Cursurile School of Life ca o formă de terapie în grup

Am scris mai demult despre faptul că îmi place School of Life, această instituție înființată de Alain de Botton pentru bunăstarea emoțională a celor ce aleg să intre în magazin, să ia o cărticică sau să meargă la cursuri. Am citit vreo patru-cinci cărți în câteva săptămâni atunci când le-am descoperit, le-am dat și altora și mă gândeam dacă să mă înscriu la unul din cursurile lor, în mare parte pentru că aveau un curs numit „How to work with difficult people”. Între timp la serviciu s-a anunțat un parteneriat cu School of Life și încet-încet au ajuns colegii mei la cursuri și m-au făcut și pe mine curioasă.

Acum aproape două săptămâni am fost la primul curs de jumătate de zi. Nu știam la ce să mă aștept înainte, dar dat fiind că era abia într-o vineri de dimineață nici n-am avut timp să mă gândesc foarte mult la el înainte. A fost o sesiune mică și foarte bine organizată în subsolul clădirii în care au un magazin în Londra, cu aproape 20 de oameni și un tutore (un fost jurnalist care s-a reprofilat ca psihoterapeut).

Fără să intru în amănunte pentru că ar fi prea mult de zis, a fost o sesiune jumătate curs, jumătate interacționat cu alți cursanți în grupe și conversații. Când am intrat la curs am crezut că o să fie fix asta – un curs în care te duci și înveți de la alții ca tine și de la tutore – dar am descoperit că a fost mai mult ca o sesiune de terapie în grup.

Tot weekend-ul m-am gândit la cum aș povesti altora despre curs și cum mi-a fost util dar mi-am dat seama că nu conținutul neapărat mi-a fost util, ci mai degrabă formatul sesiunii. Am intrat într-o cameră în care erau 15 alți indivizi din medii diferite dar cu probleme oarecum similare: locuri de muncă haotice, birouri open-plan în care toată lumea te întrerupe, suferind din cauza unor colegi necumsecade sau aleși mai mult pentru contribuția la profit dar nu și la creatul unui colectiv. Mi-a fost mai util să dau peste niște oameni dispuși să admită – într-un mediu prielnic – că suferă de confuzie și oboseală, pe când restul companiei suferă în tăcere sau strânge din dinți pentru că nu vor să pară neprofesioniști sau team players.

Mă întrebam a câta serie a aceluiași curs suntem care îi confirmă tutorelui niște trenduri nelipsite dar agasante din mediul de muncă: oamenii urăsc open plan, urăsc hot-desking, urăsc uniforma de muncă, urăsc cuvinte gen „feedback” și acel shit-sandwich aferent ca metodă de oferit feedback, urăsc mail-ul pasiv-agresiv și urăsc toate notificările de la Slack pe care nu pot sau nu știu să le oprească, urăsc faptul că li se trântesc tehnologii și lucruri noi în poală și li se spune să se obișnuiască cu ele într-un singur weekend, șamd. Ca psihoterapeut, mă gândesc că eram atât elevi cât și subiecți cumva – iar tot cursul un fel de oftat colectiv.

Întâmplător, cât mă gândeam, a mai apărut un articol de la ei titulat „Nasty Businesses” – despre cum ajung anumite companii și medii de muncă să fie dăunătoare pentru indivizi. Citind toate sfaturile mi-am dat seama că dimineața de curs a fost un moment bun pentru a pune lucrurile în perspectivă. Cum spun și ei totuși, „perspective doesn’t make a problem go away. What it does is reduce the level of panic we feel around it.”

În concluzie, cred că mi-a fost (literalmente) mai util ca lecție de viață aplicabilă și la serviciu decât invers. Am plecat cu mai multe întrebări – despre ce fac, de ce, oare vreau să continui asta, dacă merită efortul, dacă peste doi-trei ani o să îmi mulțumesc, etc. – decât răspunsuri dar mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a unui alt psihoteraput care scrie foarte bine: Adam Phillips în On Kissing, Tickling and Being Bored (Brain Pickings):

”People have traditionally come for psychoanalytic conversation because the story they are telling themselves about their lives has stopped, or become too painful, or both.”

Poate că uneori trebuie să fii împins de la spate ca să găsești o (altă) poveste.