Două filme despre algoritmi

Unul din weekend-urile trecute ne-am uitat la documentarul AlphaGo. Până atunci nu știut să apreciez sau să conceptualizez cât de popular e Go în Asia și cât de semnificativ a fost meciul pentru ambele tabere: om vs. program.

După ce l-am văzut m-am întrebat cum l-au perceput alți oameni și ce gânduri le-a stârnit. Poate unii l-au urmărit din inerție și curiozitate, cum apar tot felul de recomandări în Netflix la care ajungi să te uiți și nu știi de ce. Poate unii l-au urmărit ca orice alt documentar despre sport în care evaluezi jucătorii, echipele și ții cu unul sau altul.

Cei pe care îi știu în Bay Area și Silicon Valley l-au urmărit cu un interes și oarecare gelozie profesională. Nu știu multe start-up-uri sau companii de aici care să nu lucreze în inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning).

„Machine learning has become an essential component to many different products. Whether it’s automating responses to inbound sales queries, identifying expense reports for audit, or surfacing anomalies in data, machine learning improves workflow software. To date, most software imbued with machine learning reduces costs rather than increase revenues. By and large, the most frequent applications of machine learning today are efficiency applications – automating the high-volume rote processes and reducing costs. If you looking to build a machine learning based company, find a really expensive internal process and automate it. Helping workers do more with less is always a compelling value proposition, provided the savings are large enough.”

How To Identify A SaaS Market That Machine Learning Will Disrupt

O mare parte din noi facem lucruri care elimină nevoia de oameni care să îndeplinească activități triviale și repetitive, dar viziunea e să  înlocuiască nevoia de oameni cu totul.

Suntem departe de viitorul de care vorbesc cei din media și suntem conștienți de limitările omenești care stau în cale. Lipsește talentul pentru că nu avem suficienți oameni talentați care să se priceapă la cele trei subiecte menționate mai sus și lipsesc exemplele pozitive și educația pentru cei care vin din urmă. Uneor mă gândesc că dacă m-aș regăsi în fața unei clase de elevi de 14 ani care îmi vor sfatul, aș vrea să-i pot face să conștientizeze ce vine din punct de vedere tehnologic și să găsesc exemple care să îi motiveze să vrea să învețe.

Aici mă bucur că există internetul. O să las câteva exemple care îmi plac, dintr-o mare de filme care nu cred că sunt grozave. PS: Kurzgesagt are subtitrări în română. Celălalt nu avea, dar am zis să contribui ceva la discuție așa că i-am adăugat eu. Cine vrea să contribuie niște subtitrări mai bune e invitatul meu 🙂

La final de an, primul meu job in San Francisco

După trei luni de când am ajuns în San Francisco, peste o săptămână încep un job nou.

Cumva toate evenimentele din jurul deciziei mi-au adus aminte de o întâmplare de când eram într-o tabără la 14 ani și o colegă de-a mea nu știa dacă să accepte sau nu prietenia unui băiat pentru că nu era suficient de arătos precum își închipuia că ar trebui să arate primul ei prieten.

Pe vremea aia eram cu doi-trei colegi de clasă și cu mulți alți preteni de-ai lor pe care nu îi știam prea bine. În prima noapte după ce ne-am cazat, eu și prietena mea am ieșit la plimbare, departe de lumea dezlănțuită. Îmi spune care e oful, după care îmi cere sfatul.

Dilema: un băiat mai mare ca ea (el 17 ani, noi pe la 14) îi ceruse prietenia. „Hmmm,” zic eu. „Păi și tu ce vrei să faci? Îți place de el?” Întrebare capcană? Aparent băiatul era foarte drăguț cu ea, foarte politicos, nu făcuse sau spusese nimic nepotrivit, o asculta, avea răbdare și o chemase la o întâlnire la teatru după tabăra respectivă. Ei îi plăcea de el, totul suna minunat, dar – n-o să uit niciodată momentul ăsta – nu era sigură dacă îi place cum arată: „Nu mă aștept să fie Brad Pitt dar nu arată așa cum îmi închipuiam că o să arate primul meu prieten.” 

