Cum să nu te vaccinezi?

Ieri am făcut schimb de mail-uri cu ai mei în legătură cu faimoasa știre despre epidemia de rujeolă din România. În Iunie auzisem vag că erau focare de rujeolă în țară dar acum asta i-a pus capac. Puține lucruri mă indignează suficient cât să reacționez la mail-uri și să scriu un perete întreg de text dar asta e o ocazie bună. E trist că a ajuns mișcarea anti-vaccin și în România ca să facă ravagii. E și mai trist că România nu e „singură”:  în SUA au revenit cazurile de tuse convulsivă (pertussis) – și de rujeolă pe alocuri – pentru că părinții nu-și vaccinează copii.

Cum a scăzut incidența cazurilor de rujeolă în SUA după introducerea vaccinului

Nu știu ce se întâmplă la nivel global și de ce oamenii nu mai au încredere în vaccinuri, în știință și în studii sau recomandări de la experți dar fenomenul e real.

Acum trei ani când am lucrat pe un cont farmaceutic legat de vaccinul anti-cervical (Gardasil/Merck sau Cervarix/GSK în funcție de unde ești în lume) vedeam o grămadă de studii de piață. Era evident că încrederea oamenilor în instituții (de orice fel), guvern, „big pharma” etc. era în scădere. Pe forumuri părinții mega-informați erau eclipsați de părinții care își țineau fetele acasă ca să nu fie vaccinate împotriva cancerului de col uterin.

Gallup US trust in institutions
Încrederea în instituții, SUA
IRES - studiul numit „România - țară cu încredere limitată”
IRES – studiul numit „România – țară cu încredere limitată”

Din ce mai citeam pe marginea subiectului era clar că nu doar în UK dar și în România și SUA și tot așa. Nu știu în restul Europei cum e că n-am acces la date dar era suficient.

N-am mai lucrat pe conturi farmaceutice dar în UK văd multe alte studii de piață care ne arată destul de clar că oamenii caută din ce în ce mai mult remedii naturale la orice fel de problemă.  Vedem analiza a milioane de tweet-uri și status update-uri pe Facebook: o mare parte din oameni preferă să nu ia medicamente de zi de zi (nu antibiotice) pentru că au senzația că o sa le facă rău, sau pentru că simt că nu vor să facă exces.
twitter-medicamente

Poate că undeva medicament a devenit un pic sinonim cu antibiotic chiar dacă problema globală cu antibiotice e cam altă discuție. Oamenii nu vor să ia nici ibuprofen, un medicament ieftin care a fost descoperit prin anii 50-60 în Marea Britanie în laboratoarele Boots, care nu are contraindicații semnificative cât stai sub doza zilnică recomandată. De asemenea, oamenii refuză ajutor pentru probleme mentale reale pentru că există percepția că sunt probleme “inventate de Americani” (fraze reale, văzute pe net de prea multe ori deja, nu inventate de mine).

Pe de o parte e trist că au dreptate cumva. Din SUA ne vin multe filme, seriale, albume și artiști. SUA înca are cea mai avansată economie la nivel mondial și pentru mulți oameni stilul de viață e aspirational: vreau și eu viață așa, casă așa, haine și serviciu așa. Nu mai contează că viețile noastre există în alt loc și alt context.

Filmul ăsta explica destul de bine o parte din motivul pentru care în SUA sunt foarte multe reclame la branduri de medicamente care pur și simplu nu există in Marea Britanie si alte țari:
Problema e că istoria medicamentelor și reclamelor în SUA e exact asta: o istorie pe care mulți nu o văd, știu sau studiază, dar îi văd „efectele” cumva.

Dacă vezi filme în care toată lumea ia o pastilă sau se duce la terapeut la orice problemă care în altă societate și cultură probabil s-ar rezolva fără, e drept să te fii un pic confuz. Dar când pui lucrurile în context, vizitezi țara, vorbești cu oamenii și înțelegi mai bine de ce se întâmplă lucrurile așa îți dai seama că așa a evoluat societatea (de bine sau de rău), asta merge, ăsta e cursul lucrurilor.

