deea // supermagnet

Am si eu o parere legata de vorba asta preferata a multora, ca daca traim in Romania asta ne ocupa tot timpul. Manifestarile ei sunt periculoase dar de multe ori cand ma gandesc la Romania am in minte o closca care sta confortabil pe cuib si nu s-ar da jos pentru nimic in lume.

Aici stiu ca imi plac reportajele de stiri si ziarele pentru ca nu am niciodata senzatia ca sunt cu 2-3 zile in urma fata de restul lumii si pentru ca stirile nu se limiteaza la evenimente stupide din satul Cucuietii din Deal, de care nimeni n-a auzit si nimanui nu-i pasa ca e chestie ‘de umplutura’. Chestiile de umplutura aici sunt tot felul de fapte diverse si stiri din alte colturi ale lumii. Cand zic stiri, nu zic de filme de pe youtube cu pisici din alte colturi ale lumii.

Exponatul numarul unu aici la ‘nasoalelor, mai aveti o sansa‘

despre o femeie care ‘nu ajunsese diva dar nici nu arata ca o papusa gonflabila de la un sex shop de pe magheru (inca):

Cand ajung in tara si ma uit intamplator la televizor nu-mi dau seama ce e in neregula dar brusc imi dau seama ca pe langa cei 10-11 care s-au sinucis sau au fost ucisi in mod grotesc pe undeva prin tara, stirile se opresc de multe ori la ace se intampla in limitele granitei tarii.

Si e pacat; nu zic ca la noi nu exista prostii gen “ce a scris Stephen Fry pe twitter” care nu e stire, dar se pierde in marea de stiri reale. Aud despre Africa de Sud, Coasta de Fildes, despre Tailanda, despre politica externa a Chinei, despre administratia lui Obama, despre romani care imping femei pe sinele de tren in Kent, tot felul de chestii care in Romania s-ar reduce la nu-stiu-ce sat unde tiganii au iesit cu sabiile, alte locuri in care un copil a ars in casa cat parintii ieseau sa isi ia tigari sau tot felul de tampenii care te deprima si te streseaza in acelasi timp.

A ajuns sa fie foarte greu sa iei contact cu ce se intampla in afara tarii si normal ca tot ce e in tara pare sa iti ocupe tot timpul pentru ca ocupa tot timpul alora care se ocupa de redactarea stirilor.

Pe final, un interviu cu Mihai Ghyka care a facut o pauza si s-a intors in mediul local de munca:

In State e un cu totul alt regim de munca decat in Romania. Cum spunea conu’ Alecu Paleologu: nu suntem nici orientali, nici balcanici. Suntem bizantini.

E un mod latin de a privi lucrurile in ansamblul lor, de a te bucura de ele, ca nu pot spune ca erau [colegi care nu vroiau sa stie cum se calcula in mod complicat prima, vroiau doar sa stie suma- n.a.] detasati din punct de vedere material. Dar nu asta era motivatia. Nu pentru acea prima anuala isi dadusera ei toata energia si toata inteligenta.

Cred ca motivatia pur financiara nu e atat de prezenta in Romania. Exista in schimb, intr-un mod foarte interesant, dorinta de a epata, care a a fost prezenta dintotdeauna la romani. Radu Rosetti povesteste ca, la inceputul secolului 19, trasurile pe care le vedeai la Bucuresti rar le vedeai si la Viena. Boierii vroiau sa-si cumpere neaparat trasurile cele mai. Ceea ce se intampla si astazi, cu alte trasuri. Asta a tinut intotdeauna de spiritul romanesc.

So, nu va mai ocupati timpul cu tampenii.

Acum cateva zile cred ca Mark Zuckerberg was tripping on acid cand a spus ca n-ai nevoie (ca fiinta umana) de intimitate si protectia datelor pe facebook mai nou, adica oricine poate sa te vada, sa te gaseasca, sa stie ce faci fata de ideea cu care incepuse, aia de retea pentru studenti de Ivy League sau ce era. Studentii inca au retele si cel putin o vreme ma simt usor fericita ca Manchester Metropolitan University ‘10 si Manchester Metropolitan University Graduates o sa ma tina cat tine facultatea si cat o sa am o adresa @stu.mmu.ac.uk

A demonstrat asta prin putin PR aratand ca prin pozele lui n-are ce sa ascunda, in mare parte poze inocente din sediul Facebook, o poza cu prietena la calculator, una cu el in pijama cu un urs in brate si le-a zis oamenilor de peste tot ca privacy is dead. Intimitatea a murit, vezi doamne, dar intrigile si facebook stalking continua cel putin in lumea muritorilor de rand.

