San Francisco după jumătate de an

Suntem în San Francisco de 7 luni. Primesc multe întrebări despre asta de la cunoscuți, printre care cel mai des: “Îți place?” Și nu știu dacă întrebarea e cea mai bună, dar sunt recunoscătoare că suntem aici.

Sunt multe lucruri care nu îmi plac deloc și nu le plac multor alți oameni de aici. Din varii motive localnicii și aleșii lor nu le rezolvă sau nu vor să le rezolve, cam ca peste tot pe unde am locuit. Multe din dilemele și motivele pentru care lucrurile nu se schimbă sunt foarte similare, dacă nu aproape identice; case, unde le construim, cum rezolvăm problema transportului în comun, cum facem să fie școlile și programa mai bună, etc. Dar sunt și excepții, și nu știu dacă o să le înțeleg vreodată. Sau mai bine zis, chiar dacă o să le înțeleg aș vrea să nu mă complac atunci când o să ne luăm cetățenie.

N-o să reușesc doar printr-o postare să descriu un oraș cu tot cu locuitorii, și nici descrierea cartierului sau clădirii în care stau n-ar fi reprezentativă. O să zic doar că la categoria probleme de neînțeles se află situația oamenilor fără adăpost combinată și problema siringilor și a drogurilor.  Nicio poveste nu m-a pregătit suficient pentru experiența din San Francisco.

N-o să uit niciodată cele trei incidente separate cu bărbați cu diverse probleme severe de sănătate mentală care au aruncat cu obiecte în mine sau înspre mine, în miezul zilei, în miezul orașului. N-o să uit niciodată experiența de a fi urmărită până la stația de autobuz sau intrarea într-o clădire de două femei care probabil vedeau pe altcineva când se uitau la mine, din același motiv ca mai sus. N-o să uit nici momentul în care așteptam să trec strada într-o intersecție aglomerată, când un om al străzii trece pe roșu și țâșnește în fața unei mașini. Mașina abia îl ocolește, dar bărbatul care așteaptă lângă mine dă din cap și zice că “ar fi trebuit să îl lovească. Îmi pare rău, dar ăsta adevărul.” După care ne-am văzut amândoi de drum, el senin și eu șocată și fără cuvinte.

Tensiunile ocazionale creează senzația că tot orașul e ca un vulcan gata să erupă dintr-o combinație de furie,  indignare și nepăsare. Dar viața își continuă ritmul, slujbele în tehnologie apar în continuare (și o să se tot mute spre alte state, cu tot cu oamenii care nu își pot permite să locuiască aici), populația de tineri de 20-și-ceva care lucrează în tech se reînnoiește în fiecare an cu un val nou de absolvenți sau nou-veniți din alte state și țări.

Mă bucur că am ajuns aici la vârsta de aproape 30 de ani pentru că dacă aș fi fost cu zece ani mai mai tânără poate nu aș fi apreciat oportunitatea la fel. Partea bună la San Francisco e că e orașul infinit cum îi zice Rebecca Solnit, care are parcă o infinitate de comunități, nișe și posibilități pe care ți le pune la dispoziție dacă vrei să le cauți.

Pentru o vreme poți să trăieși viața neinhibat, pe ce film vrei tu, fără să fii judecat pentru alegerile tale personale la fel de aspru ca în alte orașe. E un oraș suficient de mare și fragmentat încât poți să găsești oameni cu care să lucrezi peste 100 de ore pe săptămână și să te închizi într-o cameră peste weekend ca să dezvolți o idee, și e la fel de posibil să găsești oameni care în fiecare vineri la 3 fug din birou ca să prindă autostrada goală până în Tahoe, unde se schiază. Și e la fel de posibil să le combini pe amândouă, într-un work-life balance tipic Californiei.