Nu cred că ajută nici faptul că acum pur și simple avem mult mai multe știri ca volum decât acum 5 sau 10 ani. Probleme și știri care n-ar fi ajuns la TV in Marea Britanie sau România pentru că erau cazuri prea izolate la sursă acum sunt peste tot. Internetul, fie că ne place sau nu, a creat atât o metoda de distribuție globală prin care orice știre poate ajunge oriunde – oricât de distorsionata și interpretată ca la telefonul fără fir – cât și un “filter bubble” prin care te poți izola complet de lucrurile pe care nu vrei să le auzi pentru că nu corespund cu versiunea realității pe care ți-ai creat-o în cap (vezi Blue Feed, Red Feed și cum arată – ipotetic – Facebook pentru oamenii cu anumite înclinări politice). Nu cred că cineva are răspunsul momentan.

Acum toată lumea aude ceva, cumva, despre Mylan și Epipen, despre Martin Shrekeli și aroganța lui, despre Theranos și testele de laborator, etc. Îmi place articolul ăsta din The Economist:

“Drug companies continue to charge exorbitant prices in America. Why? The simple answer is because they can. European governments control prices in various ways—Britain has the strictest system, refusing to pay for medicines that fail to meet a threshold of cost-effectiveness. But in America companies set whatever official price they like. Insurers and the government then whittle down that price using methods that vary from one type of patient to the next. (Like so much of American health care, this system is hard to understand, to the delight of the firms that profit from it.)”

Nu mă mai miră neapărat ca oamenii (în SUA și acum în general) nu au încredere in medicamente și doctori, mă întristează.

Nu cred că ajută nici faptul că “știința” care ajunge la ochii și urechile oamenilor e acum interpretată de jurnaliști și tabloide fără experiență în a scrie despre știință. Studii serioase (unele din ele) ajung să fie interpretate în mod foarte pueril sau mai rău, din cauză ca ai “slow news day” sau vrei să umpli content calendar-ul pe social mediau sau vrei să faci un click in plus scrii articole despre non-studii care nici măcar n-au suficienți participanți cât să fie reprezentative, poate sunt facute de niște studenți la doctorat, sau sunt foarte limitate în scop. Se poate că “Cercetatorii Britanici” de care lumea aude poate erau doar niște studenți care se chinuiau sa scrie o teză și n-aveau idei și participanti. Se poate să fie și oameni serioși dar cine mai știe?

Chiar dacă în teorie oamenii au senzația că mai multă informație diseminată mai multor oameni înseamnă mai bine, in realitate oamenii refuză informația pentru că nu mai timp sau capacitatea de a procesa tot ce citesc si aud.Totul se pierde sau rămâne un ecou la modul „am auzit odată demult că vinul e bun pentru inimă” când poate tu ca individ nu arăți deloc ca participanții din studiul de la sursă. Cam așa:

What you see is places that got TV actually saw declines in voter turnout and political participation. And so you might think that’s sort of at odds with the general rule that more media seems to be associated with more turnout, or more information seems to be associated with more turnout.
What you see if you dig a little deeper is that what TV replaced was a lot of time that people were spending with other media, and in particular, newspapers and radio in the 1940s and 50s and 60s had much more coverage of politics than TV did. In the first years, TV newscasts were just 15 minutes long.
Mostly, people were watching Westerns, and entertainment programs. So although it was a new medium, it actually had the effect of reducing the political information people were getting. And so consistent with all the other evidence, if you crowd out a lot of political information and people have less news, less information about the political process, then they vote less and are less engaged.
Ce nu văd toți oamenii ăștia care refuză vaccinuri dar am avut norocul să văd după trei ani de lucrat cu milionari și miliardari e că la polul opus acești „1%” sunt foarte preocupați de sănatatea lor și de longevitate în general. Excesiv aș zice. Da, poate sunt câțiva care probabil nu corespund profilului dar statistic vorbind oamenii bogați tind spre auto-conservare.

Ca reminder cine nu crede: „Overall, heirs and heiresses make up about half of Western Europe’s billionaires.” Cine n-a citit bine: „În general , moștenitorii și moștenitoarele constituie aproximativ jumătate din miliardarii din Europa de Vest.”