Pana aici nimic din ce nu stiam deja, dar saptamana asta totul a luat foc parca. Google a lansat un telefon si pentru ca Google nu stie sa lucreze cu publicul – orice ati crede, credeti invers; nu tu, nu eu, nici noi cu totii nu suntem ‘clientii’ google; Noi suntem obiectul pe care il detine si il vinde companiilor care ne baga publicitatea pe gat. Spunand asta ca om care lucreaza in publicitate nu e frumos dar e adevarat – si pentru ca pana acum n-au mai vandut ceva unor oameni au vandut un telefon oamenilor care suna la AT&T si profita de minunea numita call centre ca sa intrebe ‘de unde il aprind?’

PS – pauza un moment. A trebuit un ARTICOL INTREG pe Realitatea sa ne spuna ca a ajuns primul Nexus in Romania si ca Michael Arrington insusi a adaugat-o pe twitter pe fata care a castigat concursul si i-a spus ‘draga mea, trebuie neaparat sa vorbim’. De fapt i-a zis doar ca trebuie sa o contacteze telefonic dar in ziua in care Google a lansat Nexusul a fost un fel de fapt divers in categoria de stiri business si cu atat mai putin l-a interesat pe muritorul de rand ca Google a mai facut ceva. Google duce de vreo luna si mai bine o campanie agresiva de promovare a Google Chrome si in marea de HTC-uri HD2, iPhone la 3 retele deja cred ca oamenilor a inceput sa le pese cat negru sub unghie sau pur si simplu nu mai observa. Schimbarea se produce in mod invizibl.

1. Metro, ziar zilnic gratuit in marile orase si 2. Reclama din Leicester Sq de la metrou si acelasi text ca pe pagina 4 din Metro

Au vandut un telefon, oamenii s-au trezit ca au telefon, au retea dar cui reclamam daca nu merge? La cine sunam? In magazine tuturor li se spune sa mearga pe google.com dar problema e ca pe google.com nu gasesti un numar de telefon, cu atat mai putin un call centre. A iesit atat de prost incat Google a trebuit sa nu mai cenzureze continutul in China ca sa o scoata la capat cumva sau macar sa balanseze situatia.

Intre timp, pentru ca tot Google a inceput sa afiseze rezultate in timp real din twitter, Facebook a facut tot posibilul sa arate ca twitter. A creat un live feed, acum am doua feeduri, inca un lucru in plus pe care sa nu-l citesc (ca oricum nu-l citeam inainte) si mentiunile in status update PLUS status update prin email. Ca dovada ca i-a casunat tare de tot, in Facebook poti sa cauti (evident) in status updaturile tale si ale strainilor, din ce in ce mai mult ca twitter search. Cireasa de pe tort, ca sa fie indexati in Google evident s-a renuntat la privacy settings. Cineva o sa inceapa sa planga candva si o sa strige ca vrea la mama.

Totul e minunat de intamplator. Pe mine ma doare capul si asta e doar o parere in caz ca trebuie sa va reamintesc – multi o sa ziceti ca nu, dar de fiecare data se nimereste cineva care sa-ntrebe da’ ce-oi fi tu mai desteapta? Nu-s, doar ghicesc in pastile de ibuprofen. Imi induc o transa si de acolo ies teorii..cum e previziunea ca social media 2010 o sa fie in mare parte despre real time search aka cautare in timp real

Pentru ca a trecut mai mult de o saptamana lucratoare si n-am scris nimic util, s-au strans vreo 40 de taburi despre care vreau sa zic dar nu zic, nu am timp, nu apuc sau uit pur si simplu.

Avem sezon de X-Factor. Dupa aia sau inainte sau cine naiba mai stie e sezon de Britain’s Got Talent. Rodul acestor emisiuni sunt artisti precum Alexandra Burke, Paul Potts, mini-staruri gen Connie Talbot, Susan Boyle, mai nou JLS si Jedward in caz ca sunteti la curent.

