Scrisoare către soră-mea, partea a 2-a

Dear sister,

Acum câțiva ani când ai intrat la liceu  îți scriam o scrisoare imaginară despre cum o să fie la liceu. Azi ai plecat la facultate în afara României. Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să stăm împreună în weekend-ul ăsta înainte să plec săptămâna viitoare, dar fără tine (și soț) am rămas singură și pe gânduri. Poate scrisorile astea o să devină un obicei.

Mă bucur că ți-ai ales o facultate care ți se potrivește, chiar dacă  nu e chiar PPE-ul pe care vroiai să îl faci. Știu că îți pasă de multe lucruri și crezi în ele cu tărie, și văd că ai aproape aceleași frustrări legate de semenii noștri pe care le aveam și eu la vârsta ta. Cum pot să fie așa de mulți așa de nepăsători sau apatici? Nu știu. Dar te admir pentru că nici în conversațiile și discuțiile pasionate pe care le avem în mașină, în familie, doar între noi, nu te lași bătută și ai mereu la îndemână niște argumente beton pe care le aduci de undeva din memorie.

Spre deosebire de scrisoarea aia scrisă când aveai 14 ani, înainte de liceu, acum e un pic mai clară distincția între ce te pasionează cu adevărat versus ce îți place sau doar sună atrăgător, dar nu are viitor. Acum ajung să cred că peste câțiva ani cu tine, cu mine cu un MBA și cu instictul (și norocul chior) al fratelui nostru poate o să putem să punem pe picioare un fel de afacere de familie. Să fim fiecare CEO, CFO și COO. N-ar fi un plan B rău în caz că lucrurile nu merg. Și dați fiind ultimi zece ani pe care i-am avut, nici nu cred că ne-am certa în privința deciziilor (dar nu știi niciodată).

Liceul n-a fost pomul lăudat. Ai văzut și tu. Dar cel puțin ați putut să faceți alegeri care nu existau pe vremea mea, și n-ai avut acel total brain freeze pe care l-am avut eu la matematică de era să pic BAC-ul. Gândește-te că poate o să îți faci prieteni mult mai mulți la facultate decât la liceu, și probabil vor fi. Păstrează legătura cu foștii colegi de liceu, fii un model pentru ei, și inspiră-i să-și dorească mai mult de la viață decât calea familiară soț-casă-mașină-copil-relație nefericită până fac 30 de ani.

Îmi place că te-ai apucat de make-up, și că (deși n-aș fi crezut) avem chestia asta în comun. Eu mai mult teoretic, pentru că cine are timp de make-up când mai degrabă ai dormi cele 20 de minute dimineața? O parte din mine se bucură secret că nu ești YouTube creator/influencer. Dar ar fi bine să fie mai mult decât un hobby, sau mai degrabă spus dacă te pricepi și îți place, caută o diplomă sau certificare în domeniu și du-l mai departe. Vezi cât de departe merge.

La facultate o să fie bine, și știu că abia aștepți să dai peste oameni din alte țări și culturi. O să ducă la un pic de tristețe atunci când devii mult mai internațional în gândire. Poate nu o să te simți acasă nici acolo dar nici în România. Poate o să simți că acasă e unde te simți cel mai fericită și unde valorile oamenilor cu care ești sunt apropiate de ale tale. Dar realitatea e că țările noastre încă sunt delimitate de granițe (uneori nedrepte), și că cei care conduc țările consideră că dacă te consideri un „cetățean al lumii” atunci nu eși un cetățean nicăieri. Sau, ‘if you believe you are a citizen of the world, you’re a citizen of nowhere’.

Mai călătorește prin România, în afara orașului nostru unde (n.b.: în mare) drumurile sunt asfaltate, apa e potabilă de la robinet, ai o toaletă în casă și supermarketul sau pizza delivery aproape. Călătorește în afara Europei, în afara țărilor noastre bogate din vest. Fii mai mult antropolog decât „turist”. Nu te duce în vacanțe unde tropăie aceleași hoarde de backpackers care distrug mediul sau se poartă urât cu localnicii, ca și cum le-ar fi servitori. Nu te duce în vacanțe care te țin prizonieră într-un hotel sau resort izolat de felul în care trăiesc oamenii cu adevărat. Și dacă vreodată pleci singură prin țări ca India ca să arăți că se poate, well, mai ia-ți măcar pe cineva cu tine.

Când o să dai de greu sau de singurătate în camera din campus, tot o să fim aproape: vreo zece ore de zbor departe și aproape tot atâtea de fus orar. Nu o să fie niciodată atât de rău încât să nu putem rezolva cu toții. Grupul nostru de Messenger o să prindă bine pentru crowdsourcing, și e OK să comunicăm doar prin poze sau emoji dacă nu găsim cuvintele.

