai sub doza zilnică recomandată. De asemenea, oamenii refuză ajutor pentru probleme mentale reale pentru că există percepția că sunt probleme “inventate de Americani” (fraze reale, văzute pe net de prea multe ori deja, nu inventate de mine).

Pe de o parte e trist că au dreptate cumva. Din SUA ne vin multe filme, seriale, albume și artiști. SUA înca are cea mai avansată economie la nivel mondial și pentru mulți oameni stilul de viață e aspirational: vreau și eu viață așa, casă așa, haine și serviciu așa. Nu mai contează că viețile noastre există în alt loc și alt context.

Filmul ăsta explica destul de bine o parte din motivul pentru care în SUA sunt foarte multe reclame la branduri de medicamente care pur și simplu nu există in Marea Britanie si alte țari:
Problema e că istoria medicamentelor și reclamelor în SUA e exact asta: o istorie pe care mulți nu o văd, știu sau studiază, dar îi văd „efectele” cumva.

Dacă vezi filme în care toată lumea ia o pastilă sau se duce la terapeut la orice problemă care în altă societate și cultură probabil s-ar rezolva fără, e drept să te fii un pic confuz. Dar când pui lucrurile în context, vizitezi țara, vorbești cu oamenii și înțelegi mai bine de ce se întâmplă lucrurile așa îți dai seama că așa a evoluat societatea (de bine sau de rău), asta merge, ăsta e cursul lucrurilor.

Nu cred că ajută nici faptul că acum pur și simple avem mult mai multe știri ca volum decât acum 5 sau 10 ani. Probleme și știri care n-ar fi ajuns la TV in Marea Britanie sau România pentru că erau cazuri prea izolate la sursă acum sunt peste tot. Internetul, fie că ne place sau nu, a creat atât o metoda de distribuție globală prin care orice știre poate ajunge oriunde – oricât de distorsionata și interpretată ca la telefonul fără fir – cât și un “filter bubble” prin care te poți izola complet de lucrurile pe care nu vrei să le auzi pentru că nu corespund cu versiunea realității pe care ți-ai creat-o în cap (vezi Blue Feed, Red Feed și cum arată – ipotetic – Facebook pentru oamenii cu anumite înclinări politice). Nu cred că cineva are răspunsul momentan.

Acum toată lumea aude ceva, cumva, despre Mylan și Epipen, despre Martin Shrekeli și aroganța lui, despre Theranos și testele de laborator, etc. Îmi place articolul ăsta din The Economist:

“Drug companies continue to charge exorbitant prices in America. Why? The simple answer is because they can. European governments control prices in various ways—Britain has the strictest system, refusing to pay for medicines that fail to meet a threshold of cost-effectiveness. But in America companies set whatever official price they like. Insurers and the government then whittle down that price using methods that vary from one type of patient to the next. (Like so much of American health care, this system is hard to understand, to the delight of the firms that profit from it.)”

Nu mă mai miră neapărat ca oamenii (în SUA și acum în general) nu au încredere in medicamente și doctori, mă întristează.

Nu cred că ajută nici faptul că “știința” care ajunge la ochii și urechile oamenilor e acum interpretată de jurnaliști și tabloide fără experiență în a scrie despre știință. Studii serioase (unele din ele) ajung să fie interpretate în mod foarte pueril sau mai rău, din cauză ca ai “slow news day” sau vrei să umpli content calendar-ul pe social mediau sau vrei să faci un click in plus scrii articole despre non-studii care nici măcar n-au suficienți participanți cât să fie reprezentative, poate sunt facute de niște studenți la doctorat, sau sunt foarte limitate în scop. Se poate că “Cercetatorii Britanici” de care lumea aude poate erau doar niște studenți care se chinuiau sa scrie o teză și n-aveau idei și participanti. Se poate să fie și oameni serioși dar cine mai știe?

Chiar dacă în teorie oamenii au senzația că mai multă informație diseminată mai multor oameni înseamnă mai bine, in realitate oamenii refuză informația pentru că nu mai timp sau capacitatea de a procesa tot ce citesc si aud.Totul se pierde sau rămâne un ecou la modul „am auzit odată demult că vinul e bun pentru inimă” când poate tu ca individ nu arăți deloc ca participanții din studiul de la sursă. Cam așa:

What you see is places that got TV actually saw declines in voter turnout and political participation. And so you might think that’s sort of at odds with the general rule that more media seems to be associated with more turnout, or more information seems to be associated with more turnout.
What you see if you dig a little deeper is that what TV replaced was a lot of time that people were spending with other media, and in particular, newspapers and radio in the 1940s and 50s and 60s had much more coverage of politics than TV did. In the first years, TV newscasts were just 15 minutes long.
Mostly, people were watching Westerns, and entertainment programs. So although it was a new medium, it actually had the effect of reducing the political information people were getting. And so consistent with all the other evidence, if you crowd out a lot of political information and people have less news, less information about the political process, then they vote less and are less engaged.
Ce nu văd toți oamenii ăștia care refuză vaccinuri dar am avut norocul să văd după trei ani de lucrat cu milionari și miliardari e că la polul opus acești „1%” sunt foarte preocupați de sănatatea lor și de longevitate în general. Excesiv aș zice. Da, poate sunt câțiva care probabil nu corespund profilului dar statistic vorbind oamenii bogați tind spre auto-conservare.