In caz ca nu sunteti, felicitari si nu tocmai.

nu mai stiu de la cine am luat-o dar e dintr-un birou TBWA de undeva

Felicitari pentru ca ignorati cu succes ceva ce ma termina usor si omoara neuroni, copaci si alte lucruri cat toate ziarele si revistele scriu despre fenomen(e). Nu ofer felicitari pentru ca in caz ca nu stiti de vreuna din emisiuni, probabil locuiti in echivalentul modern al unei pesteri. Natura spectacolelor e un pic curioasa; e bine inradacinata in dorinta tuturor de a deveni faimosi, de a avea atentia tuturor, de a ne vedea numele peste tot, de a avea haine multe, case, bani, masini, femei, barbati, ce-o fi. In marea schema a lucrurilor putini oameni ar zice nu unui castig instant  substantial si sincer nici pe mine nu m-ar deranja sa am cateva milioane in cont si milioane pe drum din contracte dar pentru ca nu pot sa fac ceva care sa genereze bani instant, noi si restul lumii muncim in continuare ca sclavii pe plantatie.

Banii instant sunt problema. Se fac din chestii gen loterie,  (istoric vorbind si pe scurt) modalitati de a pacali oamenii usor si din lucruri care fac placere unui public larg. Nu e un secret ca datorita naturii umane, ne place ludicul, suntem mai inclinati sa alegem beneficii pe termen scurt decat pe  termen lung (ma uit 1 ora la televizor vs. ma duc la sala 1 ora), intelegem mai bine tot ce e asimilat intr-o poveste, ne bucuram cand cei care ne plac castiga, cei pe care ii uram pierd si ne revoltam cand cei la care tinem sunt infranti.Ne bucuram si mai tare cand cei fara talent sunt ridiculizati. Atata timp cat nu suntem noi. Daca am fi noi, nimic nu ar mai fi de ras.

Si asa toata lumea isi incearca succesul in emisiuni care au devenit karaoke pe scara nationala. In Manchester numai daca te plimbi pe Market Street in centru (think Magheru) sunt cel putin 5-6 muzicieni sau diversi care au un instrument, mai multe instrumente, un casetofon si voce (sau nu) asteptand bani si aplauze. Multi dintre ei sunt probabil ce numim noi ‘X-factor rejects’, oameni care n-au reusit la auditii dar sunt ferm convinsi ca vocea lor e lapte si miere si ne bucura in weekend, in timpul saptamanii, cand o fi.

Trist este ca exista foarte multi oameni talentati. Sa nu ne intelegem gresit – suntem 70 de milioane aproape. Exista zeci, sute de mii de cantareti, artisti, entertainers de multe feluri geniali. Problema e ca sunt prea multi deja si singurul lucru enervant e ce face diferentierea intre toti. O trasatura neconventionala (Susan Boyle), o poveste onesta si impresionanta (Paul Potts, Connie Talbot etc.), promovarea diversitatii etnice/religioase etc. (JLS), deja-vu muzical (Jedward) si tot felul de alte clisee in genul. Exista ceva de povestit care cu siguranta o sa intereseze.

Pentru mine cel putin e interesant din cateva puncte de vedere:

• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp vreau/trebuie sa stiu pentru ca intr-o zi de vineri, sambata, sau cand o fi, cate 7-10 milioane de oameni se uita la mizeria 1, alte 4-5 se uita la mizeria 2 si inca vreo 2 la alte mizerii sau filme, documentare, diverse alte lucruri.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp trebuie sa stiu pentru ca ce le place celor cu mizeria 1 poate le place, poate nu celor cu mizeria 2. Niciodata nu vei incurca vedeta de la ‘Dansez pentru tine’ cu cea de la talent show. Nu se face.
• Nu vreau sa stiu dar in acelasi timp exista aceasta idee cum ca toata lumea stie si in secret chiar citeste (I don’t) dar nu vrea sa recunoasca. Motiv pentru care a devenit un subiect la fel de comun ca vremea. Te uiti la X Factor? Ce parere ai despre X?
• Se extinde catre moda, mancare, casa, masina, vacante si orice altceva. Ce mananca X, unde locuieste, unde ar vrea sa locuiasca, unde a fost vazut in vacanta, ce masina conduce, ce masina ar vrea, cu cine a iesit in oras, la ce restaurant s-a dus, ce rochie a purtat Y, dar cei din juriu? Unde si-au albit dintii? Sa-mi albesc si eu dintii! Dar brandul nostru cum poate sa beneficieze de cascavalul asta imens?

Undeva in mintea mea as vrea sa nu vad nimic, sa nu aud nimic si sa ma bucur gandindu-ma ca lumea se mai uita si la altceva, respectiv X Factor nu e asa un mare subiect de discutie dar se pare ca speranta moare pe zi ce trece. Pentru ca e un fel de karaoke pentru mase, doar ca pana si karaoke la mama lui in Japonia e un lucru pe care il faci doar tu, doar cu prieteni, ca un fel de catharsis. Intri si iesi din cabina si totul ramane acolo. Nu in mintile, revistele si ziarele a milioane de oameni.

