deea // supermagnet

Laptopul meu e pe moarte;

De fapt, e batran si deja a trait 3 ani de zile cu aceeasi baterie, probabil un timp record. A trait cu Windows Vista pe el si si-a facut datoria in mod onorabil desi l-am injurat in fiecare noapte cand se trezea din sleep ca sa imi instaleze windows updates si dimineata ma trezeam fara nicio fereastra deschisa. De fiecare data cand ma trezea, imi faceam un obicei din a numara cate ore de somn o sa mai

Se chinuie cu greu sa deschida pagini, sa deschida skype si orice nu e notepad. Smooth scrolling e ca un fel de vis indepartat. A si cazut in cap in Paris anul trecut, din geanta mea pe o podea de beton si a avut de suferit ceva vreme; i-a cazut plasticul care acoperea unitatea dvd-rw si am vaga senzatie ca acum nu se mai deschide sau inchide la loc. Any way, n-am mai folosit dvd-uri pe el din anul intai cel putin. Tot de atunci, a fost distrus si adaptorul de wireless si trebuie sa folosesc un dongle permanent daca vreau net; si chiar si asa cu greu

Tastatura a devenit usor lucioasa si i-au disparut toate stickerele originale intr-un moment de furie si nervi ca urmare a unui bsod; a fost acoperit si in oja, si in masca de castravete, si se incinge suficient de tare incat sa prajesti un ou pe el.

Momentan are accese in care se opreste brusc pentru ca se incalzeste prea tare (sta pe birou iar biroul meu e prea mic si zen ca sa cuprinda un suport pentru laptop). Nu cred ca imi mai doresc un laptop vreodata. Nici macar licenta nu pot sa mi-o scriu pentru ca pana si cuvintele au lag pe ecran si ce scriu eu acum apare in vreo 6-7 secunde pe ecran. Mi-e frica sa deschid mai mult de 5 pagini pe el sau sa fac altceva ca sa-l supar.

De fapt momentan lucrez pe un Macbook si ma simt fericita, zen, iar licenta e aproape terminata, nu se supara daca am 20 de ferestre deschise si nu-mi spune ca are erori “03102 x 214120000″. Nu trebuie sa-mi rup nici degetele pe tastatura si nici spatele daca vreau sa il car undeva. As a matter of fact, nu-mi mai doresc laptop.

Sper cumva ca printr-o minune sa imi iau un iMac sau sa pice de undeva din cer si sa imi rezolv problemele de spatiu, ram si usability. Windows Vista, 7 si restul pot sa moara o moarte lenta din partea mea.

Nu stiu de ce e atat de amuzant sa urmaresti un colet in drumul spre Romania dar F5, F5, F5 pe pagina de tracking a DHL si doar-doar s-o fi schimbat ceva de ultima data. As trimite o chestie peste ocean, doar de dragul de a vedea pe unde o ia

F5, F5

Dupa faza cu Skittles si Twitter, bineinteles ca s-a renuntat la twitter pe pagina principala a site-ului din cauza mesajelor cu continut nepotrivit (sa le zicem asa). Acum e doar pagina de pe Wikipedia. 

Bineinteles, odata cu fiecare campanie care face ceva oarecum diferit in peisajul online, ne repezim sa scoatem articole care contin cuvinte gen ‘buzz’, ‘word of mouth’, ‘digital’, ’social media’ si alte prostii in care analizam daca e bine sau nu e bine ce fac. Cum e articolul asta din Business Week pe care il inteleg complet, considerand audienta revistei. Subtitlul ’social media still stumps the experts’ ar fi, in traducere libera, clientii inca nu stiu cu ce se mananca social media. E oarecum de inteles cand nimeni nu poate sa explice ce inseamna ‘viral’ ca stare de a fi a unui material (fie film, articol, ce-o fi). Chestie pe care o patim mult prea des este sa mergem intr-o intalnire cu cineva si ei sa ne intrebe ce definitie dam unui “viral”. Ma zgarie pe urechi si as face cadou multora cartea lui Jenkins despre Convergence Culture dar tot trebuie sa dai o definitie aproximatia cuiva si e destul de greu. Trebuie sa-i faci sa inteleaga ca e ca si cum ai avea doi oameni la o cofetarie, unul mananca o prajitura si ii explica celuilalt ce gust are. Pana nu incerci singur nu stii ce e. Daca ala iti zice ca e naspa, te intrebi daca e doar el sau si tie ti s-ar parea naspa dar din nou, nu vei sti pana nu incerci.

“Many of those attending the social media conference complained that the tools currently available to measure the return on investment from social media aren’t very sophisticated.”

