Tot ce e greșit cu bizara licitație pentru uniformele Tarom

Am aflat de faptul că Tarom l-a ales pe Cătălin Botezatu să creeze uniformele însoțitorilor de bord de pe tumblr și cred că am rămas la fel de mirată ca mulți alți oameni pe care îi știu pe twitter.

Screen Shot 2013-04-11 at 17.02.50

Cum reușește o companie să organizeze o licitație la care participă 31 de oameni (printre care și studenți) și să aleagă drept câștigător un designer care nu mai are nevoie să demonstreze nimic nimănui? Întâmplător foarte cunoscut. Ai la dispoziție o grămadă de oameni care sunt la începutul carierei, care abia așteaptă „momentul” care să îi scoată din anonimat – oameni pentru care oportunitatea de a pune „Uniforme Tarom” pe CV ar însemna faimă în afara granițelor țării.  

De ce e nevoie de Tarom?

Nimeni nu se întreabă „De ce avem nevoie de Tarom?”. Eu mă întreb la ce folosește compania aeriană națională – în România, în Europa, în general. Meseria de pilot nu apare nicăieri în topul celor mai respectate slujbe sau în topul „În ce instituții aveți încredere?” Trăim într-o lume în care decizia de a zbura din Madrid până în Kuala Lumpur nu se face cu gândul la patrie, ci cu gândul la portofel și la gradul de comfort. British Airways nu se bate cu Air France pentru că nu e războiul de 100 de ani, British Airways se bate cu Virgin Atlantic pentru portofelul ălora care zboară spre New York, și mai recent cei care zboară și intern (BA a cumpărat fostul meu client bmibaby, iar Virgin a lansat Little Red pentru curse interne). Când întrebi pe cineva cu cine zboară, citează motive de brand (îmi place personalitatea lor), de preț sau de număr de zboruri la ore convenabile.

Mulți operatori naționali nu sunt la fel de mari, și singurul motiv pentru care unele țări încă mai au companii aeriene e ca să fie 100% siguri că încă o să existe zboruri pe rute interne obscure dacă low-costurile decid că nu sunt profitabile pentru ei și le închid.

„Soft power”

Soft power e un concept foarte în vogă în development circles și pentru cei care cred că Tarom contribuie la un brand de țară. Ultima oară când am văzut un studiu pe marginea subiectului, Tarom nu e nicăieri pe lista Top 50 branduri românești.

Se poate specula – dacă nu e un brand puternic, ce contează cine le face uniformele?

Contează mult pentru cine le face, mai ales dacă e o generație nouă. Contează ca vot de încredere și de imagine pentru ambele părți: o companie veche angajează pe cineva nou vs. o companie veche angajează pe cineva vechi.

Contează pentru ambele părți dacă sunt chiar bune și dacă cineva chiar are de gând să reorganizeze Tarom și să pună brandul pe picioare, iar uniformele contribuie.

Am senzația că mulți români din străinătate s-ar bucura să vadă un brand revitalizat. Dacă ne bucurăm de Orchestra Simfonică București cu „conducere nouă” (citez de la Vivi – „uite că se întâmplă și în România ceva finuț”),  există lucruri la care mulți ar vrea să arate cu degetul și să zică „ia uite că au reușit (să facă ceva care nu e limitat în gândire)”.

Două chestii:

1. Mă întreb de ce toți am văzut „schițele” dar nu și ideile care nu au fost câștigătoare.

În alte părți, oamenii sunt disperați să se asocieze cu designeri tineri sau cu publicul în general. Double decker (Borismeister sau noul Routemaster) a fost o competiție deschisă. În anul 1980, în Marea Britanie s-a organizat un concurs similar pentru designul cutiilor poștale – cele mai cunoscute simboluri ale țării, de ordinul sutelor, nu doar o uniformă. Toată lumea a văzut toate desenele trimise.