Ma gandesc din ce in ce mai serios ca e atat de important incat lumea a inceput sa targeteze pe baza atitudinilor fata de X Factor. De exemplu Saatchi & Saatchi pentru alegerile electorale si partidul laburist:

Inca 7 luni de asta si o sa ne pierdem de tot.

Am prea multe insemnari care sunt scrise dar raman nepublicate. Uit, ma iau cu lucrul, ma enervez, intru intr-o intalnire, ceva se intampla si se pierde sirul.

Dar acum cateva zile Nadia de la HotCity m-a intrebat cum de vad schimbari in Bucuresti. Vad schimbari in comportamentul (unor) oameni si vad schimbari in estetica cel putin. E la fel de adevarat ca unele zone arata mult mai bine vazute o data la cateva luni, la fel cum e si faptul ca unele arata mai rau fata de cum erau.

(ASE s-a schimbat la fata de exemplu)

Dinauntru, cand ajung mereu sunt stiri despre cum se asteapta bani de la nu stiu ce fond, de la Uniunea Europeana, de la matusa din Italia. Cine stie. Oamenii care spun ca se asteapta fonduri uneori uita sa ne spuna si ‘uite ce s-a facut cu ele’ atunci cand intr-adevar s-a facut ceva (si nu i-am facut disparuti). Problema e cu asteptatul asta, ca asteptatul omoara. Nu vreau sa dau exemple concrete dar mereu le notez undeva in mintea mea pentru ca mereu le observ dar am senzatia ca imi inchipui lucruri.

Nu stiu cat de relevant ar fi exemplul Neculce vs. Iorga. Pentru necunoscatori, am fost acolo prin generala si liceu si in generala Iorga arata urat. Neculce, cand am ajuns la liceu, arata si mai rau. In sala de sport ne schimbam in fostele dusuri, geamuri sparte, chiuvete distruse, o paragina. Ambele licee erau in zona de influenta a primariei sectorului 1. Neculce cred ca astepta mereu sa primeasca bani de undeva, cumva, preferabil de la primarie si se minuna de faptul ca mergeau mereu catre Iorga. Eu ma ofuscam pentru ca in drum spre casa, Iorga ori se renova, schimba acoperisul, schimba interiorul, vopsea, punea parchet, facea teren de fotbal cu peluza artificiala (nemaiauzit) si in general arata din ce in ce mai bine. Cat am fost eu acolo nu dar plateam o gramada de chestii gen fondul clasei, al scolii, etc. pe cand in Neculce se practica o pseudo-mandrie. Noi n-o sa va cerem niciodata bani (desi s-au cerut pana la urma) dar asteptand dupa bani de undeva a insemnat ca abia cand terminam eu s-au pus termopane si s-au schimbat niste chiuvete si s-a vopsit pe ici pe colo. In rest cam tot deplorabil arata, cel putin din perspectiva placerii de a fi intr-o cladire. Cine a vizitat vreodata Consiliul Britanic in Bucuresti, asa, cu motiv sau nu, descopera ca poate sa-ti faca placere sa fii undeva si doar sa existi. La fel si cu AISB dar deja e un exemplu nerealist cand fiecare elev plateste cam $20,000 pe an pentru privilegiu.

Liceul n-a vrut sa ceara bani si n-a ajuns nicaieri. Iorga in schimb, cat am fost acolo parea ca sta pe o gramada de bani dar ce-i drept nici reparatiile necesare nu erau de colo. Am fost secati de bani pentru tot felul de fonduri dar acum trec pe langa el si ma gandesc ca arata foarte, foarte bine. Mai conteaza toti banii pe care i-am dat? Poate ca da, dar in ceea ce priveste cartierul si comunitatea daca vreti, arata altfel. As zice ca e o placere sa treci pe langa, mai ales vara. Daca au primit bani de la primarie sau donatii de la parinti (colectarea de fonduri nu e obligatorie dar depinde) nu stiu, dar cert e ca au inceput de buna voie si nesiliti de nimeni sa imbunatateasca lucrurile si n-au asteptat nemurirea sufletului sau banii primarului, contribuabililor din alte parti..cine stie.

Azi e un articol pe MediaFax despre criza sociala si institutionala a Romaniei.