Ca reminder cine nu crede: „Overall, heirs and heiresses make up about half of Western Europe’s billionaires.” Cine n-a citit bine: „În general , moștenitorii și moștenitoarele constituie aproximativ jumătate din miliardarii din Europa de Vest.”

Pare ciudat că lumea s-a polarizat atât de mult în termen de venituri, opinii, atitudini – și aș vrea să fie doar părerea mea dar mi se confirmă de ani de zile în studii și cifre.

În condițiile astea, cum să nu te vaccinezi?!

Cursurile School of Life ca o formă de terapie în grup

School of Life self awareness

Am scris mai demult despre faptul că îmi place School of Life, această instituție înființată de Alain de Botton pentru bunăstarea emoțională a celor ce aleg să intre în magazin, să ia o cărticică sau să meargă la cursuri. Am citit vreo patru-cinci cărți în câteva săptămâni atunci când le-am descoperit, le-am dat și altora și mă gândeam dacă să mă înscriu la unul din cursurile lor, în mare parte pentru că aveau un curs numit „How to work with difficult people”. Între timp la serviciu s-a anunțat un parteneriat cu School of Life și încet-încet au ajuns colegii mei la cursuri și m-au făcut și pe mine curioasă.

Acum aproape două săptămâni am fost la primul curs de jumătate de zi. Nu știam la ce să mă aștept înainte, dar dat fiind că era abia într-o vineri de dimineață nici n-am avut timp să mă gândesc foarte mult la el înainte. A fost o sesiune mică și foarte bine organizată în subsolul clădirii în care au un magazin în Londra, cu aproape 20 de oameni și un tutore (un fost jurnalist care s-a reprofilat ca psihoterapeut).

Fără să intru în amănunte pentru că ar fi prea mult de zis, a fost o sesiune jumătate curs, jumătate interacționat cu alți cursanți în grupe și conversații. Când am intrat la curs am crezut că o să fie fix asta – un curs în care te duci și înveți de la alții ca tine și de la tutore – dar am descoperit că a fost mai mult ca o sesiune de terapie în grup.

Tot weekend-ul m-am gândit la cum aș povesti altora despre curs și cum mi-a fost util dar mi-am dat seama că nu conținutul neapărat mi-a fost util, ci mai degrabă formatul sesiunii. Am intrat într-o cameră în care erau 15 alți indivizi din medii diferite dar cu probleme oarecum similare: locuri de muncă haotice, birouri open-plan în care toată lumea te întrerupe, suferind din cauza unor colegi necumsecade sau aleși mai mult pentru contribuția la profit dar nu și la creatul unui colectiv. Mi-a fost mai util să dau peste niște oameni dispuși să admită – într-un mediu prielnic – că suferă de confuzie și oboseală, pe când restul companiei suferă în tăcere sau strânge din dinți pentru că nu vor să pară neprofesioniști sau team players.

Mă întrebam a câta serie a aceluiași curs suntem care îi confirmă tutorelui niște trenduri nelipsite dar agasante din mediul de muncă: oamenii urăsc open plan, urăsc hot-desking, urăsc uniforma de muncă, urăsc cuvinte gen „feedback” și acel shit-sandwich aferent ca metodă de oferit feedback, urăsc mail-ul pasiv-agresiv și urăsc toate notificările de la Slack pe care nu pot sau nu știu să le oprească, urăsc faptul că li se trântesc tehnologii și lucruri noi în poală și li se spune să se obișnuiască cu ele într-un singur weekend, șamd. Ca psihoterapeut, mă gândesc că eram atât elevi cât și subiecți cumva – iar tot cursul un fel de oftat colectiv.

Întâmplător, cât mă gândeam, a mai apărut un articol de la ei titulat „Nasty Businesses” – despre cum ajung anumite companii și medii de muncă să fie dăunătoare pentru indivizi. Citind toate sfaturile mi-am dat seama că dimineața de curs a fost un moment bun pentru a pune lucrurile în perspectivă. Cum spun și ei totuși, „perspective doesn’t make a problem go away. What it does is reduce the level of panic we feel around it.”

În concluzie, cred că mi-a fost (literalmente) mai util ca lecție de viață aplicabilă și la serviciu decât invers. Am plecat cu mai multe întrebări – despre ce fac, de ce, oare vreau să continui asta, dacă merită efortul, dacă peste doi-trei ani o să îmi mulțumesc, etc. – decât răspunsuri dar mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a unui alt psihoteraput care scrie foarte bine: Adam Phillips în On Kissing, Tickling and Being Bored (Brain Pickings):

”People have traditionally come for psychoanalytic conversation because the story they are telling themselves about their lives has stopped, or become too painful, or both.”

Poate că uneori trebuie să fii împins de la spate ca să găsești o (altă) poveste.