2. Mă întreb de ce nu aflăm de ce au pierdut, dar aflăm doar de ce sunt bune variantele câștigătoare:

„Am ales modelele lui Cătălin Botezatu pentru că aduc uniformelor un plus de prospeţime, de eleganţă şi de optimism şi pentru că întrunesc cel mai bine toate elementele de identitate ale companiei Tarom (…)”, a declarat Christian Heinzmann, directorul general al companiei. (ZF)

Apropo – în comunicatul de presă în engleză de pe site-ul oficial Tarom au tradus „We chosed Cătălin Botezatu.” – HAHAHA.

Oare nu le-au plăcut schițele? Înapoi la punctul unu. Oare nu au nivelul de „școală” al lui Cătălin Botezatu?

Gata, știu - o să punem logoul Tarom, o să facem taiorul cambrat și nu o să mai aibă 2 rânduri de nasturi, doar unul. Revoluționar.
Gata, știu – o să punem logoul Tarom, mutăm insigna în cealaltă parte, o să facem taiorul cambrat și nu o să mai aibă 2 rânduri de nasturi, doar unul. Revoluționar. Saville Row scrie pe Andreea.

Nu o să aibă experiența lui, dar poate că elanul contează mai mult în cazul ăsta. Vreau tare mult ca cineva care studiază modă și design în București să îmi spună că nu e greu să faci schițe pentru sacouri, pantaloni, cămăși, cravate, paltoane, impermeabile, rochii, fuste și eșarfe:

Pentru piloți – o variantă de vară – sacou, pantaloni, cămaşă cu mânecă scurtă, cravată – şi variantă de iarnă – sacou, pantaloni, cămaşă cu mânecă lungă, cravată, impermeabil, palton.

 

Pentru însoţitorii de bord băieţi uniformele includ de asemenea o variantă de vară – sacou, vestă, cămaşă cu mânecă scurtă, cravată, pantaloni – şi o variantă de iarnă – sacou, vestă, cămaşă cu mânecă lungă, cravată, pantaloni, palton, impermeabil.

 

Pentru însoţitoarele de bord, uniformele trebuie să includă aceleaşi piese ca pentru însoţitorii de bord, cărora li se adaugă fustă, rochie, tocă şi eşarfă în loc de cravată. (Q Mag)

Le văd toată ziua pe Behance, pe tumblr și pe Pinterest de la oameni care nici măcar nu au studiat așa ceva. Nu că ar fi participat, dar de ce nu cineva ca Felipov?

This is why we can’t have nice things!

 

Ce am descoperit după câteva luni de pus linkuri publice pe Facebook

Azi e zi liberă de Paști și cu prilejul ăsta vroiam să scriu despre niște observații apropo de postat lucruri publice pe facebook. De câteva luni tot fac chestia asta și în sfârșit am ajuns la niște concluzii. DAR – un mare preambul înainte de idei.

Delicious nu mai e ce a fost, mă enervează faptul că s-a schimbat și pe de altă parte era o platformă oarecum muribundă pentru distribuit citate interesante, poze sau video. Nimeni nu le căuta pe facebook, de fapt foarte puțină lume mai caută ceva, cred că o mare parte din noi suntem inundați de prea multă informație, e ca și cum dai drumul la furtun și nu mai știi de unde să-l oprești. Delicious devenise ca un fel de dulap mare și colectiv de linkuri, bun pentru accesat lucruri ca un fel de hard drive extern. Doar că nimeni nu îl citea.

Ca o paranteză, sunt pe net de prea multă vreme deja și am întâlnit mulți oameni care fac mișto de treaba asta la modul „ha, păi voi ăștia cu internetul de mici” ca și cum există un fel de glorie ascunsă în a nu ști cum să dai drumul la calculator sau să cauți ceva ce-ți trebuie. Există oameni care nu au nevoie să știe probabil: plătesc pe alții să o facă. Dar cred că sunt din ce în ce mai rari și tot mai puțin relevanți. Varianta „eu nu mă descurc pe internet, e o pierdere de timp” ascunde uneori și o frică majoră față de faptul că alții se descurcă, poate un pic prea bine. Un fel de a te face să te simți bine în propria ignoranță – se poate. Nu în toate cazurile și nici nu zic că toată lumea ar trebui să fie pe internet. La scară largă, poate nici nu o să fie toată planeta vreodată, dar tehnologia avansează suficient de rapid încât locuri în care nu crezi că o să găsești internet probabil au o conexiune și nu sunt chiar așa străini apropo de subiect, doar nu la fel de rafinați ca noi ăștia care petrecem cu orele (și nu o să zic mai mult decât atât din varii motive de timp și spațiu).

