Şeful a fost plecat în vacanţă împreună cu încă doi oameni destul de importanţi în echipă şi fiindcă departamentul nostru e destul de mic în comparaţie cu restul agenţiei au intervenit tot felul de neînţelegeri.. Problema a fost că deşi avem oameni competenţi, în acelaşi timp sunt şi (foarte) ocupaţi. Şi nu e treaba nimănui să aibă grijă de cel de lângă el.

Sunt (sau mai bine zis am devenit) genul de persoană care face lucrurile pe care le are de făcut imediat. nu făceam asta la şcoală, nu îmi plăcea, nici dacă aş da timpul înapoi nu mi-aş face temele cum intram pe uşă în casă dar acum problema se pune altfel. Deci toate sfaturile care ar fi trebuit să îmi fie folositoare atunci îmi sunt mult mai utile acum.

Al doilea sfat pentru sănătatea mentală la birou:

Totul trebuie să fie negru pe alb.

Motivele sunt simple: oamenii uită uşor, au prea multe lucruri cu care să ocupe, mail-urile se pierd, promisiunile verbale cu atât mai mult.Negru pe alb se aplică şi în alte zone, oriunde cineva datorează ceva cuiva. Dacă vreau să îi zic proprietarului apartamentului că nu-mi mai merge maşina de spălat, îi trimit un mail în ziua în care s-a stricat şi îi atrag atenţia. Îi las un mesaj şi aştept să îmi răspundă. Hope for the best. Aşa, la sfârşitul anului pot să am un inventar (pe data xx/xx s-a stricat maşină de spălat şi i-a trebuit y zile să o repare) sau să folosesc mail-ul că dovadă că pe data xx/xx s-a stricat şi nu a răspuns, deşi am luat legătura şi nu există dubiu în privinţa zilei/orei/etc.

Până să învăţ regula cu negru pe alb, uram ideea de a da cuiva în cap că a avut cineva grijă de proiectul X sau Y. Ei nu erau de aceeaşi părere iar client service mereu vine să dea în cap oricărei persoane care n-a scris totul negru pe alb, fără să omită detalii importante şi date cheie. Că să nu îţi dea nimeni în cap, deci, think like them – ce ar putea să mă întrebe ce nu le-am dat deja?!

(PS:diacritice! ce ciudat!)

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

Am vazut Mr. Nobody in weekend, dupa ce cateva saptamani la rand l-am ignorat crezand ca o sa ma deprime prea tare. Mr Nobody? Really? Cine nu l-a vazut ar trebui sa il vada, cu mentiunea ca in afara de cateva instante, Jared Leto are in sfarsit parul aranjat ceva mai decent decat in viata de zi cu zi. Doar ca niste ochelari mai neinspirati. Dar asta e singurul lucru pe care il mai zic – si dupa orice vizionare sugerez sa va duceti aici si sa aprofundati.

Contextual vorbind, mi-era destul de somn dar am stat pana in ultimul minut si mi-as fi dorit ca inainte sa imi iau o cutie de servetele si/sau o galeata de inghetata, cum se face de obicei. Probabil din fericire pentru mine n-am avut galeata de inghetata si nici servetelele dar data viitoare ar trebui sa vina cu semne de avertizare.

“You have to make the right choice. As long as you don’t choose, everything remains possible.”

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

Stirile toate din registrul xenofobo-depresiv. Pe la pagina a treia am renuntat si m-am dus direct la benzi desenate. Pana si alea ceva mai decente decat restul stirilor prefabricate dupa acelasi tipar.