Aproape toată lumea are o idee și câteva proiecte la activ: ceva artistic, o idee de business, un framework Javascript, sau muncesc și meșteresc în weekend pentru un startup care plătește cu ora. Unii o fac pentru bani, alții o fac pentru un ideal anume, alții doar pentru că se poate. Toată lumea are idei aici, dar descoperi foarte repede că nu contează decât dacă le dezvolți. Foarte puțini oameni au de fapt disciplina, puterea de convingere, capacitatea de a reflecta asupra propriilor gesturi și inteligența emoțională necesară ca să le execute până la capăt.

Februarie 2018, Dolores Park

E interesant și onorabil că în numele ideilor (și banilor) sunt mulți oameni care încearcă să devină mai disciplinați, mai inteligenți, mai sănătoși  prin tot felul de idei. Se încearcă totul de abonamente la cutii cu nootropice până la re-inventat conceptele stoicilor, tradus aforismele lui Marcus Aurelius pentru sec XXI sau închinat la altarul zeului productivității Tim Ferriss.

If you work at a startup in San Francisco, you are like the guy selling plastic souvenirs at the Eiffel tower. Everyone at the Eiffel tower is selling plastic souvenirs.

An honest guide to San Francisco startup life 

E grozav să fii înconjurat de o grămadă de oameni inteligenți, dintre care cei mai mulți cu intenții oneste. Mă bucur că lucrez cu, și învăț despre subiecte pe care le caut de ani de zile: inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning). Dar e straniu că atât de mulți oameni reușesc să co-existe în același chenar de 7 pe 7 mile, cât e San Francisco (pentru că conviețuit pașnic sigur nu se aplică 100% din timp).

Zona Bay Area nu e singurul loc de pe lume în care să poți lucra sau excela în tehnologie și alte domenii apropiate, dar e plin de oameni care acceptă faptul că pentru a avea o idee grozavă trebuie să fii confortabil cu ideea că vei trece printr-o perioadă în care o să pari un pic ridicol în ochii altora. Nu toată lumea reușește, ceea ce e perfect previzibil, dar e un loc în care ambiția e contagioasă și e minunat să treci prin experiența asta-cel puțin pentru o vreme.

Așa că pe măsură ce scriu și mă gândesc la ea, răspunsul cel mai potrivit la întrebarea “îți place?” e o versiune de “îmi place, într-un interval bine determinat” sau “îmi place pentru faza prin care trec acum prin viață: pentru persoana care sunt acum și pentru persoana care vreau să devin.” Mai încolo o să vedem.

De o lună în San Francisco

Azi dimineață am primit un mail neobișnuit de la Nextdoor, o aplicație care facilitează o comunitate online pentru locuitorii și vecinii din cartier. Poliția locală a postat un anunț cu un comunicat atașat în care spuneau că azi noapte un om a fost împușat și omorât la locul faptei. Spuneau că pe la ora 11 au răspuns la un apel pentru un caz de violență domestică, în zonă, și că au chemat un expert ca să să negocieze cu un individ care își ținea nevasta și copii minori în casă. Au tot vorbit ce-au vorbit până pe la ora două-trei noaptea, când respectivul n-a mai răspuns polițiștilor. Au intrat peste el în apartament și au tras. Omul murit mai încolo la spital, iar restul lumii OK (zic ei).

Sunt multe lucruri noi și greu de procesat în toată povestea asta, de la faptul că n-am mai întâlnit cazuri care să se termine așa, până la faptul că în San Francisco afli știrea de la poliție prin aplicația/forumul pe care îl folosesc o mare parte din vecinii din cartier.

Când locuiam în Manchester cazurile astea nu se terminau așa bine. La câteva case de unde stăteam prin 2009 un tip și-a omorât toată familia după care și-a luat viața și poliția nu s-a sinchisit să ne spună decât când am aflat din ziare, iar în cartierul mai „bun” în care m-am mutat prompt un om inocent a fost împușcat brutal în a doua zi de Crăciun. Cumva și în Londra în prima casă în care am stat niște oameni s-au înjunghiat fix sub geamul de la dormitorul meu în prima mea noapte acolo, și răspunsul poliției a fost că n-o să îl investigheze pentru că aveau deja prea multe cazuri. Știam că aici o să fie altfel, dar nu știam cât și cum.