în perioada iunie 2008- septembrie 2009, au fost adoptate doar acte normative disparate, lipsind măsurile structurate pentru reformarea justiţiei

Cam la fel se intampla si in invatamant de altfel. De cand am fost eu la liceu si pana acum s-a schimbat de zece ori schimbarea. Treapta, admitere, clasa a 8-a? A 10-a? Bacalaureat…cinci probe? Sase probe? Obligatorii? La alegere? Masuri disperate si aici (si peste tot, dar la asta pot sa fac referire) pentru ca lumea se plange ca scoala e plictisitoare, elevii nu mai invata, nu mai e respect pentru profesori, diplomele se iau prea usor, cine stie. Sentimentul este ca nu exista competenta in interiorul ministerului, sau cel putin bun simt. Cand trusturile scriu despre ce-l doare pe fiecare, cine o fi la putere in invatamant reactioneaza cu o masura disperata ca sa para ca se face ceva si din cand in cand mai apare o materie, mai dispare una, se baga o carte, se scoate alta, un capitol, doua capitole, se re-editeaza carti intregi si te doare CAPUL cate culegeri poti cumpara intr-o viata de om pentru ca s-a schimbat materia. De uniformizare nici nu poate fi vorba prea curand.

*

Cat mama era inca in viata era ingrozita de cate culegeri ti se cereau la scoala si pentru ca ce se impunea nu corespunde cu ce vrea profesorul, trebuia sa ajungi in Libraria X si sa ceri cu stiu-ei-cine si ti se da. O metoda absconsa dar enervanta de a invata ce trebuie sa inveti, asa cum trebuie si nu asa cum zic ‘cartile date de minister’. Uneori aveau dreptate dar de ce doamne iarta-ma trebuia sa facem toate bazaconiile astea si sa tragem la xerox pagini intregi? Am urat intotdeauna chestia asta si cand am inceput sa invat in Marea Britanie jur ca prefer sa dau £35-£40 pe o carte pe care o sa o tocesc tot anul, capitol cu capitol si daca stau bine si ma gandesc, banii o sa-i recuperez inzecit peste ani si ani de zile.

In schimb, masurile disperate (de unde si ‘de afara’ din titlu) sunt un efect al lipsei de putere, perspectiva si influenta.

Putere pentru ca nimeni nu mai e in control incat ce dicteaza sa fie litera de lege si sa se pastreze asa

Perspectiva pentru ca nu mai stii nici cine-ti sunt elevii macar. Bine ca mai apare cate un studiu facut de o agentie de publicitate sau comandat de un client pentru ca institutiile nu par sa se deranjeze foarte tare sa afle cine sunt astia de 13-14 ani pentru ca daca inca mai umbla cu cheia de gat, sandvisul pe care-l faci pentru la scoala nu-l dau la caini, il vand la colegi si de banii castigati isi iau telefoane mobile. Li se rupe de faptul ca la bac nu ai voie sa copiezi, dovada fiind culegerile si foile rupte pe care le gasesti in dreptul ferestrelor de la toalete dupa examene (Pana intr-a 8-a habar n-aveam de ce, atunci am descoperit)

Si influenta pentru ca nu mai poti sa fortezi pe nimeni sa te placa.

Cum zicea cineva, exista persoane care nu stiu…si exista persoane care nu stiu ca nu stiu.

Cam atat cu micul meu of, anume ca Romania uneori pare ca sta cu mana intinsa si asteapta si daca nu primeste se bosumfla si isi ia jucariile si pleaca.

* Poza e de la scoala centrala cand am turnat un spot pentru Cris-Tim

Se ia un articol din Business Magazin care avea ceva potential de a fi interesant – adevarul este ca e interesant, chiar aflu chestii noi din el, nemaiauzite pana acum. Asteptand sa fie o citatie gresita, aflu ca…

“Cresterile ar urma sa vina si din informarea clientilor, pentru ca “majoritatea romanilor sunt obisnuiti sa nu mai bea cafea seara, dar putini sunt cei care stiu ca un espresso are mai putina cofeina decat un pahar de cola”, sustine managerul Trus.”

Miliardul de pe terasa

Un pahar de Coca Cola vs. espresso? De cand? Eu zic sa reorientam comunicarea deja existenta – espresso la toti copiii de azi! Mai sanatos decat Cola oricum! Partea buna ar putea fi faptul ca doar oamenii interesati in ‘business’ citesc Business Magazin dar partea proasta e ca managerul citat se ocupa cu “activitati in domeniul importului si al distributiei de echipamente specializate pentru HoReCa” deci nici macar bauturi racoritoare sau bauturi de vreun fel. Echipamente? De ce l-am asculta pe el nu stiu dar daca asa se vinde aparatul de espresso in detrimentul unui frigider de cola m-as ingrijora ceva.