E adevarat ca e greu de masurat. Avem reach dar nu stim daca avem si depth (sa-i zicem profunzime). Stim ca mesajul ajunge si ca il vad atatia si atatia dar nu stim ce fac cu el sau daca schimba cu ceva lucrurile. E o conversatie foarte, foarte lunga ce nu prea isi are rolul pe blog. How do you measure digital?

Skittles a facut exact asta: suntem primii care ne avantam in asa ceva asa ca o sa gresim si altii o sa invete (orice om de marketing ar putea spune asta). Eu nu cred ca au gresit si ca au invatat din asta, ci doar ca au invatat. Greseala nu e a lor, decat daca as fi persoana care s-a opus de la bun inceput. Un fel de ‘vezi, ti-am zis eu!’

In principiu cei care tin la marketing-ul traditional o sa zica ‘nu’ aventurarii pe taramul digital, nou, audiente prin cine stie ce locuri pentru ca sunt greu de masurat rezultatele. Cu publicitatea traditionala ai libertatea de a putea intrerupe o campanie care nu merge asa cum te-ai asteptat pentru ca putem sa punem la dispozitie unelte care zic ‘asta vrem, asta avem acum, ce facem mai departe?’. S-a discutat despre acelasi lucru si la TFM&A si lumea incepea sa plece din sala cand se vorbea despre ‘concepte’. Cam asta e ‘mood-ul’ general.

S-a mai discutat si despre ideea unui ‘Chief Community Officer’ dar inca nu stim daca ar trebui sa fie la client, la agentie, o a treia persoana – va trebui sa infiintam companii care sa se specializeze in asta?

The truth is, we don’t really know. We make it up as we go along. 

Parerea mea foarte sincera. Dar suntem liberi sa experimentam si sa convingem clienti care gandesc la fel ca noi, poate asa o sa aflam!

I’m a technology optimist din multe puncte de vedere dar asta nu e unul desi mi-ar placea foarte mult ca idee:

Pentru ca asa cum am auzit ieri la cina, exista oameni care lucreaza in IT si inca nu stiu ca exista o iconita in Windows care iti arata tot desktop-ul cand ai prea multe ferestre deschise. Ce chestie!

In caz ca nu v-ati plictisit inca, Nokia inca ruleaza update-uri in fiecare saptamana (le gasiti si pe blogul W+K London sub tag-ul ‘somebody else’s phone‘) si in caz ca te-ai lipit de o poveste anume sau de toate, exista si un rezumat.

Imi placea campania la inceput dar nu credeam ca parte din interactivitate inseamna sa rulezi povestile la nesfarsit. Am urmarit-o pe Jade cateva zile dupa care a devenit absolut neinteresant pentru ca probabil am o problema cu ce inseamna “intim”. Ce e intim pentru altii nu e intim si pentru mine si viceversa. Nu pentru ca nu mi-as lua un telefon Nokia Supernova (nu indeplineste cerintele, oricat de frumos ar fi) sau pentru ca nu apreciez campania (multi oameni mor de curiozitate sa afle ce e in telefonul altora), ci pentru ca vorba lui zoso, daca ai ceva de ascuns, nu o faci la telefon sau pe computer. Daca te limitezi doar la cele doua sau nu intelegi cum functioneaza treburile suficient, o incasezi in mod exemplar

E o intreaga arta a furtului despre care am putea sa vorbim foarte lejer. Multi o ignora sau o trateaza cu superficialitate – “n-o sa imi citeasca nimeni mesajele” / “n-o sa imi afle nimeni parola”. Daca esti cinic, te gandesti ca “daca imi afla cineva parola vreodata, n-as vrea sa fie acolo ceva ce altii ar putea citi”. Inseamna sa traiesti constant gandindu-te la ce zic altii sau ce cred altii despre tine dar atunci cand conteaza (chestie de imagine, de exemplu) atunci asta e pretul pe care il platesti. Cand iti place sa crezi ca e important dar esti prea ocupat si acaparat de alte treburi, ceva ce tu consideri doar al tau iti poate oferi o senzatie de intimitate. Pana cand pica in mainile cuiva. Una din expresiile mele favorite trebuie sa fie “You throw yourself onto the fire and you’re surprised you get burnt?”

Evident asta ne face persoane foarte plictisitoare. Nu e nimic acolo! Nicio declaratie despre ce gandesti sau ce simti! Cum poti sa traiesti asa? Cum pot altii sa traiasca fara sa stie nimic despre tine? Si cum traiesc oare cei care chiar nu sunt interesati sa stie lucrurile astea despre altii? As zice ca o ducem chiar foarte bine Daca imi pierd telefonul nu pierd valoarea lui sentimentala, which is soul-destroying and the last thing I want. Sau daca stiu ca am poze dubioase cum zice Maddy, nu vad de ce ar trebui sa ma fac toata rosie la fata. Nu e ca si cum le-a facut altcineva si nu e ca si cum altii nu m-ar cunoaste. E minunat. Nu trebuie sa dai explicatii nimanui pentru nimic! Dar oricum nu faci poze dubioase pentru ca nu stii unde ajung. Plus ca daca esti tipul tembel le pui in share pe vreun program P2P si poti cauta in voie fisiere cu ‘My Pictures’ ale altora (ca sa dau doar un exemplu).