Am luat cafeaua si am plecat, din lipsa de altceva de facut. M-am sprijinit de o balustrada si m-am holbat la ceasul catedralei cat o gramada de turisti isi faceau poze in zona si altii se plimbau cu bicicletele. Inca pustiu, dar in magazinele care se deschideau la 10 era deja plin de angajati. In magazinul Apple era un team-building, in unele fast-food-uri se aranjau sandvisuri pe rafturi, oamenii de la curatenie fluierau cu mopul in mana si totul parea atat de zen si diferit incat m-a surprins si pe mine faptul ca ma holbez la ritualuri de inceput ziua de munca. Agatat genti si haine in cui, trecut cardul prin cititor, agatat cardul de gat sau de pantaloni si legat sortul la spate. Pus laptele proaspat in aparate, scos farfuriile si tacamurile din masinile de spalat vase si sfaraitul ciupercilor si bacon-ului in tigai pentru primii clienti la micul dejun. Am mancat un pain aux raisins cald, aproape fierbinte si am continuat sa trag cu ochiul pana s-au deschis toate.

Dupa ce am iesit de la cald mi-am dat seama cat de frig era afara de fapt. Erau vreo 5 grade si incepuse sa ploua, iar eu asteptam sa se deschida ceva sa pot sa imi cumpar o haina. Cred ca asteptarea a fost cu atat mai rea cu cat mi se facea din ce in ce mai frig si tot eu ma asteptam sa nu imi cumpar nimic, in propria-mi nehotarare. Ce conteaza daca imi place si imi vine bine, inca nu am vazut tot si poate o sa vad altceva care imi place si o sa regret. Desi evident putem sa returnam orice in decurs de 28 de zile – doar daca nu dam jos eticheta.

In primele 10 minute de la deschidere, am intrat in Zara. O mare inconvenienta (momentan) e ca Zara si H&M nu au magazine online – ceea ce o sa se schimbe pe 2 Septembrie. Dar in rest, pot sa ma uit pe ce site vreau, de la asos.com pana la net-a-porter si sa ma decid cand le vad in magazin. Pana in ziua aia nu gasisem nimic – problema consta in faptul ca trebuie sa ma duc pana la Zara sa perind totul sa vad ce au si sa decid daca merita.

Cum necessity is the mother of invention, am probat prima haina care imi placea (mai erau inca 2-3 tipe in magazin cu mine) si paznicul se uita usor plictisit. Am zis ca ma enervez singura si mai mult daca nu o cumpar, asa ca in 30 de secunde o aveam deja la casa si platisem pentru ea. For the record, a fost cea mai rapida decizie pe care am facut-o vreodata. Si s-ar putea sa fie si ultima…

Paznicul se uita la mine usor mirat. De fapt avea ochii cat cepele. A reusit sa probeze si sa cumpere in 2 minute? Pe ceas??

Si acum ma bucur din plin de decizie. Azi dimineata am avut 5 grade afara si NU e placut. Septembrie nu se incurca. Nici nu te poti gandi sa rezisti.

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

Creative Review – Hastings Council’s anti-dog-poo campaign.

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

aia si …

50-10. Regula de aur. Primele 50 de minute dintr-o ora le lucrezi, ultimele 10 iti faci cafeaua, fumezi, intri pe twitter, intri pe facebook. Messenger? wtf, avem 14 ani? De obicei pe messenger sunt oameni care nu s-au prins de regula 50-10, si e mai mult regula 1-2-2-3-1-1-2-3 si verificat mailul in mod obsesiv, intrat pe facebook, inapoi la scris 2 randuri, iar pe twitter, iar pe facebook sa vedem daca a mai scris cineva ceva, alte 2 randuri, intrat pe bloguri. Nu.

si…ascunde-ti ciocolata in sertar.

