Verisorul pe care nu stiam ca il am

Vroiam sa incep sa scriu dupa o perioada lunga de pauza abordand orice alt subiect decat asta, dar am ramas usor perplexa cand am citit mail-ul in dimineata asta. Mai multe despre motivul absentei pe larg, mai tarziu.

As incadra asta in categoria ‘journalism fail’ si stiu ca multi altii au avut probleme asemanatoare cu departamente de PR confuze si cu capul in nori dar asta mi se pare prea ciudat. Am primit de la cineva pe nume Oana de la Capital un mail trimis pe adresa mea @student.mmu.ac.uk prin intermediul lui Bogdan Munteanu, un roman de prin Marea Britanie 🙂

Nu stiu cat de bine se vede dar ceva e foarte gresit in toata chestia asta: Bogdan Munteanu nu e verisorul meu, la mine pe blog scrie ca nu studiez cu bursa in strainatate (aici exista Student Loan Co) si facultatea e si ea  mentionata tot aici. Plus ca nu stiu de ce am primit mail-ul ca forward – poate Bogdan are multe verisoare 🙂

Imi pare rau ca am primit asta de la Capital – un ziar pe care nu demult il citeam si sa zicem, credeam. Cum nu intentionez ca prima mea insemnare dupa o lunga perioada de timp sa fie doar oh vai, uite ce mi s-a intamplat si probabil s-a intamplat multor altor oameni, am luat o ceasca de cafea, am baut-o, o bucata de ciocolata si am raspuns frumos cu ce stiam si mentiunea subtila ca e oarecum jignitor sa nu verifici informatia inainte sa trimiti un mail. Poate sunt naiva crezand ca cineva o sa inregistreze dar am zis sa nu dau nimanui in cap desi subiectul ‘cum corespondezi pe mail cu cineva’ a fost abordat de n ori pana acum 🙂

Crab

via sciencefun

Am o problema cu parfumurile folosite sau emanate de alti oameni, in special cand ma simt intoxicata de ele si le miros peste tot. Cum am o problema cu cei care se dau cu tone de parfum sau fac baie intr-o sticluta cu totul. Sunt unele arome pe care nu le inghit si n-as vrea sa le miros toata ziua, dar altele care imi fac placere in mod curios, cum ar fi mirosul de rufe proaspete, lasate la uscat in mod natural, cu balsam si toate cele. Mirosul fetei de perna si mirosul asternuturilor proaspat spalate, ca in reclamele alea in care ti-ai dori ca aerul proaspat de munte sa fie in apartamentul tau sau in camera de uscat a blocului, depinde de la caz la caz.

Lamurind problema detergentilor, nu am avut niciodata senzatia ca mirosurile se amesteca, sau poate am avut norocul si se completeaza unul pe altul (detergentul si balsamul ma refer). Imi place sa aerisesc si sa intre aer in casa dimineata si in timpul zilei si tot asa. Probabil ca fiecare camera are un miros specific, fiecare persoana, fiecare haina. Mie nu-mi place mirosul specific al oricarui-produs-folosit-de-colega-de-apartament pentru ca imi miroase a, hm, in lipsa de alta descriere mai buna, a old people and soap, cum zice Willy Wonka in Charlie & the Chocolate Factory. Miroase a ceva intre pudra de talc si cosmetice de la 1930. Si se disipa in toata casa uneori.

Ce ma perturba e faptul ca uneori cainele ei ajunge la mine in camera si aduce aceasta dara de miros, nefiind sigura daca vreau sa ma apropii de caine (creatura foarte simpatica uneori, cand vrea) sau sa stau departe si sa-mi tin nasul. Because god damn.

Azi in schimb ma gandeam cum ar fi sa-mi iau un crab. Asa, ca un fel de tribut albumului ‘fat of the land‘. Si sa las crabul sa misune prin casa asa cum misuna si cainele. Cainele intra la mine in camera si crabul sta in usa. Crabul zice ‘bau’ si cainele se sperie. Crabul il musca de coada, cainele se fereste. Crab summons mudkip. Hop.

Chiar cred ca mi-ar trebui un crab uneori. Crocodilul e prea agresiv si pretentios.

Am o bucatarie…

Si nu doar pentru ca a venit in dotarea casei. Cel putin asa ar fi stat lucrurile pana acum ceva vreme. Dar de curand a aparut un spot la Lurpak intitulat ‘Saturday is breakfast day‘ asa ca am extins conceptul catre ‘saturday is slow food day’. Stiu ca asta tine de viata mea neinteresanta dar pentru mine e o revelatie faptul ca incep sa invat sa gatesc. Cumva ma distreaza foarte mult emisiunile de genul gatit cu vedete sau femeile care se declara anti-talent in bucatarie. Jamie Oliver avea dreptate cand spunea ca oricine poate sa gateasca, dar eu cred ca a ‘gati’ inseamna mai mult decat a sti cum sa-ti faci un ou prajit, un cartof prajit, o supa la cana. Cred ca e o arta in aceeasi masura in care e o industrie, dar o sa prefer intotdeauna gatitul experimental, si asta nu doar ca sa imi justific erorile 🙂

Uitandu-ma la un top 50 al restaurantelor din Europa, nu pot sa nu observ cele doua clasice pe locul intai (El Bulli si The Fat Duck) si ma bucura sincer ca gastronomia inca mai e apreciata; pana la urma cred ca restaurantele de lux nu scot un profit extraordinar de mare, dar macar toti bucatarii nostri celebri incaseaza o gramada de bani si mai imping industria alimentara de la spate, cel putin daca e sa credem in teoria circulatiei ideilor, serviciilor si produselor de la elite la mase. Ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Intotdeauna voi fi o fana a mancarurilor fine, poate si din cauza faptului ca abia mananc si mi-e greu sa ma plang ca e “portia prea mica” 😀

In viata mea neinteresanta altfel, am gatit sambata si mi-a facut placere, in mod ciudat. Ce e si mai periculos e ca s-ar putea repeta gestul 🙂

Planuitul lucrurilor in viata de zi cu zi nu e la fel de usor. Spillage!

 

Aici aproape ca s-a terminat, fara aspect estetic din pacate
Aici aproape ca s-a terminat, fara aspect estetic din pacate