Așa că momentan facebook e cea mai mare platformă: nu e de departe perfectă, nu e răspunsul la toate problemele de marketing și publicitate, nu e multe lucruri – nu e nici măcar globală în întregime dar acoperă destul. Dacă mă uit înapoi la viziunea lui Zuckerberg, el vedea facebook ca o platformă pe care oamenii să-și împărtășească preferințele, dorințele, gândurile, pozele și toate cele, în speranța că doar așa ne putem înțelege mai bine unii pe alții într-o lume multiculturală și din ce în ce mai bine conectată. Cred că unii o să mă oprească și o să zică „băi, ai înnebunit?” sau poate nici n-o să mai citească, crezând că am căzut și eu pradă discursului de marketing și că facebook e noua religie. Nu e, dar e o prezență impunătoare, până la urmă nu te forțează nimeni să îți muți toate albumele cu poze pe un site 🙂

2 tipuri de oameni

Prea multă lume țipă și se agită că nu se știe ce face facebook cu pozele, ce se întâmplă cu informația, cine află, unde ajunge, cum o să te bântuie imaginile dacă le descoperă cineva. Auzeam numai mori stricate și oameni pe care îi credeam inteligenți lamentau mereu faptul că e un mare haos și (dacă îi întrebai), primeai un baraj de răspunsuri despre cât de bine își controlează ei setările de securitate: cine vede poze, cine nu vede poze, cine vede doar unele poze și așa mai departe. Era o a doua slujbă pentru ei: cum îți controlezi contul bifând zeci de căsuțe (nb: unele sunt bune de bifat).

Alții deveneau radicali și în teorie și în practică: pur și simplu ștergeau contul, ca și cum făceau un exorcism public ca să scoată satana sau ceva. Dar toți o făceau ca un mesaj despre ei: ca oamenii cu internetul de la început. „Păi eu mi-am șters contul, ce, doar n-o să fiu fraier să mă las pradă publicității.” Ei nu, alții da. Dar să ne simțim mai bine despre noi înșine făcând referire la „alții”. Din cauză că era un mesaj și nu doar o stare de fapt, unii se așteptau probabil la felicitări și la un strâns de mână sau simpatie față de cauză („Nu-i așa că și tu crezi că facebook e nașpa? Ești cu mine sau ești împotriva mea?”). Nu știam ce să le zic, așa că probabil am dezămăgit pe mulți. Păi bravo ție. Dar de ce-mi spui mie? Știu unde să te caut oricum – cum te căutam și înainte 🙂

Cred că am fost prea ocupată cu serviciul ca să îmi pese de toate chestiile astea și eram undeva pe margine ca un spectator la un fel de talk show prost: e doar un site. Cu mulți vizitatori, ce-i drept, dar e doar un site. Viața merge înainte. Cu facebook, fără facebook. Cu gmail, fără gmail. Dacă oricare din ele dispare mâine, avem destule alternative.

Ajunsesem la concluzia că cei care cred că trebuie să ia măsuri radicale probabil nu știu să-și dozeze consumul. Nu toți avem talentul înnăscut de a ne controla sau a ne da seama când devine prea mult (se aplică la prea multe lucruri) dar auzeam și încă aud povești despre cât de important era să îți construiești o anumită imagine șamd: cum să alegi paginile la care dai like, cum nu trebuie să fii văzut dând like la ceva inacceptabil în grupul de prieteni. Cum nu poți să dai „in a relationship” până când nu e clar, cum nu știi când să dai „single”. Singura excepție pe care am înțeles-o e cea cu orientarea sexuală. Mă îndoiesc că în România se întâmplă dată fiind homofobia generală pe care o observ, dar aici lucrurile sunt mult mai tolerante (ce bine). Și totuși, e o decizie majoră pentru cei care vor să spună prietenilor și cunoștințelor care e orientarea lor sexuală, să spună „iată-mă, ăsta/asta sunt” dar nu sunt siguri când și cum să o anunțe pe facebook sau care o să fie reacția.