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

pe astea pun pariu ca nu le tine minte nimeni dar nu-i nimic. imi plac. si imi aduce aminte cat de frumos mi se pare logo-ul Pelikan acum.

mi-e dor de niste coperte ca de nu stiu ce. habar n-am de ce. cred ca am petrecut prea mult timp cu ele cat eram mica. prima oara le-am vazut la o colega, dupa aia toata clasa le avea. unii le urau, altii le iubeau (eu le iubeam dar s-au stricat multe). cel mai important era sa ai 100 de stickere pe ele.

rofl, etc.

creta – buretele la latitudinea imaginatiei fiecaruia

pensule si mizeria pe care o faceam

caietele pigna.

hartia creponata <3

pe astea le foloseam si daca era nevoie de ele, si daca nu.

cel mov a fost prima dragoste. cel roz a venit dupa ce s-a stricat cel mov. l-am iubit pana s-a stricat si l-am cautat in continuare dar nu l-am mai gasit. atunci am iubit alt creion:

si inca il am pe cel negru – dovada ca inca imi place la nebunie. doar ca alternez cu alt instrument pe care nu il folosesc la fel de des acum:

Problema mea e penarul: am avut multe penare la viata mea, dar niciunul nu mi-a placut mai mult decat un penar herlitz mov cu un strut de cand eram in clasele primare. L-am abuzat si l-am iubit atat de mult incat atunci cand mi-a fost furat, am plans multa vreme; eram sigura ca stiam si cine l-a furat, dar nu vroia sa recunoasca. Motivul era foarte simplu: aveam o colega careia ii placea si ei penarul meu asa ca…she helped herself to it. Cred ca fiecare lucru de care ma atasasem a avut povestea lui dar nu sunt aici sa plictisesc cu detalii cand deja am plictisit cu amintiri din clasele primare

Asa ca am pornit in cautarea penarului – moment emotionant. Nu l-am gasit, dar am gasit site-ul Herlitz. Si pentru ca suntem pe internet, le-am scris si un mail. Mi-e dor de penar. Aveti vreo poza cu el? Daca il aveti, il si cumpar. Stiu si de unde l-am cumparat atunci – un magazin care probabil a disparut de multa vreme, pe unde e Rue de Pain in Dorobanti/Calea Floreasca. Oh, the days.

In etapa urmatoare, daca cineva se ofera sa imi faca cadou un stilou Mont Blanc nu ma supar. PM me.

(ps: poze via bnb.ro – l-as cumpara pe tot; si pentru vremuri si mai apuse, inca niste poze la Leo. Stiu ca stiti toti de ‘La Trecut‘ dar sa introducem putina variatie)

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

Pe la ora 7 m-am intors acasa fara prea mult timp la dispozitie si cu toata casa mea in cutii si cutiute, gata de mutare.

Il sun pe tata, vorbim cateva minute pe skype si ma gandesc sa ii zic ca uite, e septembrie aproape. Cele mai frumoase momente din viata mea se petreceau in luna septembrie cand mergeam cu tata sa cumpar rechizite pentru scoala. Aveam un fetis pentru caiete, pixuri, nimicuri care nu-mi trebuiau dar aratau bine. Pe care nu mi le cerea nimeni dar vroiam eu sa le folosesc. La ceva. Gaseam eu la ce. Aveam grija sa fac un plan, sa calculez cate materii erau, cate caiete imi trebuiau, ce dosare imi trebuiau in plus si ce highlighter sa folosesc. Si semne de carte. Cred ca iubeam post-it prea mult. Pentru unii farmecul era in a nu avea niciodata un caiet bine definit pentru o materie, pentru mine era aproape PORN sa stiu ca la inceputul anului fiecare caiet avea rostul lui, ca dupa cateva luni se ducea totul din cauza proastei mele organizari. Lene. Sa imi fac ghiozdanul cu o seara inainte? Prefer sa uit – se intampla lucruri mai interesante, si chiar daca faci prostii, macar ai povesti interesante de spus.

Au trecut zilele alea dar ma uit cu jind la orice e ‘back to school’. Back to school acum e un laptop nou. Un iPad? Mie nu-mi mai trebuie la nimic, dar intr-un fel mi-e dor de back-to-school cand insemna miros de papetarie proaspata si incercat toate pixurile in toate culorile. Scris cu treizeci de pixuri aurii, argintii si verzi cu sclipici. Si partea cea mai frumoasa e ca si tata se bucura cu mine – nu statea niciodata si zicea ‘hai, du-te si ia-ti ce-ti trebuie’, ci venea si se uita la ele, le mirosea cu mine, le incercam si plecam fericiti. Si cand braseria de la Hilton inca era un loc frumos, ne opream acolo pentru ceva dulce si un ceai.

