Noii consumatori si luxul

Pe vremea când îmi făceam temele cuminte pentru lucrarea de licenţă, am citit mult şi bine despre consumatorii produselor de lux şi tot felul de idei de poziţionare cu care nu o să plictisesc pe nimeni acum.

Cei care se interesează/preocupă ştiu că ţările din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) sunt pe cale să devină noul val de super puteri mondiale. Eviden apar o grămadă de întrebări – cum o să reacţioneze SUA, Japonia şi Europa? Cum au ajuns atât de puternice? O să dureze succesul lor? Cât? Ce putem să învăţam de la ele? Şi nu în ultimul rând, cum o să îşi lase amprenta asupra lumii?

Acum ceva vreme a apărut un articol destul de interesant care argumenta că majoritatea site-urilor companiilor de lux nu funcţionează pe iPad pentru că sunt făcute în Flash. Sau că multe din ele nu oferă posibilitatea de a cumpăra online – cu atât mai mult, nici măcar nu încearcă să imite sau să emuleze sentimentele şi trăite într-un magazin de lux real în mediul pe care îl au disponibil pe net. Oare câţi oameni bogaţi cumpără de pe net însă? Nu ar fi logic să le placă mai mult tratamentul preferenţial/de lux din magazinele offline?

“The key issue is that all the key luxury brands have designed their sites to use Adobe’s Flash. […] Apple has sold an estimated 1 million iPads in the first month. The world’s luxury brands seem to be failing to keep up with a gadget loving shopper who will spend between $500 and $1,000 on what may consider as a supplemental device for a user. Later this month Apple will start taking orders for the iPad from key luxury markets like Japan. Apple has already cornered 46% of the smartphone market in Japan and the world’s most mobile web savvy audience are bound to lap up Apple’s new tablet.”

Adevărul e că în alte părţi ale lumii, oamenii se îmbogăţesc mai rapid decât am putea să ne imaginăm noi. Oriunde am fi în Europa. Evident că riscurile sunt mari, dar succesele sunt profund amplificate de faptul că numeric, populaţia e mult mai mare. Dacă în Marea Britanie clasa mijlocie e, să zicem, 60% din populaţie, vorbim de vreo câteva zeci de milioane. Cât e clasa mjilocie în india? Vreo 300 de milioane şi încă în creştere. The mother ship. Câte televizoare sunt ei dispuşi să cumpere? Păi să facem un calcul… şi atunci şi consumatorii de lux sunt exponenţial mai mulţi. Personal, mă uit la toate ofertele de job din Asia cu salarii halucinante dar mă gândesc că pare the easy way out.

Multe studii (şi mulţi oameni) sunt de acord că pe măsură ce te îmbogăţeşti mai repede, că nouveau-riche o să vrei să ai acces la lucruri cât ai bate din palme, iar de multe ori magazinele online rezolvă problema “imediat”. Ieri mergeam cu Dacia? Nu-i nimic, azi vreau un Aston Martin, vă rog. Ieri n-aveam secretară? Nu-i nimic, azi o să se înghesuie să lucreze pentru mine – căci da, money does make the world go round de multe ori. De ce nu îi includ pe cei care au fost şi vor fi mereu bogaţi? Pentru că atunci când averea se moşteneşte, se moştenesc şi unele valori (cu excepţia lui Paris Hilton) legate de muncă grea şi venit. Banii nu se fac uşor, iar atunci când îi ai nu e bine sau frumos să vorbeşti despre ei. Site-uri ca Neiman Marcus ştiu asta – şi trimit toate produsele de lux în ambalaje neutre, fără logo-uri şi fără mărci sau etichete pe ele.

Sună palpitant, ideea asta de a lucra pentru oameni bogaţi cu o putere mare de cumpărare. Cât potenţial! However, aceşti parvenus sunt o nişă interesantă – şi în sfârşit, cineva deschide gura şi vorbeşte despre ei.

Mr. Aquilina warned of “the complexities of dealing with ultra-high-net-worth.” He said the rich make “demanding and often unreasonable requests” that can create “impossible demands on an organization.” They want special discounts on services. They ask for loans that don’t generate any banking fees. And on top of all that, they want help getting their children into certain schools and getting last-minute concert tickets, he said. The rich never pay list price. As one billionaire told me recently, “the best part about being rich is all the free stuff you can demand.”

Departe de a fi un punct de vedere tipic “merele sunt acre”, e o realitate tristă – de multe ori, sunt exact genul de oameni dăunători pentru o companie (sau un om, depinde). Ce vreau să zic e că nu merită să fugi după cai verzi pe pereţi – uneori e mai bine să stai în bancă ta, cu clienţii modeşti şi oneşti totuşi. Comparativ.

Mary Anne Hobbs has left the building.

Acum câteva zile, Mary Anne Hobbs a avut ultima emisiune live la BBC Radio 1. Live nu prea am ascultat emisiunile pentru că erau mereu de la 2 la 4 dimineaţa, cam la fel şi cu Fabio & Grooverider duminică noaptea, dar reluările erau mereu prilej de bucurie. Am apucat să o văd şi live, atunci când încă mi se părea bizar că femeie la vârstă ei, se dă pe la radio şi iubeşte dubstep-ul mai mult decât ideea de căţel, familie, copii şi altele. Foarte bine.