Aș fi putut să scriu o lucrare de licență doar despre asta la un moment dat: unde facebook nu mai e un loc care „te reprezintă”, ci e un loc unde îți creezi propriul spectacol organizat minuțios la care sunt invitați și zeci sau sute de alți oameni. Unde vrei (uneori) să pară că viața ta e foarte interesantă când de fapt nu e…și…știm toți poveștile astea deja. Vestea e că…e doar un site.

Dacă nu facebook, atunci unde?

Nu sunt cinică. Și eu sunt pe facebook dar e doar un loc pe internet și nimic mai mult. Mai pui o poză, mai pui o glumă, mai pui o chestie serioasă dacă vrei, ceva ce-ți place, dar e doar un site (și ăsta e doar un blog). Eu nu pun poze pentru că recunosc că viața mea nu e așa de interesantă, deci nu am cine știe ce poze incredibile și nici talent la fotografie. Am poze cu mine dar nu mă fotografiez în oglindă în fiecare zi pentru că nu mă simt îndrăgostită de propria persoană.

Pe de altă parte, din cauză că nu le am, lumea devine uneori incredibil de curioasă: dar de ce nu? Sau stilul românesc: haha, probabil nu ai pentru că ești urâtă cu spume! Sau proastă! De obicei las oamenii să creadă ce vor: dacă se gândesc deja atât de intens la mine, nu cred că ies în pierdere. Dacă ai curajul să exprimi o opinie, reacția e de obicei „bine că ești tu ____”. Știu că la un moment dat mă citeau destul de mulți adolescenți. Sincer – dacă ați auzit asta vreodată în viața de zi cu zi sau pe facebook de la oameni din viața de zi cu zi, fugiți cât vă țin picioarele. Sunt prea mulți bătăuși. Speranța că se va schimba moare ultima, dar moare până la urmă. În alte cuvinte, vedeți-vă de treabă și fiți buni la ceea ce sunteți, sau dacă n-ați găsit ceva la care să fiți buni, nu e târziu. Dacă sunteți înconjurați de genul ăla de oameni, fugiți. Dacă sunt doar comentarii la întâmplare, ignorați-le și nu răspundeți cu aceeași monedă 😀

Neat and not too showy Shoreditch

Am pornit un experiment: postez știri, articole, chestii pe care le citesc și mi se par interesante.

Nu am spus nimănui ce sunt, sunt doar citate și link-uri din diverse domenii. Sunt publice, lumea se poate abona, sunt aceleași lucruri pe care le-aș fi salvat în delicious (în văzul tuturor). E un fel de informație gratis: cine vrea și e interesant poate să ia echivalentul unui pliant gratuit. Cine nu, nu i-am luat banii oricum. Sunt lucruri din domenii care mă interesează, dar grație publicității și ideii de a face un master există destul de multă variație. Nu prea am muzică, nu prea am mașini, nu am chestii despre telefoane mobile. Nu am nici vedete, dar nu sunt împotriva lor. Nu îmi fac reclamă la propria muncă sau la propriile reclame.

În alte cuvinte, profilul meu public e ca un circ.

E fix opusul celor mult prea aranjate și decorate (afară-i vopsit gardul). Îmi plac multe lucruri, îmi plac lucruri pentru că sunt interesante.

Cel mai fascinant e faptul că lumea presupune mult prea mult despre ce postez. Până acum au presupus…

  • că linkurile sunt părerile mele personale;
  • că linkurile încearcă să trimită un mesaj (pro- sau anti- ceva);
  • (mână în mână cu ideea de mai sus,) că dacă am postat un punct de vedere, înseamnă că sunt total împotriva contra-argumentelor din cauză că nu am pus un contra-argument imediat;
  • că ascund ceva cu toate linkurile astea;
  • că nu am altceva de făcut toată ziua (favorita mea);
  • că încerc să par într-un anumit fel (ca și cum avem acces la alt internet cumva)
  • că am atât de mult timp la dispoziție încât sunt mereu gata să discut despre orice subiect la orice oră – gen comentarii la miezul nopții despre ceva postat cu săptămâni în urmă…
  • …și că dacă nu răspund, clar nu mă interesează
  • …sau clar nu ar trebui să mai postez nimic;
  • …sau dacă răspund, am răspuns degeaba pentru că (șoc și groază) nu sunt expert în domeniu, iar răspunsul nu satisface.