Pare ciudat că lumea s-a polarizat atât de mult în termen de venituri, opinii, atitudini – și aș vrea să fie doar părerea mea dar mi se confirmă de ani de zile în studii și cifre.

În condițiile astea, cum să nu te vaccinezi?!

Femeile vs. medicina modernă: cum să îți asculți propriul corp și cum să te folosești de tehnologie ca să te ajute

Acum câteva weekenduri am fost în vizită la prietena mea cea mai bună în Cambridge și am stat și-am povestit cu orele, întinse la umbră sub niște șezlonguri în Grantchester. A fost un weekend plin de veselie și de povești din ultimele trei luni de când nu ne-am văzut și mi-am dat seama că am vorbit foarte mult despre prietene și prieteni de-ai noștri care prin Mai au anunțat că ori sunt pe cale să aibă copii, ori încearcă: una din prietenele noastre a rămas însărcinată, dar alta nu reușește de niciun chip.  

Ce legătură are asta cu medicina modernă? Poveștile despre încercări îmi sunt foarte curioase pentru că par a fi mai complicate decât ar trebui să fie din varii motive. Cine a trecut sau trece prin asta știe cât de multe variabile pot să interfereze cu dorințele cuplului, iar cine nu a trecut și are senzația că trebuie să fie foarte ușor să faci copiii ar putea fi destul de surprins. Conversația s-a axat pe faptul că acești prieteni cheltuie desult de mulți bani pe niște kituri de ovulație și teste de sarcină fără să fi încercat totuși niște metode mai banale dar care au trecut testul timpului, cum ar fi luat temperatura în mod regulat ș.a.m.d.

Pentru noi două cea mai curioasă chestie legată de sarcină e diferența de la cer la pământ pe plan fiziologic. Pentru unele femei, „ascultă-ți corpul” nu e un sfat degeaba. Schimbările care îți arată că ești gata pentru sarcină se fac mai mult decât simțite. Dar nu pentru toată lumea. Mă intrigă foarte tare faptul că mulți oameni trec prin viață fără suficiente cunoștințe și/sau senzații legate de propriul corp. Citeam pe BBC despre un experiment în subiecții au fost rugați să ghicească cât de repede le bate inima fără să se atingă în vreun fel:

„Try it for yourself, and you’ll see that this kind of “interoception” can be surprisingly difficult; around one in four people miss the mark by about 50%, suggesting they have little to no perception of the movements inside them; only a quarter get 80% accuracy.”

Într-o lume ideală, dacă nu simți că se schimbă ceva, ar fi bine măcar să știi ce ar trebui să se schimbe și invers, dacă simți că se schimbă dar nu știi ce e atunci trebuie să pui mâna să înveți.

Cel mai fabulos mi se pare însă faptul că sunt multe femei (altfel aparent inteligente) care nu știu ce se întâmplă cu propriul corp, nici nu se interesează și/sau refuză să observe progresul din medicină din ultimii 20 de ani sau mai bine. Unele îmi sunt prietene. Le bat la cap când apuc. Probabil că și Bogdana face la fel. Le bat la cap și când nu îmi cer părerea, pentru că am ajuns în stadiul în care a devenit o problemă personală. Încerc să îmi spun că nu e treaba mea, dar atunci când se răspândește o dezinformare generală și cruntă care ne afectează pe noi și pe alții, trebuie să spui sau faci ceva.

Am ajuns la trei subiecte despre care mă întreabă toată lumea dat fiind linkurile pe care le postez pe Facebook (știință, tehnologie și psihologie ar putea fi trei cuvinte să descrie), exprimate aici sub formă de întrebări.

(Spoiler alert: nu conține sfaturi medicale din partea mea, pentru că nu sunt medic)

1/3 Cum pot să aflu ce se întâmplă cu propriul corp?

Am citit recent o carte pe care acum o recomand tuturor femeilor care îmi ies în cale și se plâng de orice pe plan fiziologic: crampe menstruale, mâncat prea mult vs. dorința de a mânca mai puțin, efecte secundare de la antideprimante și/sau pastile contraceptive, goluri emoționale și alte probleme.