San Francisco Market Street noaptea
Market Street ziua

M-am gândit că acum aproape o lună și jumătate am ajuns în San Francisco, dar n-am mai zis nimic de atunci. Am scris despre mutare când eram încă în România și nu-mi vine să cred ce repede a trecut timpul.  Încă n-am procesat complet faptul că sunt în altă țară, și probabil că o să mai dureze.

Am ajuns în SUA cu patru valize. Așa că din punct de vedere logistic mutarea a fost OK, dar ce-i drept ne pregăteam de aproape un an de zile, și am avut o lună să vând sau să scap de cât mai mult ca să călătorim doar cu valize. Mi-am promis să nu mai port așa de mult negru, să nu mai cumpăr haine până când ajung aici, și am aruncat sau donat cam tot ce aveam în casă și nu se potrivea cu clima din SF. Sau cum se zice aici, Marie Kondo’d that shit! Primele două săptămâni n-au fost grozave cât am trăit din valizele respective și mă trezeau cele mai ciudate zgomote sau sirene noaptea, dar după ce ne-am găsit un apartament într-un cartier liniștit (în ciuda poveștii de mai sus), lucrurile au început să se schimbe în bine.

Aici totul e mai mare, mai intens, mai ușor și mai convenient. E greu să explic fără să iau la puricat amănunte domestice, dar multe lucruri sunt mult mai bine gândite decât în Marea Britanie, cu mai multă grijă către detalii care fac viața mai ușoară, iar serviciile cu care interacționezi (inclusiv funcționarii publici) mai ușor de înțeles, sau oamenii mai comunicativi și nu răstiți. Cât de prietenoși sau nu sunt depinde de la stat la stat, dar faptul că e mai ușor de interacționat cam cu oricine e destul de universal. Orice lucru care îți elimină o sursă de stres e o îmbunătățire.

Bebelus feminist

Pe cât de simple sunt unele lucruri sau mai ușor de înțeles, sunt altele care necesită multă muncă și creează alt stres. Cam tot ce ține de lege sau contracte, finanțe și sănătate a ajuns la un nivel de complexitate care îi depășește pe cei mai mulți oameni. Să înțelegi cum îți funcționează asigurarea (pentru cei care au noroc și au) înseamnă să examinezi și să înțelegi tot sistemul. E cumva echivalentul mental al unei încercări de a dezasambla motorul și de a-l asambla la loc când nu ești mecanic sau poate doar amator, dar vrei să știi ce faci dacă rămâi în pană în mijlocul drumului.  Sunt multe lucruri sau servicii care în alte țări se întâmplă automat, sau cel puțin fără prea mult stres din partea individului. Sunt țări în care poți să stai relativ liniștit fără să te preocupi foarte tare de anumite aspecte ale vieții, dar nu neapărat și aici.

What Happened - Hillary Clinton
Sentimentul general in SF

Aici trebuie să fii o combinație de perspicace, dibace, inteligent, perserverent, comunicativ, încrezător în forțele proprii și să ai spirit antreprenorial sau inițiativă doar ca să exiști.  Ca să avansezi sau să devii cineva e cu totul altă poveste. La nivel micro și macro e o țară/cultură care pare să recompenseaze extroverții și oamenii cărora nu le e frică de (un pic de) risc. Diferența asta temperamentală e cea mai interesantă, și în același timp cea mai mare provocare venind din Marea Britanie: țara oamenilor care nu își exprimă sau încearcă să își suprime sentimentele și care au tendințe pasiv-agresive.

