Și totuși e bine

Luna Mai e o lună de întrebări.

N-a fost așa niciodată până acum pentru că nu simt că se schimbă foarte mare lucru de la an la an doar pentru că pe 25 e ziua mea. Probabil însemna ceva când aveam câțiva ani și nu știam mai bine, dar până de curând consideram evenimentul un fel de moment arbitrar pentru marcat trecerea timpului.

Anul ăsta în schimb mi-am dat seama că vreau s-o petrec alături de niște oameni care-mi sunt dragi și pe care nu-i văd atât de mult pe cât mi-aș dori, chiar dacă stăm toți în același oraș. Se știu ei cine sunt. Câteva săptămâni am stat doar eu cu gândul „ce-ar fi dacă…” până când n-am mai putut să-l țin și am zis să fac ceva în privința asta și m-am pus pe invitat lume, făcut rezervare la un restaurant, căutat tort. De unde am evitat să iau inițiativa până acum, mă bucur că am făcut-o. Și se simte bine.

Mă întreb când s-a produs schimbarea asta (cum ar zice Marius „într-un om mai bun”) și cauza principală sunt sigură că e faptul că s-a mutat cu mine în Londra. Multă vreme am operat de una singură și mă obișnuisem să fiu singură atât de mult încât mi-a fost greu să accept că brusc în viața mea e cineva căruia îi pasă de mine și care vrea să-mi fie bine (chiar dacă mă împinge din pat). Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea pentru că mereu am încercat să ofer asta, dar nu mereu mi s-a oferit înapoi și eram „copilul sălbatic” suspicios de motivele din spatele unor gesturi. Acum m-am obișnuit, m-am relaxat și se simte bine.

Un alt moment care acum îmi dau seama că a fost major a fost când a apărut Bogdana în birou. A început să lucreze în Poke anul trecut dar momentul mai precis pe care mi-l aduc aminte a fost pe 24 februarie în genul de interacțiune pe care eu sigur o s-o țin minte. Spre sfârșitul zilei mă gândeam la mama mea și la faptul că fix atunci se împlineau șapte ani de când a murit de cancer pancreatic.

Pierdută oarecum în meta gândul despre gând, a fost prima oară când am recunoscut cuiva că nu există nimic care să marcheze ocazia sau să-mi aducă aminte de ea, și e foarte probabil că dacă n-aș fi eu nimeni altcineva nu și-ar aduce aminte sau face ceva. Nu mă așteptam la un răspuns și cumva nici nu plănuiam să spun ce-mi trece prin cap dar mi-am dat seama în acel moment că am zis o chestie atât de personală încât m-am întrebat vreo câteva zile după cum de am reușit.

Sugestia primită a fost pe cât de neașteptată, pe atât de evidentă la momentul respectiv. A rămas cu mine miezul ideii: ritualurile și poveștile pe care ni le spunem în viață pentru senzația de confort și stabilitate e importantă. Eu având ceea ce Marius numește mai în glumă sau mai în serios „minte de inginer” nu pot să îmi spun povești sau să iau poveștile altora de-a gata și să cred în ele, dar ideea de a crea un fel de ritual de marcat ocazia care să fie ce vreau eu și cu care să mă simt bine a fost o chestie pe care am putut s-o adopt ușor. Și se simte bine.

Conceptul ăsta de a mă simți bine e nou pentru mine iar firul care leagă toate poveștile astea de la venirea lui Marius și până la ziua mea a fost fisa care a picat foarte târziu: timp de prea multă vreme mi-a fost greu să am încredere în oameni. Cred că pot să număr pe degete numărul ocaziilor în care am putut să mă relaxez în prezența cuiva. Faptul că acum pot să fac asta și la serviciu și acasă în același timp și nu mai sunt eu de una singură luptându-mă zilnic cu morile de vânt. E bine să poți să ai încredere în cineva. Și e atât de bine încât ce-am scris aici e probabil cel mai personal lucru de câțiva ani buni de zile!

 

Here East și Parcul Olimpic

De obicei nu prea vorbesc despre lucrurile la care lucrez din cauza problemelor de confidențialitate (datele trebuie să fie deja publice dacă vreau să scriu despre ele) dar de data asta uite că se poate aproape în timp real, și nu la un an după ce am încheiat proiectul.

De când am venit în Poke m-am afundat în lumea construcțiilor, șantierelor și celor care se uită la Londra și văd „în viitor” peste cel puțin zece ani. E o lume interesantă la care sincer n-am avut acces până acum și nici nu prea m-a interesat dar recunosc că pune lucrurile în foarte multă perspectivă. Din seria „să mai zic și eu oamenilor ce fac la muncă”…o poveste despre lucrul la un proiect din fostul parc Olimpic construit în Stratford și ce am mai aflat.

Zona pe care toată lumea s-a concentrat în perioada Jocurilor Olimpice e un exemplu fascinant.

Simplificând un pic povestea, era un loc destul de gol (ca să nu zic maidan) care nu prea interesa pe nimeni dar evident că nu există stimul mai puternic decât ideea de a atrage câteva miliarde de lire dacă vii cu o viziune pe termen foarte lung. E fascinant că unul din lucrurile care a salvat zona și a permis Londrei să găzduiască Jocurile acolo a fost faptul că acum peste zece ani un consiliu mic local a reușit să strângă vreo douăsprezece milioane de lire ca să creeze o rețea de transport în comun până spre Straford, o sumă enormă la vremea ei considerând că nu era mai nimic și nimeni nu îi vedea rostul. Gând provocator: investițiile în infrastructură mereu au beneficii, uneori nebănuite.