Moody Bitches e o carte scrisă de Julie Holland, o femeie foarte deșteaptă care are pregătire în psihofarmacologie și are o clinică de psihiatrie. Nu scrie despre tot corpul, e drept, dar scrie foarte bine despre ce îi faci corpului de pe la vârsta de 20 de ani și mai încolo.  Scrie însă pentru „femeia din Vest” – și zic asta cu ghilimele pentru că cine citește din România nu e familiar și nici nu poate conceptualiza ușor o lume și o societate de consum în care antideprimantele, calmantele sau stimulantele se prescriu ușor (o conversație pentru altădată).

Moody Bitches Julie Holland coverExistă mult scepticism în privința companiilor farmaceutice și bolilor mentale în general (altă conversație pentru altădată) dar autoarea pune deoparte contextul cultural și dilemele morale prezentate de toate opțiunile pe are le avem la îndemână. Tratează pur și simplu problemele pe care le-a văzut de-a lungul anilor și scrie despre ce știe și vede în propria clinică într-un mod foarte accesibil. Cine nu mai ține minte biologie de după clasa a 12-a a nimerit bine.  În esență, dacă tot iei pastile, ceaiuri, urmezi diete și în general faci chestii corpului tău în speranța că se va întâmpla ceva și nu se întâmplă, ba din contră, te simți mai rău – atunci ar trebui să-ți pui niște semne serioase de întrebare. Mi-a venit să o recomand de cel puțin trei ori de când am citit-o, și o recomand mai ales celor care îmi spun că Deliciously Ella sau instagram sunt surse credibile de informații despre nutriție. Nu și nu.

Am recomandat-o și la muncă și acum tot vreau s-o recomand indirect acestor oameni care încearcă să conceapă dar totuși nu reușesc și trăiesc cu niște impresii greșite legate de comportamentul propriului corp și/sau a progresului din medicină din ultimii ani. Ceea ce mă duce la următoarea întrebare:

2/3 Cum poți să urmărești ce se întâmplă cu propriul corp? 

Doi la mână, nu numai că în general știm mai multe despre corp și sănătate mentală decât știam colectiv acum câțiva ani dar mai avem și o generație întreagă de femei care se ocupă de dezvoltat software sau aplicații pentru probleme „de femei” (just girl things). Din ce în ce mai multe femei vorbesc despre experiența de a fi femeie sau mamă în unele cazuri. Apropo, cine n-a văzut desenul „Mom Body” (moms are tough as fuck) ar trebui.

Mom Body by Rebecca RoherAm auzit toți/toate povestea despre cum Apple Health nu avea date despre ciclul menstrual și s-au grăbit să adauge. Din vorbit unele cu altele descoperim treptat-treptat că există aplicații pe nume Clue și Glow care ajută cu urmărit ciclul menstrual și descoperit perioadele fertile.

Trăim în era telefonului și a tehnologiei în general: de ce ai vrea să continui să ai aceleași probleme pe care le aveai și înainte dacă există o soluție pe care o porți mereu în geantă?  Nu e minunat că în era asta există femei – nu doar bărbați – care inventează produsele pe care ni le-am dorit multă vreme până când să apară tehnologia care să le faciliteze?

Mă bucur și că vorbim despre probleme, soluții și că există voci care să pornească un dialog la nivel global acum, chiar dacă stârnesc controverse. Viața nu poate decât să se îmbunătățească acum că știrile nu mai sunt doar cazuri izolate de care nu aude nimeni, indiferent cât de dezgustător pare subiectul.

Ca o paralelă, pentru că am văzut că în Facebook-ul românesc opinia publică a luat-o pe căi nebănuite: Cine e dezgustat că o femeie a alergat un un maraton fără un tampon ca să atragă atenția asupra unor probleme trebuie să își dea jos ochelarii de cal un pic: încă există țări pe planeta asta unde nivelul de educație e atât de scăzut încât a menstrua sau a fi o ființă care menstruează (în general) te coboară în importanță în ochii societății. În Nepal, ca femeie, te exilează într-o cocioabă de lut în afara casei. Femeia aia nu a alergat pentru tine, tu cea care ai trei feluri de tampoane la orice chioșc de la colț de stradă – a alergat ca să nu uiți că nu toată lumea are, că se întâmplă lucruri nasoale și vina nu e a femeii.

aljazeeranepal
Banished: Where menstruation can mean exile

 

Ceea ce duce la a treia chestie:

3/3 Cum poți să stai la curent cu schimbările din medicină din ultimii ani? 

