Urasc sa-mi fie frig

Stiu ca e amuzant sa zic asta in special din cauza faptului ca sunt in Marea Britanie unde numai cald nu e; cand la Bucuresti sunt 35 de grade la mine e frig si ploua sau e doar frig. In cel mai bun caz e cald pana in 25 de grade, iese soarele si pot sa port pantaloni scurti. Sau pot sa ii port si restul timpului, chiar si cand sunt vreo 15 grade afara dar risc sa mi se faca frig daca ma intorc pe jos dupa ora 6.

Ma uit peste pozele mele facute prin aeroporturi (acum deja obscen de multe) si ma intreb de ce unii oameni urasc aeroporturile si zborul.

Imi plac aeroporturile cand vad si ma gandesc la controlorii de trafic aerian, piloti, cand imi vin bagajele repede, cand autobuzele nu se ciocnesc de avionul cu care urmeaza sa zbor, cand stau si meditez ca pot sa ajung la Bucuresti in patru ore (presupunand un zbor direct), la Paris in 30 de minute sau patru ore daca renunt la biletul de avion, la Toblerone si alte balarii care imi fac viata mai frumoasa intre doua curse.

Urasc aeroporturile cand avem intarzieri nejustificate si cand se vand mai multe bilete decat sunt locuri, aberatia numarul unu fiind ca unul din autobuzele de pasageri a lovit (gol fiind) aripa avionului si le trebuie doua ore sa verifice daca putem zbura. Urasc aeroporturile cand angajatii se dau pe net si nici nu se uita la tine daca ii intrebi ceva, controalele de securitate aberante la care trebuie sa dai jos si sosetele cand vezi diversi indivizi de diverse etnii cu electronice ascunse in zone intime pe la stiri. Si te intrebi ‘de ce sa ma descalt?’ dar uiti cand stai la coada dupa altii care se descalta, dau jos curele, ceasuri, kilograme de bratari etc.

Si cel mai rau e ca in aeroporturi e frig, de cand cu “criza”. Nu ca n-ar fi fost si inainte dar am ajuns sa urasc zborurile pentru ca ma doare capul de fiecare data, inevitabil. Temperaturile ma omoara. Plec din Manchester de la 7 grade si grindina (in Aprilie) si aterizez in Bucuresti la 32 sau ceva cu un palton de iarna pe mine si blugi cand toata lumea e in sandale si probabil se intreaba de unde a venit si asta, ca in Munchen nu e iarna. Si ma incalzesc cateva zile la soarele din  Bucuresti, incarc bateriile si ajung iar la cele zece grade ale mele. Si poc, iar ma doare capul.

Mi-e rau cand ma gandesc ce o sa fac in vacanta in Turcia. Ori o sa mor de cald, ori o sa ma intorc cu o colectie impresionanta de palarii. Am ramas fara solutii pentru ca am uitat cum e sa fie dureros de cald afara si mai am doar o saptamana pana la ceea ce urmeaza sa fie alte trei de dureri de cap.

Pentru lucrarea de licenta

Daca am vazut ca visurat tot abordeaza problema studentilor si lucrarilor de licenta, subiectul #2 dupa lunga pauza se leaga de insemnarea anterioara. De fapt, chiar acum inaugurez categoria ‘balarii primite pe mail’ pentru mailurile despre care vreau sa ma plang dar inca mai au sanse de indreptare.

Am renuntat la ideea de a iesi din pepeni cand primesc ceva care nu imi e adresat, sau daca n-am renuntat fac o mica pauza, o maslina, o atentie si revin la calculator. Am descoperit ca merge si in viata de zi cu zi cand zici ‘scuza-ma un minut’ ca sa nu tipi la cineva 😀

Cat despre studentii care au nevoie urgent de raspunsuri la chestionare si altele de tot felul, inteleg anumite lucruri:

  • totul se face pe ultima suta de metri – suntem in Iunie, nu stiu cum functioneaza lucrarile de licenta in Bucuresti dar ale noastre trebuie sa fie predate prin Aprilie-Mai. E de inteles ca daca ai ceva de facut, vei face totul in noaptea de dinainte.
  • subiectul blogurilor e un subiect usor pentru lucrarea de licenta pentru ca informatiile abunda; partea proasta e ca nimeni nu isi pune intrebarea “oare ceilalti ce fac?” in conditiile in care am primit vreo trei mailuri de la aceeasi facultate, aceeasi specializare, acelasi subiect. Nu ma consider bloggerita pentru ca nu prea am mai scris pe-aici de mult dar imi inchipui ca altii (gen visurat) au primit de n ori mai multe. Daca as fi un cadru didactic citind toate lucrarile astea m-as plictisi dupa prima pagina a primei lucrari pentru ca nimeni nu pare sa abordeze o tema cat de cat originala sau specifica. Primesc pe mail intrebari de la studenti din tara ceea ce ma bucura si imi face pipota sa creasca zicand uite, astia chiar cred ca eu stiu ceva (:D) si incerc sa ajut in masura in care pot dar las loc si de o mica mentiune a mea. Era un subiect numit ‘instrumente pentru gasirea insight-ului’ (in planning – aviz Stefan) si am stat perplexa un pic gandindu-ma daca noi folosim ‘instrumente’ sau mai important daca exista carti care trateaza subiectul. Am recomandat cateva carti si am primit inapoi dezamagitorul raspuns ca nu auzise de ele pana atunci si m-am dus sa plang intr-un colt. Revenind, nu stiu care sunt regulile pentru licente in Romania dar la noi ‘licenta’ e o lucrare de cercetare. O problema foarte precisa, o modalitate de cercetare a subiectului atat din punct de vedere academic (literatura si jurnale), o modalitate de cercetare cantitativa sau calitativa, analiza, concluzii, solutii. Despre licenta mea am scris acum ceva vreme dar va suferi modificari pe durata verii oricum.

Acum, ce nu inteleg:

E bine ca mailurile sunt scurte si la obiect ca sa nu plictiseasca omul, mai ales cand te trezesti cu un mesaj de la cineva de care n-ai auzit. Mie insa mi se par prea scurte si generice pentru a declansa vreun raspuns. Adica serios, eu am primit din alea cu ‘dumneavoastra’. Ma simt batrana cand unii din cei care mi le trimit sunt probabil mai mari decat mine. Ar lua fix vreo 2-3 ore intr-o noapte sa treci din blog in blog sa vezi pe scurt cine e persoana si serios nu ma supar daca tonul e mai personal. Adaugand la asta faptul ca daca studentul respectiv nu are blog (nu e o rusine sau cine stie ce, n-ai nevoie de blog ca sa abordezi un blogger) ar fi mai frumos sa ai o introducere mai descriptiva si sa ceri voie. SAU sa trimiti 400 de mailuri generice cand ai nevoie de 10 raspunsuri si probabil le vei primi doar pe alea inapoi, (in cazuri fericite) dar de obicei politetea ajuta mai mult:

“Buna ziua,

Sper ca sunteti bine [si eventual referire la un articol recent de pe blog sau detaliu despre persoana careia ii scrii]. Ma numesc x si sunt studenta la facultatea y, sectia comunicare si relatii publice. Acum n+1 ani am ales acest domeniu deoarece am avut un interes deosebit in a-i observa si intelege pe oameni in relatie cu mijloacele mass media ce ii inconjoara.*

Va scriu cu o mare rugaminte si in speranta ca puteti gasi cateva minute sa ma ajutati in acest sens- am atasat un chestionar cu n+2 intrebari ce imi este necesar pentru completarea studiilor in domeniul mentionat mai devreme, anume in lucrarea de licenta. Ea trateaza subiectul ‘cum sa scrii un blog si sa apari la stiri’ si urmarind blogul dumneavoastra de ceva vreme** am decis sa va contactez.

Chestionarul dureaza cel mult 5 minute iar raspunsurile la intrebari raman strict confidentiale, dat fiind scopul lucrarii. Daca binevoiti a raspunde,  va voi pune la dispozitie documentul complet atunci cand este gata (sau doar rezultatele).

Va multumesc anticipat si va doresc mult succes in […] (continuare)

Cu respect, Ciresica”

Mentiuni:

* doar daca e adevarat, daca nu atunci treci direct la subiect sau macar prefa-te ca iti pasa dar ai face bine sa stii raspunsul la intrebarea ‘si ce te pasioneaza cel mai tare atunci?’, cam ca la un interviu

** din nou, doar daca e adevarat, “ceva vreme” studentesc ar trebui sa fie undeva la 3-6 luni, cam atunci cand trebuia sa fi inceput sa te gandesti la lucrarea de licenta si cine ar putea sa te ajute. “Ceva vreme” nu trebuie exagerat la “te citesc de 3 ani” pentru ca daca nu citesti se cunoaste.

