Filosofia mutatului

N-o s-o repet pe aia cu ‘sambata mă mut’ până când nu arăt şi ceva poze cu locul, dar mutarea asta m-a făcut uşor emo şi a dat naştere unor gânduri mai profunde despre mutat şi alte chestii în general:

Primul lucru, faptul că am stat în apartamentul ăsta (naşpa) doi ani de zile. Doi ani de zile! Cine mi-a zis că de la 21 de ani n-o să simţi cum trec anii pe lângă tine nu glumea. De fapt a devenit un fel de misiune personală să nu fiu genul de persoană care n-o să îşi mai aducă aminte ce făcea în fiecare an. Ştiu că la un moment dat o să uit sau o să se estompeze toate amintirile, în special puşi în faţa ideii de a lucra până la 70-75 de ani în ritmul în care merge economia la oră actuală. Sunt conştientă de ideea că dacă toţi trăim mai mult, unii din noi au şi copilării mult mai timpurii (clasicul NYT ‘What is it about 20-somethings?‘) şi atunci există ceva logică în a prelungi decizii importante gen căsătoria şi copiii, dar cumva mă roade ideea de a face copii şi de a nu le înţelege adolescenţa sau obiceiurile pentru că o să fiu prea bătrână. Evident că aş putea să adresez asta prin a fi deschisă către nou şi pe măsură ce îmbătrânesc, dar parcă groapă devine abis când mă gândesc la ideea asta şi moare încă din faşă.

În al doilea rând, faptul că încă o să stau cu chirie. Mă gândesc cât o să trebuiască să pun deoparte şi pentru cât timp ca să îmi pot cumpăra un apartament. Mintea mea umblă şi pe alte căi, gen casă, curte, piscină şi alte nebunii dar nu vreau să mă deprime – să zic că  “eu n-o să am niciodată asta” – ci mai degrabă ar trebui să fie un fel de gând aspiraţional: “cândva, o să am şi eu asta!” (cum procedez?). Logica a fost să încep cu începutul, când o să îmi permit un apartament, apartament să fie şi de acolo mă descurc. Atâta timp cât nu plătesc chirie nimănui, e minunat. Şi atâta timp cât nu am un credit ipotecar e şi mai bine. Urăsc băncile. Nu vreau să ştiu nimic de ele. Nu vreau să visez la casă şi să mă păcălesc că dacă dau atâţia bani acum, îmi reduc plăţile lunare. F– that s–. Nu vreau să intru nici în categoria ‘eat, pray, spend‘ ca eroina cărţii ‘Eat, Pray, Love’ şi să am plăţi care să-mi strice viaţa, cheful şi stabilitatea mintală.

Uneori ştiu şi unde mi-ar plăcea să stau dacă ar fi să rămân în Manchester atunci când o să îmi cumpăr un apartament, deşi o parte din mine vrea să plece la Londra. Nu că în Manchester n-ar fi OK (frumos nu e neapărat, dar are farmecul lui), dar în caz că mă apucă vreodată un dor de altă ţară, călătorit şi alte nebunii sau mici depresii pe care să vreau să le satisfac, în Londra o să găsesc mereu cui să închiriez locul. Cred că gândirea e deja prea mult în avans, aşa că o să mă întorc…temporar.

Uitându-mă pe Selby şi în alte locuri, am idei fixe când vine vorba de decor prin casă. Acasă aveam picturi şi deşi uram (şi încă nu-mi plac) ramele în care sunt puse, îmi plac picturile în sine. Îmi place ideea de a avea ceva unic – în esenţă artă- şi nu ceva copiat, cum multă lume se decide să cumpere copii după Banksy sau să îşi facă poze de tip canvas cu  evenimente din viaţă. Sau să îşi decoreze pereţii cu diplome şi alte merite. Nuuuu, nu, nu. Nu. De ce? De ce aş vrea să arăt musafirilor ce deşteaptă sunt eu? Dacă ajung la mine în casă, ar trebui să ştie deja. Nu le mai trebuie. Prefer să tapetez pereţii cu tot felul de alte bălării, de la bilete de cinematograf până la fotografii la întâmplare (mi se întâmplă uneori să developez poze făcute cu telefonul) şi să ştiu că totul are o poveste. Paul Smith, deşi nu mă omor după dungile lui, bine zicea că are casa plină de lucruri şi că ştie de unde provine fiecare şi ce poveste are. De ce aş vrea o casă în care am adunat toate prostiile care mi s-au părut frumoase dar nu înseamnă nimic pentru mine?

Gata, acum că am zis asta, mi-au trecut nevrozele legate de apartament, case, mutat şi decorat. Pentru moment

Ah da. Şi de ce atât de multă lume urăşte mutatul? There’s nothing more exciting than throwing s— away and buying new stuff!