Nu am apucat sa ii zic luni de toata chestia asta usor sentimentala pentru ca nu prea am avut timp; in schimb am inchis dupa cateva minute si m-am intors la ecran si la ce aveam de facut pentru a doua zi la serviciu.

La 10 minute dupa ce vorbesc cu tata, ma trezesc la usa cu omniprezentul muncitor care nu-si primise banii de materiale de la firma si ma ameninta ca nu pleaca pana nu-i dau eu £77. De unde sa scot £77 fara bancomat in apropiere nu stiu, dar vroiam sa ii trantesc usa in nas. Fuck you world, am prea mult bun simt. L-am si invitat inauntru sa discutam civilizat. N-a vrut sa discutam civilizat, asa ca i-am dat-o pe proprietareasa la telefon, a urlat ceva la ea, s-a enervat, a plecat si a trantit (singur) usa.

Am incercat din nou faza cu asezatul jos si lucratul, dar intre timp primesc un mesaj de la frati-miu, ca are sa imi spuna ceva. Acel ceva era un mesaj mai detaliat pe Facebook, ca a murit bunica (din partea mamei) luni dimineata. Peste noapte m-a lasat sa ma framant cu gandul ca a avut cancer pulmonar. Stiam ca a fumat mult, dar nu stiam ca avea cancer. Am trecut prin stari de tristete, enervare, confuzie si intelegere. Trista ca s-a intamplat, enervata ca nu mi-a zis niciodata, confuza ca distanta e atat de mare incat orice veste de genul pare ca venita dintr-un vis, intelegere ca probabil dupa ce a murit mama, n-o fi vrut sa imi spuna. Am adormit si am visat ca fumam – si mai curios, ca stiam ce fumez (dunhill negru). Tot ca printr-un vis, am sunat la birou si le-am zis ca nu ma duc a doua zi (adica azi).

Mi-am petrecut dimineata facand curat dupa mizeria si molozul lasate in urma de la renovat. Impins scaune, mobila, hausfrau mode, contemplat ziua de 4 septembrie.

Contemplat decesul – am auzit de pe facebook? E ok sa scrii despre asta pe twitter? De ce ma intreb chestiile astea in loc sa accept ca se intampla? Doar e al meu, eu scriu, nu altcineva, asta-s eu, astea sunt persoanele care nu mai sunt in viata. Am scris. N-am scris ca sa astept condoleante sau compatimire. Am scris ca stare de fapt. Am asteptat sa treaca. M-am bucurat ca am primit mesaje.

Contemplat marea schema a lucrurilor – in afara de frati-miu, nu mai vorbesc cu nimeni altcineva din familia mamei. Or mai fi alte rude, nu le-am cunoscut decat acum foarte mult timp, e ca si cum nu exista sau n-o sa existe. Contemplat faptul ca atunci cand ma marit n-o sa apara nimeni. Din partea aia a familiei cel putin.

Azi se repeta scena de la inceput. Am deschis skype, i-am zis lui tata de cumparat caiete si pixuri. Stiu ca a zambit ca ne si vedeam pe webcam, desi radea de mine ca aici e frig. M-am simtit mai bine dupa ce mi-am adus aminte de asta si am vorbit despre faptul ca all this shit we work for nu inseamna mare lucru daca nu ne bucuram de momente placute din cand in cand. O rochie, pantofi, o seara in oras, o excursie, o calatorie, whatever. Si ca nu merita sa te obosesti 8+ ore pe zi, saptamana de saptamana daca n-ai la ce sa speri. Sau pe cine sa faci fericit.