Al treilea lucru. Dacă îl întrebi pe Elon Musk o să îți spună că vrea să fie sau să devină nemuritor și probabil face toate demersurile aferente. Dacă mă uit la multe femei pe care le cunosc, încă nu s-au dus la un control (acum de rutină) pentru prevenția cancerului de col uterin. Am lucrat la un proiect pentru GSK și mă uimeau constant comentariile de la femei care nu aveau încredere în vaccinuri pentru boli preventibile pentru că „pe vremea mamei mele” nu erau vaccinuri și uite că lumea trăia. Până la ce vârstă în medie și în ce condiții?

 

Directorul NiMH (National Institute of Mental Health din SUA) spune că psihiatria se schimbă datorită ultimelor descoperiri din alte domenii. Cumva e mai ușor de acceptat că am trimis un robot care a aterizat pe Marte, unul pe o cometă și că avem un accelerator de particule care descoperă lucruri noi și nebănuite decât să acceptăm că acum putem să nu murim cum muream pe vremuri datorită unui vaccin. Oare de ce?

Există niște lucruri mai simple: du-te la doctor! Întreabă de ce schimbări sunt tipice vârstei tale. Întreabă despre schimbările care urmează. La 20-și-ceva întreabă despre schimbările care urmează la 30-și-ceva, și tot așa. Ia pe cineva la vreo generație sau două distanță și întreabă care erau cele mai mari probleme de sănătate pe vremea aia (sau chiar de trai). Unde era spitalul? Cum ajungeai la spital? Cum aflai ce te doare? Cum arăta igiena personală? Cui îi povesteai despre toate astea? etc. Dacă nu găsești o poveste care să te oripileze, n-ai întrebat ce trebuie.

Dezabonează-te de la orice ți se pare sursă de „știre” filtrată de opinia unei instituții jurnalistice care nu citează surse, nu oferă detalii despre studii și eșantioane sau trage concluzii senzaționaliste pe baza unor studii minore. Du-te direct la sursă la jurnale dacă e o problemă specifică. Învață să citești și să înțelegi ce scrie în introducerea unui jurnal științific. Caută surse independente: examine.com e un loc de pornire. Contează studiul, dacă a fost replicat cu succes, dacă efectul e semnificativ cât să merite atenție și multe alte lucruri. Da, evident că te costă să ții un site pe picioare fără să iei bani de la oameni care vor să pună publiciate pe el sau să îți influențeze conținutul editorial, dar e un preț mic. New York Times – Well și restul blogurilor și secțiunilor sunt alt loc (din cauză că New York Times au niște principii destul de bătute în cuie). Probabil mai sunt multe altele dar astea sunt doar locuri de pornire.

Cam atât (momentan).

 

Blestemul notificărilor New York Times

New York Times e o companie cu un produs excelent dar cu o promovare mediocră. 

Și e chiar păcat că uneori nu știu cum să își vândă produsul, chiar dacă încearcă.

NYTimes subscription ad

Hei studenți, habar n-aveți nimic despre lumea reală! Luați de-aici niște New York times!

New York Times e o companie foarte privilegiată care încearcă să străbată labirintul digital cu pași mici și uneori cam nesiguri. A creat câteva aplicații și servicii pe care le-a închis destul de repejor: Opinion, . Încearcă să își dea seama cum să trimită push notifications către lume, dar din cauză că insistă ca ei să decidă ce e interesant în lume, foarte multe din notificările astea pe stilul ‘totul sau nimic’ sunt frustrante.

„My point is that what I want from alerts is granularity — a little bit from here, a little bit from there, tied to my interests. The New York Times, for instance, used to send out news alerts about both issues of major national and international import…and maneuverings in the New York state senate. I don’t care about the New York state senate. But there was no good way to tell the Times that — it was all or nothing.”