Când o să se termine facultatea – pentru că știu că o să termini – atunci o să fie interesant. Ține minte că e ca în avion: trebuie să îți pui masca de oxigen ție întâi, indiferent câți prieteni îți faci la facultate. Nu știu cum o să arate Europa și lumea atunci, dar știu că trebuie să începi să te gândești la ce o să faci mai departe cu un an înainte să se termine. Și să te obișnuiești cu ideea că trebuie să înveți constant de-a lungul vieții. Nu primești diploma, pălăria, roba de absolvire și gata. Probabil că după vreo 5 ani (sau mai puțini) de practică în orice ai face, trebuie să înveți ceva nou sau să consolidezi ce știi deja. Cum se zice, „change is inevitable. Growth is optional.”

Dar știu că abia aștepți să crești intelectual, personal și spiritual.  O să fie fun.

Peste trei ani, probabil alt capitol – altă scrisoare.

Yours, sister.

Mass-media din lume este dominată tot mai mult de știri negative

“Is the world as a whole becoming more negative, at least according to the news?

The New York Times exhibits a strong decade–long trend towards negativity from the early 1960s to the early 1970s, before recovering towards slight negativity, and has trended slightly more negative in recent years up to the 11 September 2001 attacks, which caused news to become sharply more negative in the following four years.

The New York Times has a strong U.S. focus, however, so the figure below shows the tone of all Summary of World Broadcasts news January 1979 to July 2010 (content after July 2010 was available only for articles mentioning one of the countries above), showing a steady, near linear, march towards negativity. ”

world news sentiment
Average monthly tone of Summary of World Broadcasts news content, January 1979–July 2010 (Y–axis are standard deviations from mean)

de aici.

Viața de zi cu zi a celor care au votat Trump

Ca mulți alți oameni mă gândeam la ce s-a întâmplat la alegerile din SUA:

Mă uitam de curiozitate la oameni și cum au votat în funcție de mediul urban vs.rural, stat, venituri, etnie, etc.

Am căutat cifrele de la recensământul din 2010 ca să îmi fac o idee. Am afla că distribuția urban vs. rural în SUA e mult mai pronunțată ca în alte țări (inclusiv UK):

  • 80.7% urban (aprox. 250m oameni)
  • 19.3% rural (aprox. 60m oameni).

Cele mai mari zece orașe sunt, în ordine descrescătoare, New York (cu 8.550.405 locuitori), Los Angeles, Chicago, Houston, Philadelphia, Phoenix, San Antoni, San Diego, Dallas și San Jose (cu 1.026.908 locuitori). Sunt doar zece orașe în SUA cu peste 1 milion de locuitori.

Dar restul oamenilor?

Dacă 80% sau aproape 250m sunt în mediul urban, cât de mari sunt orașele și cât de multe sunt de fapt? Am găsit o aproximație aici pe Statista:

US cities by size

 

Sunt cam 16.470 de „așezări” cu o populație sub 10.000 de oameni. La cât de mare e țara, nici nu vreau să mă gândesc la cât de întinse sunt așezările astea și care e densitatea. Cum ar putea să arate? O biserică, un mall, un fast food, niște școli și primării și mai ce? E posibil ca la vreo câteva zeci sau sute de kilometri mai e o așezare aproape identică.

Cum zicea David Wong pe Cracked.com:

If you don’t live in one of these small towns, you can’t understand the hopelessness. Blue islands in an ocean of red. The cities are less than 4 percent of the land mass, but 62 percent of the population and easily 99 percent of the popular culture. Our movies, shows, songs, and news all radiate out from those blue islands.

And if you live in the red, that fucking sucks.

The cities are always living in the future. I remember when our little town got our first Chinese restaurant and, 20 years later, its first fancy coffee shop. All of this stuff had turned up in movies (set in L.A., of course) decades earlier.

Step outside of the city, and the suicide rate among young people fucking doubles. The recession pounded rural communities, but all the recovery went to the cities. The rate of new businesses opening in rural areas has utterly collapsed.

See, rural jobs used to be based around one big local business — a factory, a coal mine, etc. When it dies, the town dies. Where I grew up, it was an oil refinery closing that did us in. I was raised in the hollowed-out shell of what the town had once been. The roof of our high school leaked when it rained. Cities can make up for the loss of manufacturing jobs with service jobs — small towns cannot. That model doesn’t work below a certain population density.”

 

Mă uitasem de curiozitate să văd ce orașe din România au în jur de 10.000 de oameni. Enciclopedia internet zice Slobozia, Mediaș și restul.

Cum o fi să te uiți pe Facebook la ce dă share primarul localității tale

Joshua Benton de la Nieman Lab:

„I’m from a small town in south Louisiana. The day before the election, I looked at the Facebook page of the current mayor. Among the items he posted there in the final 48 hours of the campaign: Hillary Clinton Calling for Civil War If Trump Is Elected. Pope Francis Shocks World, Endorses Donald Trump for President. Barack Obama Admits He Was Born in Kenya. FBI Agent Who Was Suspected Of Leaking Hillary’s Corruption Is Dead.