Dupa doua zile de contemplat indelung, cred ca maine e ok sa ma intorc la lucru si sa nu ma mai gandesc prea mult la asta. Viata se intampla.

Si ca tot vorbeam de tata, exista si o poza (rara) cu noi doi sarbatorind in Spania. Ideea de a sarbatori a fost o surpriza, de unde si tricoul si nu altceva mai elegant.

Cand si daca ne vedeti in Bucuresti in curand, say hi. Nu musc.

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

“Brand”: it’s clearly a popular idea, it’s spread far and wide into politics and self-help books. It’s useful, in that it allows us to talk about the cluster of stuff that floats around reputation and perception and so on. It looks like we can measure it because it’s something that seems like folk out there in Consumerland can talk about.

So what’s wrong with it: well, first of all “Brand” is a metaphor. It’s not a thing, even though we talk about it as if it were: it’s a way of talking as if.

Second, it’s a fat-metaphor: there is no agreed definition, so we can use it to mean just about anything we want – to pre- or proscribe whatever we want. Most brand conversations need an agreed set of definitions or…

Third, “Brand” is what you get as a result of doing great , not a good guide to what to do – it’s the scoreboard, not the game.

Fourth, “Brand” is a distraction from the main game, which is doing great stuff for customers and staff (“baking it in”, as for example the Zeus Jones go on about). P***ing about in Brandland is a good excuse not to really get to grips with the stuff you need to get to grips with, and it tends to lead you off into “communications” rather than actually doing something.

Fifth, “Brand” perpetuates the myths we like to hold tight to, about the power of marketing and communication – sometimes when you hear brand folk talk, they seem to imagine they are sorcerers and magicians, weaving binding spells and illusions. More often than not, they like to use military metaphors. The truth of course is that mostly were neither of these things and have a marginal effect at best.

via “the purpose-idea”: ten questions for mark earls | gapingvoid.

Vreau sa detaliez in privinta asta, doar ca nu am timp momentan. Dar e un citat destul de lung pe care vroiam sa il impart oricum, asa ca o sa stea aici ceva vreme pana articulez de fapt ideea mea din spatele gandului asta.

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

toata lumea pare sa aiba niste idei preconcepute cu privire la iphone 4, toate bazate pe ce au auzit sau au citit, nu pe ce au experimentat.

toata lumea ma intreaba de probleme cu semnalul inainte sa ma plang de ceva anume. m-ati auzit plangandu-ma de telefon? nu ma plang. get over it. telefonul merge foarte bine, multumesc de grija dar chiar nu e nevoie.

dupa ce ma intreaba pe mine, ii intreaba si pe altii, sa fie siguri. va rog nu-i mai intrebati. telefoanele sunt bine mersi si nu, nu suntem infestati cu virusul steve jobs si nici nu i-am facut mini-templu in casa. suntem doar oameni care au un telefon, il folosesc si nu au probleme cu el. daca ar avea, n-ar sta 2 ani de zile cu un telefon defect. simples.

“si, ai incercat sa faci semnalul sa pice?” – “dar tu de ce nu iti iei unul sa te joci cu el si sa incerci?” e echivalentul intrebarii daca mi-am folosit Honda pe post de masina de curse doar pentru ca as putea. how ’bout…no? oare unii oameni chiar pot sa fie fericiti cu lucrurile lor fara sa aiba impulsuri distructive sau curiozitati inutile? Ce chestie!

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.

A venit alta persoana decat ma asteptam: doi au masurat dar lucreaza doar unul, ceva polonez stabilit aici de vreo 7 ani de zile dar care inca nu intelege engleza perfect. Undeva la mijloc exista o problema de comunicare. Initial trebuia sa vina luni, a venit miercuri. Luni m-a trezit cineva la 7 sa-mi lase un container in fata casei pentru tot molozul care urma sa se adune. Se astepta ca eu sa stiu. Did I know about it? No I didn’t, dar l-am lasat acolo. Sa fie.