Dar in lumea unui cinic…de ce sa iti pierzi timpul cu prostii de genul cand sunt alte lucruri mai interesante de facut decat de explicat lucruri sau sters mesaje si poze?

Pentru ca abia azi MIT a anuntat data desfasurarii evenimentului ‘Futures of Entertainment‘ dar nu a pus inca in vanzare biletele (daca sunteti in State, lucky you), intre timp pot fi vizualizate sau ascultate podcast-urile de anul trecut.

Luate toate pe rand, as zice ca doua dintre cele mai bune sunt:

• Cult Media
• Advertising and Convergence Culture

Dar daca timpul permite, logic ca ‘toate’ e raspunsul la intrebarea ‘cate sa ascult’. Si raspunsul la intrebarea ‘de ce sa ascult’ ar fi pentru ca trebuie. Pentru ca nu doar planning-ul exista sub forma transmedia, ci si tot ce tine de entertainment.

…daca asta e adevarat, I hate to say I told you so but…

“Clienţii noi care doresc să îşi cumpere un iPhone la un tarif avantajos pot alege între cele două abonamente dedicate în valoare de € 39, respectiv € 59 pe lună, care includ minute naţionale, mesaje scrise, pachete cu trafic de date şi tarife speciale pentru apelurile internaţionale. Telefonul costă între €179 şi € 489, în funcţie de modelul ales, de tipul de abonament utilizat şi de perioada contractuală a abonamentului.”

Sunt de acord cu multa lume cand zice despre iPhone ca este un gadget foarte scump si inaccesibil – intr-adevar este scump si inaccesibil multora, cum ar spune cineva pretul platit este “the idiot tax”, in Marea Britanie fiind gratuit la abonamente de £45 si £75, ceea ce inseamna foarte mult, chiar absurd de mult si pentru o persoana care castiga un salariu decent.

Cat este inca un lucru foarte cool, recunosc ca mie imi place. Poate exista smartphones mai destepte decat un iPhone pe piata, la preturi mult mai mici in acelasi timp dar ce imi place este urmatorul concept:

Atunci cand au aparut telefoanele cu camera foto integrata, multe magazine si nu numai au sarit in sus ca se faceau poze in locuri interzise (de fapt au fost interzise abia mai tarziu). Nu ai voie sa faci poze in aeroporturi, in supermarket, in stiu eu unde; din motive de terorism, de competitie (desi este o scuza foarte invechita), ca ai putea sa furi idei de design, ca daca vrei trebuie sa cumperi si nu sa faci poze. Camera foto a intrat in locuri inaccesibile prin faptul ca era foarte usor sa o infiltrezi in locuri in care un aparat obisnuit ar fi fost evident.

S-au interzis telefoanele in multe locuri si s-a introdus acel “shutter sound” ce nu putea fi scos la unele aparate tocmai pentru a impiedica oamenii sa faca poze unde n-au voie.

Am vazut iPhone-ul folosit ca boarding pass, ceea ce este un pas inainte, cel putin pentru mine, care vad cozi la check-in de kilometri la unele zboruri si prea putine persoane care utilizeaza check-in electronic si aparatele automatizate (cum are Lufthansa de exemplu).

Am dat azi dimineata peste o aplicatie pentru iPhone intitulata ‘Checkout‘. In esenta, introduci un cod de bare al unui produs si aplicatia iti arata pretul obiectului respectiv in mai multe magazine (acolo existand o oarecare corelatie intre pretul la magazinul online si cel offline), ca instrument foarte util de comparatie. De la comparatia de baza, ai acces si la cronici pentru produsele respective, poti cauta magazine in apropiere dupa codul postal (sistem excelent atat in Marea Britanie cat si in State) si esti gata cum ar veni.

Cumva vad iPhone-ul, pe langa ideea de idiot tax, un fel de instrument ce ar putea fi periculos pentru anumite produse, pentru cei ce au rabdare sa faca asta – nu suficient cat sa fie interzis in magazine sa iei ceva precum codul de bare dar lasa loc multor aplicatii sa ofere informatii relevante (de ex. pret, calitatea serviciului bazat pe user reviews pe care le poti citi cand esti fata in fata cu decizia de cumparare etc.)

Per total, mi se pare pretty fucking neat, pentru o singura aplicatie. Da valoare unui lucru ce poate parea banal la inceput.