These are not legit anti-Hillary stories. (There were plenty of those, to be sure, both on his page and in this election cycle.) These are imaginary, made up, frauds. There were just too many people voting in this election because they were infuriated by made-up things they read online.”

Nu zic că am prevăzut rezultatul ăsta neapărat, dar acum am senzația că l-am înțeles un pic mai bine, atât în Statele Unite cât și an alte locuri. Oamenii și știrile se schimbă, mecanismul e același.

N-am vizitat orașele alea dar acum știu de ce alcoolul, heroina, OxyContin și Trump sunt atât de populare.

Cursurile School of Life ca o formă de terapie în grup

School of Life self awareness

Am scris mai demult despre faptul că îmi place School of Life, această instituție înființată de Alain de Botton pentru bunăstarea emoțională a celor ce aleg să intre în magazin, să ia o cărticică sau să meargă la cursuri. Am citit vreo patru-cinci cărți în câteva săptămâni atunci când le-am descoperit, le-am dat și altora și mă gândeam dacă să mă înscriu la unul din cursurile lor, în mare parte pentru că aveau un curs numit „How to work with difficult people”. Între timp la serviciu s-a anunțat un parteneriat cu School of Life și încet-încet au ajuns colegii mei la cursuri și m-au făcut și pe mine curioasă.

Acum aproape două săptămâni am fost la primul curs de jumătate de zi. Nu știam la ce să mă aștept înainte, dar dat fiind că era abia într-o vineri de dimineață nici n-am avut timp să mă gândesc foarte mult la el înainte. A fost o sesiune mică și foarte bine organizată în subsolul clădirii în care au un magazin în Londra, cu aproape 20 de oameni și un tutore (un fost jurnalist care s-a reprofilat ca psihoterapeut).

Fără să intru în amănunte pentru că ar fi prea mult de zis, a fost o sesiune jumătate curs, jumătate interacționat cu alți cursanți în grupe și conversații. Când am intrat la curs am crezut că o să fie fix asta – un curs în care te duci și înveți de la alții ca tine și de la tutore – dar am descoperit că a fost mai mult ca o sesiune de terapie în grup.

Tot weekend-ul m-am gândit la cum aș povesti altora despre curs și cum mi-a fost util dar mi-am dat seama că nu conținutul neapărat mi-a fost util, ci mai degrabă formatul sesiunii. Am intrat într-o cameră în care erau 15 alți indivizi din medii diferite dar cu probleme oarecum similare: locuri de muncă haotice, birouri open-plan în care toată lumea te întrerupe, suferind din cauza unor colegi necumsecade sau aleși mai mult pentru contribuția la profit dar nu și la creatul unui colectiv. Mi-a fost mai util să dau peste niște oameni dispuși să admită – într-un mediu prielnic – că suferă de confuzie și oboseală, pe când restul companiei suferă în tăcere sau strânge din dinți pentru că nu vor să pară neprofesioniști sau team players.

Mă întrebam a câta serie a aceluiași curs suntem care îi confirmă tutorelui niște trenduri nelipsite dar agasante din mediul de muncă: oamenii urăsc open plan, urăsc hot-desking, urăsc uniforma de muncă, urăsc cuvinte gen „feedback” și acel shit-sandwich aferent ca metodă de oferit feedback, urăsc mail-ul pasiv-agresiv și urăsc toate notificările de la Slack pe care nu pot sau nu știu să le oprească, urăsc faptul că li se trântesc tehnologii și lucruri noi în poală și li se spune să se obișnuiască cu ele într-un singur weekend, șamd. Ca psihoterapeut, mă gândesc că eram atât elevi cât și subiecți cumva – iar tot cursul un fel de oftat colectiv.

Întâmplător, cât mă gândeam, a mai apărut un articol de la ei titulat „Nasty Businesses” – despre cum ajung anumite companii și medii de muncă să fie dăunătoare pentru indivizi. Citind toate sfaturile mi-am dat seama că dimineața de curs a fost un moment bun pentru a pune lucrurile în perspectivă. Cum spun și ei totuși, „perspective doesn’t make a problem go away. What it does is reduce the level of panic we feel around it.”

În concluzie, cred că mi-a fost (literalmente) mai util ca lecție de viață aplicabilă și la serviciu decât invers. Am plecat cu mai multe întrebări – despre ce fac, de ce, oare vreau să continui asta, dacă merită efortul, dacă peste doi-trei ani o să îmi mulțumesc, etc. – decât răspunsuri dar mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a unui alt psihoteraput care scrie foarte bine: Adam Phillips în On Kissing, Tickling and Being Bored (Brain Pickings):

”People have traditionally come for psychoanalytic conversation because the story they are telling themselves about their lives has stopped, or become too painful, or both.”

Poate că uneori trebuie să fii împins de la spate ca să găsești o (altă) poveste.