Paf.

La vremea aia nu am stat să analizez situația foarte mult. N-aveam experiență cu probleme din astea, nu-l văzusem pe om, nu avea cum să-mi arate o poză cu el (eram înaintea telefoanelor cu 3G), așa că discutam pur conceptual. Mi se părea o grijă 50% rezonabilă – gusturile sunt subiective și atracția e greu de definit și disecat – și 50% nerezonabilă; omul sună bine în teorie și nu e nici proverbialul Quasimodo. Care pare să fie problema?

Nu mai țin minte detaliile poveștii. Nu mai țin minte dacă avea o idee preconcepută despre cum ar trebui să fie și să arate „primul prieten” pe baza unor lucruri citite sau auzite prin reviste și pe internet. Nu mai țin minte nici dacă îi era frică de ce o să zică alți oameni dacă o să-i vadă împreună. Cert e că era o frică acolo și noi nu eram echipate să o analizăm, dar ca fete de 14 ani, normal că am analizat-o până în pânzele albe 🙂

Țin minte doar că întrebarea m-a surprins la vremea aia și obsedat multă vreme după. Povestea s-a repetat cu alți actori, în alte domenii, în alți ani – mai ales în carieră.

Ce legătură are asta cu job-ul? Temele centrale au devenit mai pronunțate și ușor de înțeles: lucrurile nu sunt ceea ce par. Căutam lucruri atrăgătoare pentru că avem senzația că și alte aspecte o să fie la fel de atractive. Dar de multe ori lucrurile atrăgătoare pe dinafară (sau care par bune la prima vedere) ne dezamăgesc atunci când ulterior descoperim aspecte neatrăgătoare.

„Ce contează pentru tine?”

Acum că sunt în San Francisco văd fenomenul ăsta când vine vorba de joburi și multinaționalele super-faimoase care își au sediul pe aici. Suntem în epicentrul tehnologiei, înconjurați de companii care au crescut și ni s-au infiltrat în numeroase aspecte din viață în ultimii 10-12 ani sau mai mult.

Sunt multe companii care sună bine, arată bine, au vechime, au site-uri și aplicații frumoase, au birouri atrăgătoare și beneficii irezistibile (mâncare dimineața, la prânz și seara, snacks-uri, băuturi, mese de ping pong, console, concediu nelimitat, etc. aproape ca standard), au oameni care îi laudă, angajați care fac coadă să prindă o șansă să se angajeze la ei, par să aibă viitor, etc.  Dar de îndată ce stai aici și începi să cunoști oameni, descoperi (uneori cu tristețe) că locuri care sperai să fie OK sunt medii toxice de care alții abia așteaptă să scape.

Am voluntariat pe la niște evenimente unde am cunoscut oameni mai mici ca mine și la început de carieră. N-am crezut că pot să ofer sfaturi sau să fiu mentor cuiva într-un oraș nou dar poveștile și fricile lor m-au dus cu gândul la grijile adolescentine din tabăra de acum aproape 20 de ani: „îmi place compania X dar nu lucrez la subiectul pentru care m-am pregătit la facultate și nu știu ce să fac.” 

Acum nu mai răspund (doar) cu „Tu ce vrei să faci?” – pe lângă alte lucruri, am învățat că întrebarea „Ce e cel mai important pentru tine?” aka „What matters to you?”  e mult mai utilă.

E o întrebare simplă dar puternică la care m-am gândit mult în ultima vreme. E utilă pentru că pune lucrurile în perspectivă în orice domeniu: nu contează ce zice șeful, colegul, colega de apartament, mama, tata sau doctorul despre ce ar trebui să faci, ci scoate la iveală criteriile care sunt importante pentru tine în clipa aia.

Am folosit-o de câteva ori și am descoperit că atunci când oamenii trebuie să explice situația unui străin în doar câteva secunde sau minute, ajung să-și rezolve singuri dilema.