Ilustratie de Jason Lee

In ultimele zile m-am abtinut de la a mai scrie ceva pentru ca n-as fi reusit decat sa ma plang de niste balarii mult prea banale ca sa le mentionez. In abundenta de bloguri pe care le citesc as putea sa fac o lista si sa zic X a scris despre vecinii care fac gratare in blog, traficul masii e enervat de multe lucruri din Bucuresti si tot asa. Simt de fapt ca externalizarea tuturor nemultumirilor mele mi-ar lasa blogul usor relevant pentru alte chestii mai interesante (sau nu).

Printre altele, revista Wired publica in sfarsit un ghid despre cum sa te comporti civilizat (mai mult sau mai putin) in lumea noastra plina de mail-uri, Blackberry-uri, brunch-uri si zile prea ocupate ca sa gandim, dar sa mai avem si ceva in frigider.

Ghidul complet pentru cine doreste e chiar aici, dintre care amintim urmatoarele puncte:

• Don’t Blog or Tweet Anything With More Than Half a Million Hits – gen oamenii care se intreaba ‘de ce e X un subiect trending?’ adaugand la lista celor care popularizeaza Goodnight si Good morning pe twitter. Cum nu stim exact ce face twitter sau pentru ce e, pe modelul “uita-te in jur si fa si tu ca ceilalti”, twitter oricum e un fel de amestec neomogen.
• Ditch the Headset – o problema cronica a Romaniei: oamenii care au nevoie de o casca sau un dispozitiv bluetooth nu il au. Cei care nu au nevoie tin sa-l afiseze. Am vazut de prea multe ori diversi cu bluetooth-ul in ureche plimbandu-se prin mall ca si cum ar fi important ca lumea sa vada ca ai ceva prestanta. In schimb, in trafic, toti isi tin telefoanele pe umeri, cu o mana, cu mana stanga la urechea dreapta si una pe volan. Cu cat e mai scumpa masina, cu atat e mai greu sa platesti ceva lei pe un fir care sa iti faca viata mai usoara. Pentru importanta, viata ta trebuie sa para incredibil de complicata pe cat posibil. (“Leaving your Palm Pre out on the bar is a way of saying, “Look on my gizmo, ye commoners, and despair!”)
• Don’t Work All the Time — You’ll Live to Regret It – alta chestie pe care nu o inteleg la unii oameni care se vaita ca lucreaza, lucreaza foarte mult, lucreaza peste program, lucreaza in weekend si nu sunt bine remunerati, rasplatiti cu bonuri, masini, beneficii. Exista cazuri triste in care da, trebuie sa lucram, munca de sclav pe plantatie, viata suge dar nu trebuie sa o prelungim la nesfarsit. Daca ceva ne face mai mult nefericiti decat fericiti mai bine punem piciorul in prag si decidem ca ceva merge prost (gestionarea timpului, mai putine pauze de tigari/cafea) si revizuim sau cautam altceva. Ce e enervant insa este sa te plangi mereu prietenilor ca ai atat de mult de lucrat incat nu poti sa rupi nici cinci minute din program sa ai o conversatie decenta la telefon. You are no longer living the dream, you’re just keeping the dream alive. Prin respiratie gura la gura. Hmphhhhh, hrrrrrrmph.  Cunosc o disperata pe care nu am vazut-o iesind niciodata in oras pe motiv ca ea la ora 11 sambata e la birou pentru ca are multa munca. Si toata lumea trebuie sa stie asta, poate cineva o sa o intrebe ce nu merge in viata ei si o sa ii ofere simpatie. Din pacate, dupa cum zicea cineva, 80% of people don’t care about your problems and the other 20% are glad you have them. Daca trebuie sa lucrezi mult, nu e nevoie sa faci pe victima. Singurele persoane mereu confuze despre viata si totul in general sunt alea din Tanar & Nelinistit. Dar se duc la terapist pentru asta.
• Texting in the Company of Others Is OK – “In this sense, public texting could be compared to public smoking: Is it intrusive in a way that will annoy people near you? If so, thumbs down.”

Atunci cand ies in oras si nu am idee unde ma duc (cum ar fi terasa MNAC la care am ajuns din aproape in aproape) mi se intampla cele mai curioase lucruri. Ca omul incult care nu a mai fost pana acum la muzeu, a trebuit sa intreb vreo trei jandarmi pana sa ajung acolo.