Pietele nu sunt singurele locuri în care “vine baiatu’”si aranjeaza tot. Peste tot unde exista vânzare si cumparare si bineînteles ceva interes pentru consumator, se întâmpla în felul urmator:

Telefonul meu pica de pe birou, ecranul protector de plastic se crapa, telefonul meu arata urât. Mi-e lene sa ma duc sa îl repar, înca functioneaza si cine stie câti bani o sa îmi ceara pentru reparatie, probabil mai bine îmi iau un telefon nou. E ca la imprimante, o imprimanta ma costa £30 si cartusele pentru un an (fara sa reîncarc) vreo £100, semn ca se traieste bine din consumabile!

Intru într-un magazin Nokia-cineva se plângea pe un blog strain ca magazinele Nokia nu se compara cu cele Apple si ca arata mai degraba a muzeu, nu a loc în care sa interactionezi cu tehnologia. Fals! Poti sa folosesti cam ce telefon vrei tu si daca nu îl au, îti aduc unul din cutie si îl scot, îi baga un SIM si te lasa sa te joci cu el. Orice pentru potentialul cumparator! Eu îi zic unui tip ca am ecranul crapat si ca e cam al saptelea telefon Nokia si habar n-am unde se repara pentru ca niciodata nu mi s-a stricat vreunul, desi vechiul 6230 a cazut pe scari din mansarda pâna la parter si înca mergea. Se uita la telefon si zice sa ma duc la Carphone Warehouse ca sa îl repar sau daca e în garantie mi-l înlocuiesc. Sau îmi cumpara telefonul si îmi ofera altul, abonament în ce retea vreau eu si asa mai departe. În gândul meu ce bine, daca într-adevar aveam probleme serioase, nu trebuie sa te fortezi foarte tare sa gasesti o solutie.

La Carphone Warehouse ma duc si îl întreb pe un tip daca se repara telefoane la ei. Se uita la ecran si îmi arata piesa care, fiind Nokia original shit ma costa o tona de bani (£50, cred ca tot telefonul n-a costat atât, vezi imprimantele). Îmi arata vasta oferta de telefoane si îmi zice ca daca le dau telefonul meu vechi sau îl reciclez mi se iau £150 din factura (facturi) dupa o luna de la cumpararea unui nou abonament. Aici abonamentele nu se fac pe viata, ci pe minimum 12 luni (exista si sase dar foarte rar). Telefoanele sunt gratis în functie de ce abonament îti alegi, DAR te costa cel putin £15 pe luna. Clever!

Si ma uit, îl întreb daca fac contracte desi am locuit la adresa mea aproape un an. Daca am cont în banca, nicio problema! Direct debit si în fiecare luna ma uit la cum se duc banii. Si bancile aici o sa faca cerere pentru overdraft daca nu ai bani. Si platesti banii + £40 în plus daca a trebuit sa recurgi la overdraft.

V-ati închipui ca unul din cele mai cunoscute aeroporturi din lume ar avea internet wireless gratuit, macar asa, de imagine. Charles de Gaulle, acolo unde s-a aflat si Victor Kapra pentru câteva ore e la fel de penibil ca si restul hotelurilor si locurilor publice din Franta sau alte parti minunate din Europa unde conceptul de “wireless” se refera doar la obiecte fara fir, nu si internet.

“scump, dar n-am alternativa, asa ca bag cardul: 15 euro pentru 2 ore. tranzactie reusit, in sensul ca hub telecom mi-a luat banul. apas fericit pe butonul connect. Mi se cere rabdare, ca uite acus primesc autorizatia sa intru pe net. Si am asteptat vreo ora fara niciun rezultat! am trecut cei 15 euro la rubrica pierderi si pentru ca aveam nevoie totusi de internet, m-am dus la un desktop de inchiriat, am mai dat 5 euro si in sfarsit am reusit sa intru pe www.”

Bai, ce lux! La plecari transcontinentale înca aveau cartele de 5 euro pentru internet. Zi mersi! Noi (eu si Octavian) am stat o zi întreaga în respectabilul Charles de Gaulle unde n-am avut internet. Nici în hotel. Nici urma de wireless în mijlocul Parisului, la doua minute de Gara de Nord. Venit înapoi în camin (Marea Britanie), vreo zece retele wireless, jumatate nesecurizate. Camin, nu hotel de patru stele.Conexiunea mea a costat £50 pentru 9 luni. În caz de “internet closed” poti oricând sa te conectezi (evident, asta fiind alternativa nesanatoasa la iesit afara). Pe strada wireless. Fara plata. Conexiune pe jumatate decenta. Burger King are wireless mai bun ca Charles de Gaulle si nu platesc pentru el. Niste înjuraturi adresate aeroportului acum ca mi-am adus aminte!