Atunci când răspunzi sincer la întrebare, îți dai seama că lucrurile care credeai că sunt importante nu contează chiar atât de mult. De fapt pălesc în comparație cu aspectele jobului care chiar o să te afecteze: concediu, posibilitatea de a lua concediu, un manager competent, concediu de maternitate, flexibilitate în alte aspecte, etc. Sigur, beneficiile sunt drăguțe și chiar utile uneori, dar de multe ori nu sunt deal breakers. Sunt hygiene factors. 

Ce contează pentru mine

Peste o săptămână de acum o să încep un job nou ca product manager, după ce m-am trezit cu trei oferte  foarte diferite în același timp. Clasic: aștepți autobuzul și vin trei unul după altul. Alegerea a fost o decizie ușoară după ce am petrecut trei luni gândindu-mă „ce contează pentru mine?”  

Pot să îmi văd clădirea de birouri de aici. (Foto de Jared Erondu pe Unsplash)

Cât am stat și m-am gândit s-au cristalizat niște gânduri.  M-am uitat la ce am făcut în trecut, la ce mi-au zis șefii în annual reviews și m-am gândit la ce mi-ar plăcea să fac pe viitor.

Mi-am dat seama că îmi plac problemele; cu cât mai complexe, cu atât mai bine. Îmi place să analizez lucruri și nu mă plictisesc atunci când alții încep să dea ochii peste cap. Mi se pare mai important, interesant și satisfăcător să lucrez la probleme (i.e. software) care elimină obstacole pentru oameni. La momentul ăsta în carieră mi se pare mai important să găsesc oameni de la care să pot să învăț lucruri care să îmi deschidă alte uși, pentru că niciun an din viața mea profesională din ultimii zece ani n-a fost la fel ca cel de dinainte.

Îmi place cum explică Paul Graham ideea:

„Flying a glider is a good metaphor here. Because a glider doesn’t have an engine, you can’t fly into the wind without losing a lot of altitude. If you let yourself get far downwind of good places to land, your options narrow uncomfortably. As a rule you want to stay upwind. So I propose that as a replacement for “don’t give up on your dreams.” Stay upwind. Look for qualifications that will open up opportunities moving forward.”

Revenind la situația de mai devreme de la eveniment, e mai important să îți creezi singur oportunități decât să te îngrijorezi că „nu pentru asta te-ai pregătit la facultate.” 

E mai important să fii atras de probleme pe care să vrei să le rezolvi sau la care să vrei să contribui, să ai colegi pe care să-i poți tolera (ideal să-ți placă) și de la care să poți învăța, să ai o atmosferă plăcută la muncă, etc. decât să fii atras de beneficii superficiale (pe care poate nu le vei folosi atât de mult precum crezi) și marketing-ul companiei (mai ales dacă nu pare autentic sau acoperă altceva).

Pe final, sunt fericită să închei capitolul „agenții”, aka zece ani în agenții din Marea Britanie în umbra giganților Google/Facebook, și să încep capitolul „tehnologie” la propriu. Pentru că cine știe unde o să fim peste încă 5-10 ani și ce va trebui să facem toți ca să rămânem upwind în fața schimbărilor tehnologice care vin peste noi.

Primele impresii despre HoloLens

img_3319img_3318

 

 

 

 

 

Zilele trecute am avut norocul de a ne juca cu un HoloLens în birou. Colegii noștri din grup știu că suntem amatori de jucării și ne-au lăsat să vedem dacă stârnește interes. Mă bucur că am reușit să îl testăm, pentru că ne întrebăm în continuare dacă viitorul se îndreaptă spre AR sau VR. E un obiect fenomenal, mult mai sexy decât un Oculus Rift, dar nu cred că e gata pentru mainstream încă.