Cum asteptam eu sa vina persoana cu care ma intalneam, suna telefonul si ma gandesc sa ma asez pe o margine dar pierd sirul minutelor state acolo pentru ca dupa (probabil) vreo 20 de minute vine un jandarm sa zica ‘hai de-acolo’ si sa arate bastonul. Pe moment m-am intrebat daca sunt lunetisti prin cladire si ma impusca cineva in secunda unu dupa minutul 29 dar am intrat pentru ca oricum incepuse sa ploua. Si unde ma asezasem erau urechelnite, deci oricum cladirea pare sa se protejeze singura.

Cand am intrat si m-au trecut prin filtrul de securitate s-au simtit obligati sa ma intrebe si ce am in portofel cand l-am scos din buzunar. Si sa se uite la buletin. Si sa inspecteze si telefonul nitel. De ce o sa ramana un mister dar sa zicem ca asa e protocolul, trebuie sa vezi cati bani au cei care intra la o terasa. E ca in scena aia..”nu va suparati, avem voie sa facem poze la metrou?” – “De ce nu, e doar un metrou!”

Si pentru ca ajung in Romania mai repede decat ajung la Londra, m-am intalnit si cu gasca Paul Colman/Doug Graeme si John Griffiths in acelasi loc.

Am plecat cand simteam ca lumea deja e prea cool, muzica prea tare ca sa-i zbier unei prietene in ureche (si ea mie) si cineva imi zice “cred ca daca veneam in blugi ma opreau la intrare” dar altfel foarte frumos si racoros sus pe terasa iar Mr. Akufen, cat am prins, de asemenea de mare efect.

Bonus, acum pe chestionabil surround around set from MNAC. Minunat.

Architexture

Swayzak - Groovetechnology v1.3

Scria zoso de niste angajati Petrom care se certau din cauza unei vignete pentru un Austriac. Ala io, ala io. Care face vanzarea? Mi-aduc aminte ca am asistat la doua scene foarte penibile pe modelul ‘nu da din casa’.

Am fost in Turcia cu o anumita agentie de turism pe care nu o vom numi pentru ca nu e vina lor, oarecum e vina multora si sunt sigura ca nu sunt singurii la care se intampla; ma consolez ca e in natura umana sa te ingrijorezi si sa intri in trepidatii. De ce trepidatii?

Eram in drum spre aeroport dinspre statiunea in care stateam impreuna cu o alta familie intr-un fel de minibus. Sapte oameni plus soferul si cineva de la agentie, persoana care evident vorbea romana. Asistam la o mica gafa in care suna telefonul. Raspunde. ‘La cat ai prima plecare? [din statiune]‘ vine intrebarea (in engleza). ‘First is seven for-ty five’ si raspunsul. A doua intrebare, banuim noi, ‘La cat e a doua plecare?’ Raspunsul? ‘Seven!’

Crezand ca n-am auzit bine, mai stam noi cateva minute in care insista. 7.45 AM e prima, 7 AM e a doua. Inchide telefonul. Liniste. Mai suna o data. De data asta conversatie in romana. ‘A, pai m-a sunat Gigel care era la hotelul Y sa ma intrebe la cat am prima plecare. I-am zis ca la sapte fara un sfert si a doua la sapte. El tot insista, zice: ’sigur nu e sase patrus’ cinci?’ si zic nu, sigur seven fortyfive!’

Ok, mai greu cu engleza, deja in momentul asta mi se destramasera iluziile ca poate unii din angajatii agentiei vorbesc turca dat fiind ca petrec cateva luni bune pe an in tara respectiva..si ca cineva, undeva cumpara si ghidul de conversatie roman-turc care sta abandonat intr-un colt din Diverta.