In caz de formulari mai personale, persoana a 2-a plural se transforma in persoana a 2-a singular 😀

Verisorul pe care nu stiam ca il am

Vroiam sa incep sa scriu dupa o perioada lunga de pauza abordand orice alt subiect decat asta, dar am ramas usor perplexa cand am citit mail-ul in dimineata asta. Mai multe despre motivul absentei pe larg, mai tarziu.

As incadra asta in categoria ‘journalism fail’ si stiu ca multi altii au avut probleme asemanatoare cu departamente de PR confuze si cu capul in nori dar asta mi se pare prea ciudat. Am primit de la cineva pe nume Oana de la Capital un mail trimis pe adresa mea @student.mmu.ac.uk prin intermediul lui Bogdan Munteanu, un roman de prin Marea Britanie 🙂

Nu stiu cat de bine se vede dar ceva e foarte gresit in toata chestia asta: Bogdan Munteanu nu e verisorul meu, la mine pe blog scrie ca nu studiez cu bursa in strainatate (aici exista Student Loan Co) si facultatea e si ea  mentionata tot aici. Plus ca nu stiu de ce am primit mail-ul ca forward – poate Bogdan are multe verisoare 🙂

Imi pare rau ca am primit asta de la Capital – un ziar pe care nu demult il citeam si sa zicem, credeam. Cum nu intentionez ca prima mea insemnare dupa o lunga perioada de timp sa fie doar oh vai, uite ce mi s-a intamplat si probabil s-a intamplat multor altor oameni, am luat o ceasca de cafea, am baut-o, o bucata de ciocolata si am raspuns frumos cu ce stiam si mentiunea subtila ca e oarecum jignitor sa nu verifici informatia inainte sa trimiti un mail. Poate sunt naiva crezand ca cineva o sa inregistreze dar am zis sa nu dau nimanui in cap desi subiectul ‘cum corespondezi pe mail cu cineva’ a fost abordat de n ori pana acum 🙂

Crab

via sciencefun

Am o problema cu parfumurile folosite sau emanate de alti oameni, in special cand ma simt intoxicata de ele si le miros peste tot. Cum am o problema cu cei care se dau cu tone de parfum sau fac baie intr-o sticluta cu totul. Sunt unele arome pe care nu le inghit si n-as vrea sa le miros toata ziua, dar altele care imi fac placere in mod curios, cum ar fi mirosul de rufe proaspete, lasate la uscat in mod natural, cu balsam si toate cele. Mirosul fetei de perna si mirosul asternuturilor proaspat spalate, ca in reclamele alea in care ti-ai dori ca aerul proaspat de munte sa fie in apartamentul tau sau in camera de uscat a blocului, depinde de la caz la caz.

Lamurind problema detergentilor, nu am avut niciodata senzatia ca mirosurile se amesteca, sau poate am avut norocul si se completeaza unul pe altul (detergentul si balsamul ma refer). Imi place sa aerisesc si sa intre aer in casa dimineata si in timpul zilei si tot asa. Probabil ca fiecare camera are un miros specific, fiecare persoana, fiecare haina. Mie nu-mi place mirosul specific al oricarui-produs-folosit-de-colega-de-apartament pentru ca imi miroase a, hm, in lipsa de alta descriere mai buna, a old people and soap, cum zice Willy Wonka in Charlie & the Chocolate Factory. Miroase a ceva intre pudra de talc si cosmetice de la 1930. Si se disipa in toata casa uneori.

Ce ma perturba e faptul ca uneori cainele ei ajunge la mine in camera si aduce aceasta dara de miros, nefiind sigura daca vreau sa ma apropii de caine (creatura foarte simpatica uneori, cand vrea) sau sa stau departe si sa-mi tin nasul. Because god damn.

Azi in schimb ma gandeam cum ar fi sa-mi iau un crab. Asa, ca un fel de tribut albumului ‘fat of the land‘. Si sa las crabul sa misune prin casa asa cum misuna si cainele. Cainele intra la mine in camera si crabul sta in usa. Crabul zice ‘bau’ si cainele se sperie. Crabul il musca de coada, cainele se fereste. Crab summons mudkip. Hop.

Chiar cred ca mi-ar trebui un crab uneori. Crocodilul e prea agresiv si pretentios.