Știu (și simt) că o să mă schimb pentru că vreau și pentru că trebuie, dar nu știu cum încă. Sper să fie în bine, pentru că în SF ești mereu înconjurat de oameni mult mai inteligenți ca tine care te inspiră, dar sper să nu pierd valori și principii importante pentru mine pe drum.

Cum zicea Anthony Burrill, work hard and be nice to people. SF în mod deosebit e un loc în care toată lumea (care nu se laudă cu minciuna că muncește 80+ ore pe săptămână) mereu învață ceva lucru nou, ori învață cum să muncească mai inteligent în loc de mai mult, ca să devină un om mai bun și generos.

Mult mai multă lume trăiește sau încearcă să trăiască with intent, o frază care nu știu dacă se traduce bine cu intenție sau intenționat sau dacă se traduce at all. Sentimentul e de a avea un scop în viață care e doar al tău, și de a trăi în armonie și concordanță cu el (cât timp cât nu îi deranjezi pe cei din jur).

So, to living with (more) intent than until now.

Jurnal din România, August 2017

Am ajuns în România pentru două săptămâni, în pauza dintre Marea Britanie și Statele Unite. Am scris ceva în engleză despre faptul că de la mijlocul lui August mă mut în SUA și mă gândeam dacă să o traduc cu totul, dar nu cred că mai e cazul. Pe scurt, după zece ani de Marea Britanie o să mă mut în San Francisco cu soțul meu. Da, și asta e o altă chestie pentru altă dată.

Lumea mă întreabă ce s-a schimbat față de cum știam eu România.

Momentan nu pot să zic decât că mi-e bine.

Îmi place căldura. Pot să fie și 38 de grade, tot e mai bine decât cele 10 din Londra. Tot e mai bine decât „iarna” din San Francisco în August, când temperaturile sunt joase și nu corespund cu „vara” pe care și-o imaginează multă lume.

Orașul s-a schimbat, dar se schimbă mereu în bine, chiar dacă încet și nu uniform. Ultima oară când am venit nu am văzut așa de multă lume cu carduri contactless. Schimbările pe care oamenii nu le percep zi de zi le observ altfel.  Se repară multe lucruri, se construiesc, se strică altele, probabil se fură în timp ce se fac toate lucrurile astea dar progresul e vizibil. Nu știu unde să mai ies cu oameni, pentru că ce știam eu ori s-a închis, ori s-a mutat, ori s-a schimbat centrul de gravitație și ce e cool.

Îmi place Bucureștiul gol. Traficul nu-mi place, și știu că August e o excepție pentru că e sezon de concedii și escapade de weekend. Sunt mult mai multe mașini, și e clar că oamenii o duc bine – sau cel puțin suficient de bine ca să stea fiecare în câte o mașină. Când trec pe jos pe lângă coloane la orele de vârf nu văd decât câte o singură persoană în fiecare mașină.  Nu cred că îi place nimănui, dar e unul din aspectele care nu s-a schimbat foarte mult. Sunt mașini parcate peste tot, parcate peste alte mașini, și prea mulți oameni care opresc în mijlocul intersecțiilor sau unde nu trebuie, lăsând doar luminile de avarie; ca și cum mașina devine invizibilă dacă oprești în mijlocul drumului și pui avariile.

Oamenii din cafenele, supermarketuri și servicii sunt mult mai politicoși. Poate am avut eu prea puține interacțiuni ca să conteze, poate e vară, soare, și lumea mai optimistă, dar nu a fost loc în care să intru și să nu dea cineva bună ziua sau chiar să mulțumească. Acum câțiva ani nu era chiar așa, și sunt sigură de asta pentru că probabil am scris și pe aici.

Orașul e mai curat, și asta se vede de câțiva ani. Lumea pare surprinsă când zic asta, dar n-am văzut atâtea locuri cu steaming piles of garbage din care iese zeamă și pe care nu le culege nimeni, sau mizeriile lăsate de hoardele de oameni de la ora de vârf în Londra, care sunt cu greu culese de măturătorii de stradă. Norocul Bucureștiului că e proporțional mai mic și nu are atâția locuitori ca Londra, evident, dar cred că o mare parte se atribuie și serviciilor de salubrizare care își fac treaba.