Îmi pare rău că pleacă de la radio pentru că are o voce care e echivalentul feminin al doctorului Cristian Andrei (care probabil a adus multe bucurii adolescenţilor târziu în noapte).

De asemenea îmi pare rău că emisiunea nu e valabilă în afară ţării, dar de pe tracklisting-ul pus la îndemână am o nouă melodie gata-gata să rivalizeze cu Breakdown – Crackledown Blues (Burial Remix): Airhead – Paper Street.

Filosofia mutatului

N-o s-o repet pe aia cu ‘sambata mă mut’ până când nu arăt şi ceva poze cu locul, dar mutarea asta m-a făcut uşor emo şi a dat naştere unor gânduri mai profunde despre mutat şi alte chestii în general:

Primul lucru, faptul că am stat în apartamentul ăsta (naşpa) doi ani de zile. Doi ani de zile! Cine mi-a zis că de la 21 de ani n-o să simţi cum trec anii pe lângă tine nu glumea. De fapt a devenit un fel de misiune personală să nu fiu genul de persoană care n-o să îşi mai aducă aminte ce făcea în fiecare an. Ştiu că la un moment dat o să uit sau o să se estompeze toate amintirile, în special puşi în faţa ideii de a lucra până la 70-75 de ani în ritmul în care merge economia la oră actuală. Sunt conştientă de ideea că dacă toţi trăim mai mult, unii din noi au şi copilării mult mai timpurii (clasicul NYT ‘What is it about 20-somethings?‘) şi atunci există ceva logică în a prelungi decizii importante gen căsătoria şi copiii, dar cumva mă roade ideea de a face copii şi de a nu le înţelege adolescenţa sau obiceiurile pentru că o să fiu prea bătrână. Evident că aş putea să adresez asta prin a fi deschisă către nou şi pe măsură ce îmbătrânesc, dar parcă groapă devine abis când mă gândesc la ideea asta şi moare încă din faşă.

În al doilea rând, faptul că încă o să stau cu chirie. Mă gândesc cât o să trebuiască să pun deoparte şi pentru cât timp ca să îmi pot cumpăra un apartament. Mintea mea umblă şi pe alte căi, gen casă, curte, piscină şi alte nebunii dar nu vreau să mă deprime – să zic că  “eu n-o să am niciodată asta” – ci mai degrabă ar trebui să fie un fel de gând aspiraţional: “cândva, o să am şi eu asta!” (cum procedez?). Logica a fost să încep cu începutul, când o să îmi permit un apartament, apartament să fie şi de acolo mă descurc. Atâta timp cât nu plătesc chirie nimănui, e minunat. Şi atâta timp cât nu am un credit ipotecar e şi mai bine. Urăsc băncile. Nu vreau să ştiu nimic de ele. Nu vreau să visez la casă şi să mă păcălesc că dacă dau atâţia bani acum, îmi reduc plăţile lunare. F– that s–. Nu vreau să intru nici în categoria ‘eat, pray, spend‘ ca eroina cărţii ‘Eat, Pray, Love’ şi să am plăţi care să-mi strice viaţa, cheful şi stabilitatea mintală.

Uneori ştiu şi unde mi-ar plăcea să stau dacă ar fi să rămân în Manchester atunci când o să îmi cumpăr un apartament, deşi o parte din mine vrea să plece la Londra. Nu că în Manchester n-ar fi OK (frumos nu e neapărat, dar are farmecul lui), dar în caz că mă apucă vreodată un dor de altă ţară, călătorit şi alte nebunii sau mici depresii pe care să vreau să le satisfac, în Londra o să găsesc mereu cui să închiriez locul. Cred că gândirea e deja prea mult în avans, aşa că o să mă întorc…temporar.

Uitându-mă pe Selby şi în alte locuri, am idei fixe când vine vorba de decor prin casă. Acasă aveam picturi şi deşi uram (şi încă nu-mi plac) ramele în care sunt puse, îmi plac picturile în sine. Îmi place ideea de a avea ceva unic – în esenţă artă- şi nu ceva copiat, cum multă lume se decide să cumpere copii după Banksy sau să îşi facă poze de tip canvas cu  evenimente din viaţă. Sau să îşi decoreze pereţii cu diplome şi alte merite. Nuuuu, nu, nu. Nu. De ce? De ce aş vrea să arăt musafirilor ce deşteaptă sunt eu? Dacă ajung la mine în casă, ar trebui să ştie deja. Nu le mai trebuie. Prefer să tapetez pereţii cu tot felul de alte bălării, de la bilete de cinematograf până la fotografii la întâmplare (mi se întâmplă uneori să developez poze făcute cu telefonul) şi să ştiu că totul are o poveste. Paul Smith, deşi nu mă omor după dungile lui, bine zicea că are casa plină de lucruri şi că ştie de unde provine fiecare şi ce poveste are. De ce aş vrea o casă în care am adunat toate prostiile care mi s-au părut frumoase dar nu înseamnă nimic pentru mine?

Gata, acum că am zis asta, mi-au trecut nevrozele legate de apartament, case, mutat şi decorat. Pentru moment

Ah da. Şi de ce atât de multă lume urăşte mutatul? There’s nothing more exciting than throwing s— away and buying new stuff!