Și acum că stau și le scriu și mi le aduc aminte, nu pot decât să râd. Pentru că:

Linkurile nu sunt părerile mele, sunt chestii de care mă lovesc întâmplător pe net, pe facebook, etc. Linkurile nu trimit niciun mesaj, pentru că nu am un mesaj de trimis. Și oricum, nu faceți cum zice popa (cum s-ar spune). Nu sunt împotriva contra-argumentelor dar postez pe măsură ce citesc, nu am chestii gata-salvate. Ce se nimerește se nimerește. Am destule alte lucruri de făcut toată ziua, dar am și un fișier de bookmarks! Nu încerc să par altfel decât sunt și cred că toți avem acces la același internet – ce facem cu el e altă poveste. Nu am nici timp, nici chef să stau pe facebook la 12 noaptea să explic ceva gen importanța armelor nucleare la un link pus drept știre sau fapt divers. Nu știu destule despre arme nuclare, dar vreau să aflu. Și poate vor și alții să afle.

În alte cuvinte, morala poveștii e…be yourself, people won’t like you anyway 😀

 

 

 

Barometrul încrederii în România (2011)

Citeam un articol despre instituţiile în care oamenii au încredere, în esenţă nişte cifre care suferă puţine fluctuaţii, încrederea unei naţiuni fiind împărţită între poliţie, pompieri, biserică şi oameni politici (de obicei) sau toate cele de mai sus, înlocuind biserica cu IKEA dacă se întâmplă să fim în Suedia. Eu una sunt de acord cu ei – am mai multă încredere în ceva ce pot să ating şi să asamblez singură acasă cu instrucţiuni.

Mă rog, iată România:

93% dintre romani au incredere in pompieri, 88% in armata, 85% in profesori si postasi, 83% in cler, 79% in doctori, 55% in politisti si doar 8% in clasa politica, reiese conform studiului GfK Custom Research 2011 ce a folosit GfK Trust Index, realizat pe 19.261 de respondenti din 15 tari europene.

via Romanii au incredere in pompieri, armata, profesori, postasi si cler, conform studiului GfK Custom Research 2011 – SMARK.

Dar ce e mai amuzant la articolul ăsta e de fapt primul comentariu care sună a ceva de la BAC 2011.

comentariu smark

Ţin să precizez că propriul nivel de cunoştiinţe de limbă română nu a fost niciodată grozav, vocabularul meu simplu dar eficient în general, nu am făcut mereu acorduri perfecte, nu am articulat cuvintele aşa cum ar fi trebuit pe blog iar în casă ne-am certat asupra pluralului cuvântului “groapă” ca fiind “groape” sau “gropuri”. Dar mă uit în jur şi prind curaj, fir-ar să fie.

Şi mă gândesc că procentul ăla de încredere în profesori ar trebui să scadă 😀

GfK se amăgesc

GfK trăieşte cu impresia că 12% dintre tinerii romani au un nivel ridicat de angajament fata de organizatia in care lucreaza pentru că îşi doresc ca locul de muncă să fie performant.

Aiurea. Ei se fac că lucrează, doar-doar să nu fie daţi afară. Probabil nici n-ar înţelege de ce (unii din ei)

That’s what happens to many young people in recessions. You take a job, any job. You stick it out for a few years. By then you are in your late twenties, with a mediocre CV. Younger people with pristine CVs who graduated during the recovery overtake you. Soon you have a pram at the door. So you never jump to the career you wanted. More than most people’s, your life becomes a compromise. This is particularly true in immobile societies such as France, where your first proper job often determines your career.

Kuper – Lessons from the class of ’92