Zona în care lucrez și locuiesc eu, nu foarte departe de zona Jocurilor Olimpice, a fost și ea un maidan ieftin, subrațul urât mirositor al Londrei unde nu aduceai turiști sau părinții dacă veneau în vizită. Ciclul (la fel de simplificat) e același: zonă mizeră sau subdezvoltată, cei care nu-și mai permit în alte zone se mută aici, o dezvoltă, încep să vină turiști, devine cool, toată lumea vrea să se mute acolo, cresc chiriile și numărul magazinelor cool care au mirosit bani, localnicii se decid că „nu mai e ce a fost” acum că a atras investiții și bani. Cum zicem noi, „It was shit! But it was our shit!”  Acum că nu mai e maidan toată lumea are instinctul primar de „n-ai ce căuta la mine în cartier” (cei care locuiesc aici, inclusiv Cory Doctorow) versus „ce acri sunt strugurii” pe care nu îi poți mânca dacă vrei să te muți cu oamenii cool (cică) 🙂 Așa că migrațiile o iau spre est, din ce în ce mai în afara miezului unde apartamentele sunt peste un milion de lire.

Unde sunt tinerii? Acolo unde e ieftin:

Change-in-mean-age-by-London-boroughs-1981-to-2011-savills-590x462

Sursa: London is a young city in an ageing country

Așa că fix în zona asta au fost Jocurile în 2012, care pare acum o veșnicie dacă stau să mă gândesc. Londra a cheltuit o grămadă de bani și toți s-au plâns așa cum se plâng de obicei atunci când vin investiții din astea la orizont dar sincer vorbind, dar sincer vorbind nu cred că există niciun alt oraș de pe planeta asta care să fi acordat atât de multă atenție planului pe termen lung. Jocurile Olimpice au lăsat o varză în urmă în multe locuri pe unde au fost, de la Grecia până la China, iar aici văd și vorbesc cu niște oameni care s-au mobilizat la maxim ca să fie un succes resunător. Sunt obișnuită să fiu sceptică dar e bine să fii plăcut impresionat de ceva din când în când, chiar dacă restul lumii nu vede și nu o să vadă până prin 2017. Velodromul s-a redeschis, bazinul olimpic și el, satul olimpic acum a fost transformat în apartamente, iar Westfield Stratford (mall-ul de lângă) acum vrea să se extindă și să cumpere teren pentru că are peste 50 de milioane de vizitatori anual (cifra e de prin 2012, acum cred că e și mai mare).

Here East

Proiectul meu?A fost centrul de media unde s-au strâns toți jurnaliștii, fostul Olympic Media Centre.

Here East s-a numit iCity înainte să venim noi. Le-am spus că sigur nu o să îi spunem iCiy pentru că nu suntem în anul 2000 și l-am redenumit. Are peste 100.000 de metri pătrați după cum se vede în poză și o să fie compartimentat în tot felul de moduri. Uneori am senzația că se mișcă foarte, foarte lent totul atunci când ne întâlnim cu arhitecții, designerii, consultanțele, clientul, ș.a. dar îmi aduc aminte că viziunea e pentru 2017 și mă liniștesc 🙂

în vizită la Here East

O să creeze o grămadă de joburi (deja a început) și i-am ajutat să se lanseze în lume până acum, în special la SxSW în Martie. BT Sport deja sunt acolo în ceea ce eu numesc mai degrabă un hangar – ai putea să bagi două avioane lejer – și Amazon bântuie pe la ușă din cauză că vor să își facă studiouri.

25

„Here East have signalled their intent to introduce a “maker” culture, where products can be created, marketed and funded all under one roof, by bringing the Maker Faire to the UK, the first time it will be held outside of the US”

Forbes

Sunt atât de mulți oameni care lucrează la Here East ăsta de atât de multă vreme încât mă bucur că a ajuns în presă și că o să devină șantier în curând, cu prima parte terminată prin 2015. Site-ul mai are și el un pic și se lansează (tot noi). Marketingul și strategia m-au dus în locuri foarte interesante, inclusiv stat de vorbă cu o grămadă de start-up-uri, oameni din afara Londrei foarte ofticați că noi avem idei interesante și totul se întâmplă în capitală, oameni care habar n-au să intre pe Twitter dar controlează sume fabuloase de bani și ies la masă cu nenea Boris Johnson, etc. Mi-ar plăcea la un moment dat să pot să scriu despre toate treburile astea dar sincer nu știu de unde să încep.

Anyway, cel mai interesant e că unii din chiriașii care se mută acum în Here East, o universitate din Leicestershire care vrea să își deschidă un campus post-universitar în Londra, au devenit și ei clienții noștri – tot cu mine ca lead strategist. Cam de-asta am fost un pic ocupată până acum și a bătut vântul pe blog.

Acum gata, am făcut chestia asta…nu vrea cineva să mă cheme dacă se mai deschide un mall în București? Am studiat sute de orașe și idei (inclusiv viziunea pentru București a lui Nicușor Dan de exemplu) și parcă aș vrea să folosesc mușchiul ca să nu se atrofieze 🙂

Milano

Doar cu vreo zece ani întârziere am ajuns și la Milano. Mi-am dat seama că singurele două chestii care ne-au ajutat de fapt în excursia asta au fost Foursquare și Monocle (plus niște pahare de vin la fața locului și un amic ilustrator de-al meu care a locuit în Milano până nu demult).

N-aveam nicio părere despre oraș dar a ajuns să îmi placă nespus de mult, chiar și așa cu oamenii aparent dezinteresați prin magazine. Dacă mai stăteam foarte mult mi se urca la cap viața asta cu cafea, croissante, pantofi și genți plus douăzeci și ceva de grade.

Destinația următoare: coasta Amalfitană.

Terrazze del Duomo

Terrazze del Duomo

Piazza Borromeo

Piazza del Duomo

Castello Sforzesco