Partea a doua, mai suna o data telefonul (pana la sfarsit pierd sirul telefoanelor) si pe langa bla-bla-ul necesar cu ore, autobuze, clienti care trebuie luati de nu-stiu-unde, vine ingrijoratorul ‘Am auzit ca vor sa ne umble la salarii’. De aici porneste si deducem ca desi doar 1 persoana credea asta, fraza ‘Eu cred ca vor sa ne taie din salarii’ devine la telefon ‘Noi credem ca vor sa ne taie din salarii’. Pe masura ce vorbeai cu mai multi oameni si ii convingeai de acest lucru, cu siguranta erau deja toti in spasme si foarte convinsi ca se umbla la salarii. Cate ‘ce’ si ‘cum’ sau ‘de ce’ si ‘de unde si pana unde?’ s-or fi auzit la celalalt capat nu vreau sa imi imaginez dar probabil vreo 40 de oameni pe putini, sapte fiind doar noi, cele doua familii din autobuz. Incercam sa ma controlez sa nu rad pentru ca e urat sa dai din casa cu oamenii care tocmai au platit mii de euro agentiei in primul rand, iar in al doilea rand si mai urat sa minti, si sa minti pe abonamentul pe care ti-l plateste firma. Nu trebuie sa te panichezi ca un caine intr-un restaurant chinezesc ca o sa-ti taie seful din salariu si sa alertezi jumatate de firma fara pic de discretie, ci stai frumos in banca ta si zi mersi ca nu esti dat afara.

Episodul numarul doi la Fashion Outlet in Militari, seful de paza cu vreo doi paznici le facea morala, overheard doar un pic: “…nu e posibil sa zici asa ceva langa clienti,  ca dupa aia afla toata lumea, ce naiba…”

Morala: nu destui oameni au vazut posterul motivational cu ‘esti unic, la fel ca toata lumea’. E mai important sa iti manifesti instinctul primar in fata necunoscutului (datul afara, taiat salarii) decat sa astepti o certitudine. Nici ‘v-am zis io’ nu e mai bun.

N-am de gand sa incep o serie dar nu pot sa nu remarc: cu cat e mai scumpa masina, cu atat e mai greu sa iti cumperi un fir de 15RON ca sa nu vorbesti cu telefonul in mana.  Chiar si cand telefonul tau nu e un Vertu.

Femeile, unele din ele, conduc dubios de prost. Ma intreb daca o exista vreo corelatie intre stirile de la televizor care zic ca nicio femeie nu e in siguranta pe strazi si faptul ca multe si-au luat carnet pe pile, bani, fite si alte cai doar ca sa fie ‘in masina‘ (in siguranta) si nu in autobuz, adica ‘cu toti derbedeii‘

De ce se tin ghinioanele scai de mine ma depaseste deja dar printre vestile bune pe care le-am primit zilele astea a fost un mail de la colega de apartament (care a invatat printr-o intamplare mai ciudata ca e bine sa imi dea mail-uri si nu mesaje pe facebook).

In mod straniu, zice ea, cineva a lasat o sticla de lapte in fata usii pe unde ies eu. S-a gandit sa o lase acolo ca poate am comandat eu milk delivery si bineinteles ca sticla a stat acolo pana s-a stricat. Cand a luat-o si a golit-o a aparut alta sticla de lapte si una de suc de portocale. Probabil de la o saptamana la alta s-a imbunatatit serviciul!

Imi intareste convingerea ca ignorance is bliss si ferice de cei ce nu se gandesc la ce e mai rau, caci sunt mult mai putin stresati ca noi, restul. Noi (adica eu si familia) ne-am gandit nu la o gluma, ci la faptul ca in Bucuresti, unde furturile sunt o a doua natura pentru unii, cand oamenii pleaca in vacanta hotii lasa lucruri in fata usii ca sa vada daca ridica cineva sau nu. Adica daca familia/persoana e acasa sau nu ca sa se miste si ei cu talent. In Finlanda insa, oamenii probabil au o aura inocenta (sunt vreo 5 milioane in toata tara, cam cati suntem noi doar in Bucuresti sau Manchester) si nimeni nu se atinge de nimic, deci e greu sa-ti dai seama cand cineva vrea sa fure sau sa faca o gluma, respectiv sa fie dragut.

Am trimis un mail catre politistul nostru comunitar foarte constienta de faptul ca daca n-am vazut pe nimeni inseamna ca ‘nu exista’ in termeni politisti. Daca nu stim cine le pune sau nu vedem pe nimeni e ca si cum n-ar fi acolo; cea mai buna solutie e doar sa nu lasam ferestre deschise sau lucruri la vedere. Si cireasa de pe tort, ca oamenii nu reclama lucrurile astea de obicei pentru ca nu li se par suspecte. De-aia, daca n-au trait in Romania, n-au invatat de la cei mai buni care fura in miezul zilei. Si bonusul numarul doi, cei carora li se sparg casele pun poze pe facebook cu locurile pe unde isi plimba catelul sau fac jogging, tocmai ca sa le faca viata mai usoara hotilor

Asa ca daca gasesti ceva la usa (ta sau a altuia), nu e cineva care face misto de tine. Si nici room service.