In miercurea fatidica, a venit si mi-a zis ca nu are toate materialele. Si ca sa o sun eu pe femeie, ca sa ii spun. Eventual sa ii aduc eu materialele, ca si cum am o bagheta magica si stiu ce ii trebuie, in ce cantitate, in ce culoare. I-am zis ca n-am cu ce sa il ajut si am lasat de stire la proprietareasa ca ii lipsesc materiale. A doua zi se repeta scenariul. Se face ora 8:15 si inca n-am plecat la munca pentru ca nu intelege ce vreau sa ii zic: n-am masina, nu e treaba mea, voi sunteti firma de constructii si daca ea nu le-a cumparat, le cumparati voi si i le adaugati la factura. Simplu! Din nou i-am zis ca o sun de fata cu el, se repeta scenariul: eu o sun la ora 8 dimineata, ea nici nu s-a trezit (are si copil) si plec la serviciu dupa ce ii zic unde e cel mai apropiat magazin cu materiale. Intre timp, in hol am parchet doar pe jumatate. Acolo i se terminase parchetul laminat.

Vineri a terminat baia si bucataria  – de unde ma asteptam sa gasesc gresie in ambele, de fapt am gasit ceva suprafata de laminat care imita gresia. Super.

Pe moment nu puteam sa ma intreb decat…de ce?! La cat de mica e baia & bucataria, mai bine lua gresie adevarata si gata. Dupa aia m-am convins singura sa nu ma mai gandesc la solutia ieftina. Pana la urma vrea sa scape de apartament, asa ca ce mai conteaza? Trebuie doar sa arate bine si sa il vanda. Cine il ia sa isi puna el gresie si faianta daca vrea. Problema e ca momentan nu cumpara nimeni apartamente, si cu atat mai putin au bani de gresie si alte nebunii, deci probabil o sa stea cu el nevandut ceva vreme.

N-a schimbat lucruri de care i-am atras atentia (gen masina de spalat care nu mai merge decat pe 2 programe din 10 sau ceva) pentru ca oricum n-ar trebui sa imi mai pese (pe 4 ma mut) si oricum cine o sa vina o sa aiba alte probleme: vecinii tembeli de deasupra. Imi dau seama ca pe masura ce le creste copilul o sa se inrautateasca lucrurile pentru ca deja si-au echipat apartamentul cu o trambulina care imi scartaie in creier toata seara cand vin de la munca. Solutia ei a fost sa ma duc la administrator sa ii zic. Si administratorul sa faca ce? Sa le zica sa isi puna sosete de lana? Sa mearga pe varfuri? Nu schimba cu nimic faptul ca peretii sunt ca din hartie si trambulina aia o sa enerveze pe cineva in continuare.

In weekend primesc alt mesaj cum ca ar trebui sa mut mobila in cealalta camera, ca o sa vopseasca la mine. Dar deja pare vopsit. Ma intreb daca cineva mai stie ce naiba se intampla in casa asta – eu inca nu am parchet in tot holul.

Am trecut de faza in care aveam bunavointa fata de loc – am ajuns in faza malitioasa. SPER ca o sa enerveze si pe altcineva, asta in caz ca reuseste sa duca de nas pe cineva. In mintea mea, ii urez mult succes si in fiecare seara ma culc cu gandul ca mai am cateva zile, toate lucrurile mele incap intr-o masina si ca pe 4 o sa dorm in alt apartament. Intr-o cladire din beton. Fuck yeah.

In rest, pot spune cu siguranta ca nu inteleg femeile. Nici logica lor uneori. Sau poate exista o logica, dar e secret si nu vad eu..

update fascinant: aparent nici dulapul din baie nu mai e sigur: aseara era sa cada peste mine pentru ca nu mai are cui sa il tina in perete. fml

© 2010 deea // supermagnet. Toate drepturile rezervate.