Prea multă lume folosește Facebook pentru polemică, sau mai bine zis prea mulți oameni chiar iau Facebook și ce e pe Facebook în serios. Scriu postări kilometrice. Stau să își scrie comentarii, și se supără dacă nu răspunzi la comentarii. Spre deosebire de toți colegii mei care nu prea mai foloseau Facebook decât pentru dat „attend” la evenimente, pus o poză sau două din când în când și articole sau clipuri interesante. Oamenii de la Facebook se pot bucura de o audiență super engaged în România 🙂

Toată lumea rezolvă totul la telefon, tot timpul. N-am vorbit la telefon în ultimele trei luni cât am vorbit în România într-o zi. Am uitat că trebuie să zic „te pup” la lume, altfel unii se supără. Dacă nu pupi, nu e bine. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? Te-am supărat?

Toată lumea pe care am întâlnit-o vorbește de coduri galbene, portocalii și roșii. Pensionarii tot se plimbă pe strada în miezul zilei, pentru că…ăă…carpe diem?

Cafeaua e scumpă, raportat la salarii. Mă gândeam că în Londra nu e OK că un cold brew e £3.50, lumea se cam revoltă că un flat white e £3 dar am ajuns aici unde e 15 lei un cold brew, și nu foarte departe. Și totuși salariile…Dar aștept să ajungă în România nebunia cu nitro brew care e acum în plină desfășurare în SUA și UK. Atunci mai vedem.

Seara e cald, și am uitat ce bine e să poți să te lungești la vorbă la o terasă fără să trebuiască să coordonezi calendarul, locul și rezervarea la restaurant cu alte persoane.

Zece observații de toamnă

Profit de un moment în care am chef să combin ceva despre muncă cu ceva personal, ceea ce n-am mai făcut de ceva vreme (de obicei e un semn bun)

#1 – Am reușit să lansez un proiect la care lucrez de când am început în Poke. UBS „Life’s Questions” e acum live, iar de la începutul lui Septembrie și până acum am văzut efectul pe care l-a avut asupra oamenilor: uneori nebănuit, alteori foarte plăcut dar per total totul merge foarte bine. Am descoperit arta creatului de infografice (infographics?) și am periat prin mai multe rapoarte economice decât aș putea să enumăr.

#2 – A trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că în lumea UBS nu voi putea niciodată să vorbesc despre ce fac așa cum vorbesc colegii mei mai „norocoși” că proiectele lor trebuie făcute în șase săptămâni (sau ieri dacă se poate), ci că la mine totul ia un an, poate doi, poate trei, poate ține vreo cinci sau șapte ani în total. În Elveția totul e altfel.

UBS in Economist
Momentul în care vrei să te lauzi că ești in Economist dar îți dai seama că ești doar reclama, nu conținutul pe care îl vor oamenii.

#3 – O să mai vină un proiect UBS cu și despre câștigătorii premiilor Nobel pentru economie, unul de care sunt probabil mai mândră decât toată campania pe care am dezvoltat-o și menționat-o mai sus pentru că e doar „al nostru”. Am inclus mici victorii cum ar fi faptul că am reușit să îl lansăm fix în perioada în care trebuie și că am influențat aproape tot ce ține de filmare și post-producție – chiar dacă la un moment dat am avut o sâmbătă în care m-am trezit cu o bijuterie de mail scris vineri care zicea ceva gen „Duminică îl intervievăm pe X și ne trebuie niște întrebări – tu știi mai multe despre premiu și despre teorie. Ce să îl întrebăm?” Tot înainte.