Now websites can send push notifications – not just apps – Nieman Lab

Ce îi interesează pe ei în redacție e foarte influențat de audiența pe care o au, adică omul de 55+ din preponderent New York sau East Coast, cu un anumit venit. CEO-ul New York Times ne-a vizitat anul trecut și nu ne-a vorbit decât ca produsul lui ca fiind un produs de lux. Ne-a îmbiat cu lucruri gen Snowfall, parteneriatul cu Dell sau poate ceva ca Orange is the New Black și ne-a spus cât de mult se străduiesc să atragă o audiență mai tânără. Pot să aibă ei NYT Now, dar se miră că văd rezultate de la cei de 20-30 de ani, doar că nu o consideră un succes comercial. Păi nu este, pentru că e tot editată de cineva care vrea să îmi spună ce e important. Oamenii ăștia au un algoritm foarte bun de recomandat articole în aplicație pe baza a ce ai citit, dar se încăpățânează să nu îl folosească acolo unde ar putea fi foarte bun.

NYTimes Notifications

Mai puține da, nu mai multe. 

Culmea e că plătesc pentru ce scriu ei și îmi place, dar îmi crește tensiunea când mă gândesc ce grea e comunicarea între departamente la ei și ce orgolii or fi acolo – ușor vizibile după povestea cu acel innovation report. Sunt prea îndrăgostiți de push notifications de când toată lumea a văzut că vreo 52% din oameni au push notifications pornite și că poți obține „88% higher engagement on average for push-enabled users.”

Pushing a mobile breaking-news alert out to up to 27.4 million smartphone app users is a good way to learn just how much people don’t care about the Olympics. This is something The New York Times learned the hard way in 2012 when it sent users breaking news alerts about medal results in London. Not only did many people simply not care, those who did care didn’t want the Times spoiling the event results hours before they were broadcast. And they weren’t shy about letting the newspaper know how they felt.

“Mobile push alerts are like candy,” said Cory Bergman, general manager of Breaking News, a news app owned by NBC News. “It’s hard to ween yourself off of sending out that alert with every story.”

Besides their frequency, publisher push alerts also have a relevancy problem. While there are certain kinds of news stories that are almost universally relevant, what’s “breaking news” to one person — the results of Winter Olympics, for example — might be entirely useless information to someone else.

Publishers rush to fix the breaking news alert

Paul Ford zicea bine când vorbea de notifications & alerts, pentru că notificările și pingurile se strâng încet dar sigur ca să te înnebunească dacă trăiești viața pe setările din fabrică ale unor oameni care nu vor decât să interacționezi cu aplicația ca să iasă bine numărul de daily sau monthly active users:

„I realized that my digital life was getting too complex, so I turned off chat. Then I removed myself from a bunch of Slacks. I filtered a number of mailing lists into automated folders, muted some conversations in Gmail, and switched from Gmail to mutt to do some basic inbox management. I unsubscribed from some Dropbox folders, and altered Flux to darken my screen at more appropriate times. I unsubscribed from Twitter’s automatic emails, erased some spare Twitter accounts, and unfollowed or muted some people and organizations.

[…]

I cut the Times down to one day a week (may unsubscribe). Let WiredEsquireNew Yorker, and New York lapse. I erased the fitness network and lifestyle tracking tools.

[…]

I stepped back and took a look and thought: I’m maybe a quarter of the way there? This is just the top-level annoying stuff that is always popping up and making clicky noises.”

Partea bună e că alții s-au prins că e ușor să enervezi lumea. Au consultat ei niște studii și au văzut că cititorii (actuali sau potențiali clienți cu cei mai mulți bani) sunt foarte activi dimineața – singura oră din zi la care ai și tu puțină liniște ca șef. Acum toată lumea are un newsletter pentru ora aia din dimineață – morning briefings le zic ei. Au apărut ca ciupercile după ploaie.