Din poze arată bine, în realitate e încă un obiect relativ greu dar care stă pe cap un pic mai confortabil decât un Oculus. Când zic „greu” nu înseamnă că te chinui să ții capul drept, ci doar că oricum capul e cea mai grea parte a corpului, așa că orice ai pune extra înseamnă că atârnă și mai greu. Microsoft zice vreo 500 g, realitatea momentan e că se simte mai greu de atât

Are două inele – inelul exterior conține tot ce înseamnă hardware, cel interior e cel care te lasă să adjustezi obiectul pe cap. Mi-a adus aminte de senzația pe care o ai când te duci să-ți faci un test de vedere și ți se încadrează fața într-un aparat. Am și eu o poză cu el pe cap but there’s nothing sexy about it, așa că o să sar peste asta 🙂

hololens-motherboard

Cea mai interesantă parte la hardware dar și cea mai misterioasă e procesorul HPU, sau Holographic Processing Unit, care ia în calcul datele pe care le primesc senzorii de pe HoloLens. Senzorii colectează informații despre mediul în care te afli, în ce direcție îți miști capul și cât de repede, la ce te uiți, unde e brațul tău în spațiu, etc. ca apoi să reflecte schimbările în timp real.

“This is done through the inertial measurement unit (IMU) which includes an accelerometer, gyroscope, and magnetometer. It’s this IMU, coupled with head tracking cameras, which enables HoloLens to understand where your head is and how it’s moving.” –  Lumia Conversations blog.

Îți dai seama destul de rapid că procesorul (mic așa cum e) analizează cantități enorme de informații la fiecare mișcare. Într-o lume ideală – și așa cum e prezentat de echipa de marketing – ești singur într-o cameră relativ goală, fără prea multe elemente de decor care să îți aglomereze câmpul vizual.

În realitate noi n-avem așa ceva și l-am încercat în mijlocul biroului unde i-am pus mult mai multe bețe în roate cu scaune și canapele în drum, dar s-a descurcat foarte bine 🙂  Prima reacție la programele cu care vine încărcat (un sistem solar și alte exemple de genul) e că e fenomenal de bun la a determina și se adapta la mediul înconjurător, oriunde ți-ai îndrepta capul.

Durează un pic până te obișnuiești cu gesturile pe care trebuie să le faci ca să interacționezi cu programul (un „pinch” pe care trebuie să îl faci ca la carte ca să funcționeze, ca în imaginea de mai sus, un pumn deschis și închis etc.) dar odată ce l-ai prins e ușor de manevrat.

„You put up your index finger like you’re telling someone to stop being a numpty, then you pinch it together with your thumb for what’s essentially the left click of a mouse. To head back to the main menu, you make a gesture Microsoft call ‘bloom’, holding your palm upwards in a fist and slowly spreading out your fingers like you’re threatening to nuke someone. You can also control it with your voice, using Cortana. ” (PCGamesN)

Dacă continuă în direcția asta, îmi închipui că programul Holo Studio, un program de manipulat obiecte în 3D, o să fie foarte interesant. Noi n-am avut Minecraft instalat pe el dar am auzit mulți oameni entuziasmați. Singura problemă e că HoloLens nu e virtual reality ci mixed reality (sau AR), așa că  trebuie să fii foarte bun la a ignora tot ce se întâmplă în jur ca să poți să te joci în liniște.

Cred că o să fie un device fenomenal în câțiva ani: procesorul nu dezamăgește, doar câmpul vizual ar trebui lărgit un pic. Problema nu e neapărat că aparatul nu e bun, e că vederea noastră periferică e mult prea bună și nu poate fi copiată așa de ușor. În HoloLens poți să vezi doar printr-un chenar relativ limitat care se află fix în fața ochilor tăi, dar nu și restul lumii pentru care trebuie să învârți capul destul de bine în toate direcțiile. Tot ce nu e în chenar e tăiat și un pic în coadă de pește, așa că mă uitam de multe ori la o jumătate de planetă într-un program care te lăsa să explorezi un întreg sistem solar.

HoloLens-1-specs

Reclamele Facebook funcționează

La categoria constatare / uimire:

“The North American ARPU has exploded in the five years since Facebook had its IPO. In the fourth quarter of 2012, Facebook’s average revenue per user in the US and Canada was just $4.08. Facebook generated $62.23 per US and Canadian user in 2016, compared to just $13.58 in all of 2012. In other words, Facebook has figured out how to ring up an additional $50 per year from every North American user since its IPO. Not bad.

Facebook now has 231 million monthly users in the US and Canada, the regions that advertisers are most interested in reaching thanks to the relatively affluent nature of those people.”

via BI