#4 – Am mâncat deja mult prea mult dovleac în toate formele posibile și am senzația că sezonul abia a început, ceea ce înseamnă că e din abundență peste tot și o să mi se facă rău eventual. Mă gândesc la oamenii din Germania care nu sunt binecuvântați cu toate legumele de pe planetă în supermarket tot anul și au mascote și festivaluri ca să facă legumele de sezon cool, pentru că cel mai probabil asta o să găsești în cel mai apropiat Aldi sau Lidl.

#5 – Mi-am luat cel mai frumos pulover pe care l-am avut vreodată și nu-mi vine să cred că îmi place atât de mult încât aș scrie despre el pe blog. Acum sunt oarecum tristă pentru că pendulez între dorința de a-l purta în fiecare zi și dorința de a nu strica ceva ce-mi place și o ultimă dorință de a-mi lua alte trei identice ca să am o uniformă. Am descoperit în același timp virtutea părului scurt, până-la-umeri scurt. Acum problema e că am descoperit un om căruia îi place părul meu lung. Avem o problemă.

#6 – A început să îmi placă biroul în Marylebone după doar 10 luni, nu neapărat din cauză că e o zonă minunată în sine dar din cauză că e aproape de Regent’s Park (care e minunat) și că oamenii nu ne mai judecă drept o „agenție din Shoreditch”.

#7 – Am o mică obsesie pentru tot ce înseamnă realitate virtuală momentan și am reușit să aduc în clădire două companii (Inition, Happy Finish) care se ocupă cu niște proiecte interesante, doar-doar o să stimuleze ceva gândirea într-o clădire cu cinci agenții „integrate”. Mă interesează mai puțin gimmicks pentru tot felul de campanii, mă preocupă mai mult chestii gen Clouds Over Sidra (prezentat la Davos și dezvoltat de UN cu Chris Milk) ca un fel de unealtă pentru creat empatie sau generat awareness pentru nevoia de empatie și realitatea virtuală pentru medicină, în principiu pentru oamenii care își pot alevia durerile de orice fel, de la PTSD la anxietate sau depresie și așa mai departe.

Inition VR

#8 – Am reușit să bifez sau voi bifa niște orașe și capitale Europene în care nu m-aș fi grăbit să merg dar pe care le-am descoperit și mi-au plăcut. Am ajuns din pură întâmplare în Stockholm fix când se anunțau premiile Nobel și noi eram pe care să lansăm acel proiect UBS cu laureații de care ziceam la 3. A fost o senzație foarte plăcută să intru în muzeu să validez o grămadă de teorii și idei pe care le-am avut cu (fix) un an înainte de vizită, când începeam să lucrăm la proiect. Cred că dacă limba m-ar avantaja aș merge cu ușurință în Danemarca unde oamenii sunt prietenoși, toată lumea zâmbește și sunt un pic nebuni de felul lor.

#9 – Legat oarecum de pulover și de faptul că simt că nu am timp pentru mai nimic, am decis că e momentul să fac ce făceam pe vremea când mergeam la școală și simțeam că se apropie începutul școlii sau un semestru (și un sezon) nou: să îmi reînnoiesc garderoba la intervale regulate și să renunț la nebunia de a fi mereu cu ochii pe chestii (online). Magazinele au fost primele la care am renunțat, uitatul pe site-uri a devenit un lux, iar weekendurile sunt acum plimbări prin alte țări unde nu e atât de multă lume pe stradă. Am învins frica de a merge și de a face o gaură enormă în cont, dar cel puțin o gaură la un interval regulat e mai bună decât găurele mici la intervale necontrolate.

#10 – Undeva în timpul ăsta am reușit să fac act de prezență și la Social Media Week unde am chemat niște prieteni de la Wealth-X, partenerii noștri de research pe UBS și am povestit despre oamenii mei favoriți, cei cu mulți bani. Am venit cu prieteni și mi-am făcut și unii noi atunci când descoperit că organizatorul e acest italian minunat cu care cred că o să-mi facă plăcere să păstrez legătura.

SMW 2015