Cât durează până pui bani deoparte?

Mă uitam pe ce scria zoso acum câteva zile când întreba audiența cât timp le-ar lua pentru a putea pune deoparte €2,500 (10.000 lei). Am pierdut mult timp contemplând graficul ăsta făcut pe un eșantion de 671 de oameni: 25,98% consideră că nu ar putea niciodată să strângă 10.000, 10,36% ar avea nevoie de un an dar 25,38% ar avea nevoie de 2-3 ani. Plus, într-o întrebare conexă, un procent de 20,57% zic că smartphone-ul a fost cea mai scumpă achiziție din ultimul an iar alții și-ar renova casa dacă ar avea banii în mână.

provident

Am pierdut și mai mult timp în comentarii. Cineva care a fost ascuns din văzul lumii din cauza voturilor negative primite după ce s-a lăudat cu un salariu de vreo 8,000 euro pe lună ca software engineer în Elveția. Da, prietene, și mie și ție ne-ar lua puțin să strângem banii ăia. E oarecum irelevant  să ne întrebăm cât ne-ar lua nouă, unui grup minoritar de oameni plecați în afară pe domenii care plătesc bine ca să strângem 2,500 de euro. Cu un simplu comentariu confirmi ceea ce mulți poate că știu („se câștigă bine în afară”) și sperii niște oameni care poate nu știau („o, dar ce bine câștigă bine în afară”).

Toți avem alte motive pentru care punem deoparte sau plecăm în afară. Un salariu mare sună bine comparativ cu România, iar puterea de cumpărare pe care o ai dacă/atunci când te întorci e mare, dar discuțiile despre cine se întoarce și pe ce cheltuie sunt cu totul altă treabă. Interesant, s-au făcut multe studii pe tema asta. Acum doi ani o analiză de la University of Leicester asupra unui eșantion de 42,000 de est-europeni care au plecat în Vest sugerează că dacă pleci pentru bani nu devii mai fericit. Câștigi mai bine, dar nu pentru țara în care trăiești neapărat:

“Migrants from eastern Europe do not appear to have gained happiness via migration to western Europe.  Migrants are happier than stayers – but the analysis suggests that migrants were already happier than stayers, even prior to migration.  So, the happiness advantage of migrants doesn’t emerge as a consequence of migration; that advantage was already present before migration,” he said.

[…]

Migrants, however, might be able to increase their incomes quite a lot by moving to a wealthier country.  Even if they do, though, they might end up in a lower ‘relative’ position in the destination country – and relative position usually matters more for happiness than one’s ‘spending power’ or ‘absolute income’”.

Oricum ar fi, lumea de acasă va raporta salariul tău la propriile dorinte („de banii ăștia îți iei o casă la curte și îți faci un concediu”), la aștepările lor față de tine („băiatul unei vecine e și el în același oraș dar câștigă mai bine, lucrează la o bancă”) sau ca să poată face o comparație între alți oameni într-o situație similară („știu și eu pe cineva care a plecat și e într-un orășel din Austria/Italia/Germania etc. și zice că îi e greu”).

În mod ironic, ajungi într-o situație în care a putea pune banii ăia deoparte ca muncitor în afară nu e neapărat un motiv de laudă, decât dacă vrei mereu să simți că oamenii fac comparații pe care nu se pot abține să nu le facă. Cu puțină înțelepciune ajungi să îți dai seama că e mai bine dacă nu le spui cât ți-ar lua și nici ce ai face cu ei.

Un studiu controversat despre psihologia românilor

Toată lumea îl știe sau l-a citit deja și sunt deja câteva comentarii critice la adresa lui:

„Autorul construiește un profil statistic, bazat pe măsurători ale tendinței centrale. Până aici, nimic special. Vedem asta adesea atunci când sociologii schițează profilul votantului pro-Cutare, la alegeri. După care, acest profil statistic e tratat ca un profil de personalitate individual, căruia i se aplică diverse considerații de psihologie clinică sau de psihologie a personalității. Iar asta, în ciuda faptului că autorul formulează negru pe alb această precauție: “profilul psihologic al romanilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un individ”.

Evident că generalizarea este posibilă și că e posibilă studierea grupurilor. Ceea ce contest eu aici e aplicarea unei grile analitice perfect legitimă în psihologia clinică, unde se lucrează cu subiecți individuali, asupra unui construct statistic. In acest caz, vorbim de o eroare categorială grosolană.

Alex Boroda

Dar mă gândesc mereu la sâmburele de adevăr din perspectiva studierii grupurilor, apropo de ce scria Amy Chua și conceptul de „triple package” :

“It turns out that for all their diversity, the strikingly successful groups in America today share three traits that, together, propel success. The first is a superiority complex — a deep-seated belief in their exceptionality. The second appears to be the opposite — insecurity, a feeling that you or what you’ve done is not good enough. The third is impulse control.

MOST fundamentally, groups rise and fall over time. Group success in America often tends to dissipate after two generations.

Each of the three traits has its own pathologies. Impulse control can undercut the ability to experience beauty, tranquillity and spontaneous joy. Insecure people feel like they’re never good enough.  A superiority complex can be even more invidious. Group supremacy claims have been a source of oppression, war and genocide throughout history. To be sure, a group superiority complex somehow feels less ugly when it’s used by an outsider minority as an armor against majority prejudices and hostility, but ethnic pride or religious zeal can turn all too easily into intolerance of its own.

Even when it functions relatively benignly as an engine of success, the combination of these three traits can still be imprisoning — precisely because of the kind of success it tends to promote. Individuals striving for material success can easily become too focused on prestige and money, too concerned with external measures of their own worth.”

Amy Chua – What Drives Success? (NYTimes / £ )

Și unele chestii sunt foarte revelatoare, iar finalul e de-a dreptul pozitiv. Dar fiecare a luat ce-a vrut din studiu oricum, cum ar fi măcar partea de cultură:

„O cultură colectivistă este caracterizată de neîncrederea în străini, neîncredere care la români, amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic, aşa cum spuneam, s-a generalizat într-o neîncredere cronică, inclusiv asupra cunoscuţilor.

Cultura românilor promovează heterodeterminarea (influenţa tradiţiei/religiei), în dauna autodeterminări (autonomie în decizie), şi a pragmatismului (interesul personal), în dauna spiritului civic. Românii au un stil cultural represiv şi evitativ, ceea ce îi face să fie defensivi.

Defensivitatea se poate exprima în complexe de inferioritate şi/sau, dacă acestea sunt compensate, în complexe de superioritate. În ceea ce priveşte complexele de inferioritate spre exemplu, românii au aspiraţii similare ţărilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neîncrezători că le pot realiza şi se simt mereu datori să facă auto şi heterocomparaţii cu alţii mai buni pentru a se valida.”

Daniel David – Despre psihologia românilor

 

 

E groaznic în Marea Britanie

Pentru bărbații care nu câștigă destul sau nu pun mâna să lucreze

„Nu mă înțelegeți greșit. Englezoaicele sunt frumoase – au gene bune. Dar se comportă altfel decât româncele. Chiar sunt egale cu bărbații. Nu știu ce să spun despre asta. Mie îmi trebuie o fată care să gătească pentru mine, să-mi spele hainele, deocamdată fac treburile astea singur. Cultura este o problemă.”

De aici.