FastFTși FirstFT îmi plac ca idei dar uneori sincer nu apuc să văd altceva în afară de FirstFT.  „The London edition of the newsletter is produced during the night at the FT’s Hong Kong and Manila offices and delivered at 6 am GMT. First FT’ includes up to 50 percent non-FT content, because it wants to be seen as a trustworthy intermediary ” (aici)

„FT learned its readers consume news on different devices at different times of the day. For breaking news, readers want bite-size highlights early in the day. To address those needs, FT offers a robust website, a constantly-evolving, multimedia mix of breaking news, story updates, blogs, editorial and market data. Paying subscribers can also access brief, chunky, aggregated news on fastFT, FT’s mobile app, in an easy-to-read format designed for users on the go.

Gillian Tett – Nieman Lab

Și QZ Daily Briefing îmi place, chiar dacă e cam lungă și dau click dar de fapt nu ajung să citesc toate articolele. Se pare că acum are cam 77,000 abonați, dintre care 47% execs cum a observat și FT în mod corect. Partea bună e că au făcut și un studiu foarte bun* care le-a demonstrat că vreo 60% din oamenii de afaceri citesc newsletters dimineața).

Restul sunt la fel de interesante, dar timpul trece și RAM-ul nu poate să țină decât câteva sute de taburi deschise până începe să se supere sau mail-ul nu e formatat pentru mobil (QZ, mă uit la tine) și nu ajungi să citești nimic de fapt.

Ce îmi place cel mai mult în toată povestea asta e că Economist (o revistă pe care amândoi o citim în fiecare săptămână) cumva au ieșit din aglomerație ceva mai luminați: au fost ultimii care să scoată o aplicație, dar sunt mai deștepți și au învățat de la Yahoo News că e mai bine sa le dai oamenilor știri pe care să le poată termina:

The “you’ve got to the end and now you’ve got permission to go do something else” is something you never get. You can never finish the Internet, you can never finish Twitter, and you can never really finish The New York Times, to be honest. So at its heart is that we have this very high density of information, and the promise we make to the reader is that if you trust us to filter and distill the news, and if you give us an hour and a half of your time — which is roughly how long people spend reading The Economist each week — then we’ll tell you what matters in the world and what’s going on.

Tom Standage on Economist’s digital strategy

EXACT. Nu era chiar așa de greu, nu?

 

* Dat fiind că singurul studiu despre „busy executives” e un studiu Ipsos numit Business Elite.

Monument Valley și dilema morală a plăților în joc

Că tot sunt la Poke acum, vecinii de sub noi tocmai au scos un joc minunat pentru iOS, anume Monument Valley. Jocul arată așa cum îmi închipui eu uneori că arătau visele și imaginația lui Escher, doar că într-o variantă foarte eye-candy și cu multă atenție la detalii cum ar fi muzica și sunetele. L-am luat în weekend și am jucat cam toate cele zece nivele în maximum o oră jumătate cu totul, asta incluzând minutele în care m-am minunat la cât de frumos și elegant e per total.

monumentvalley

Mă gândeam la ce o să zică publicul despre joc, considerând că în decurs de vreo trei zile a ajuns numărul unu în iOS App Store în vreo treizeci de țări, iar experiența așa scurtă cum e costă £2.50. Comentariile pe care le-am văzut pe App Store până acum sunt mega pozitive, în sensul că oamenilor le place la nebunie ideea, le place cum arată și chiar și firul narativ, dar pentru £2.50 se așteptau la ceva mai mult decât zece nivele. Tind să fiu de acord cu ei că zece nivele e destul de puțin, dar asta doar pentru că m-am obișnuit cu jocuri care costă între £0.99 și £1.49 și au peste cincizeci sau o sută de nivele, dar sunt contrabalansate de in-app purchases.

Sunt conștientă de preț, dar sunt și conștientă de limitările fiecărui studio: UsTwo nu e Rovio, nu e o armată de oameni dedicată unui singur scop și nici nu are un model de business la fel de bine definit. Au o combinație de proiecte la care lucrează și anume jocurile care sunt frumoase și îi fac faimoși dar și proiectele pe care le ascund de ochii lumii pentru că sunt clienți care nu ies în evidenâță dar au cerințe complexe: nu foarte sexy per total, dar aduc bani.

Problema e că publicul larg nu vede asta și nici îi pasă: vede doar un carusel de jocuri care se schimbă de la o săptămână la alta pe App Store și din când în când câte un „winner takes it all” care devine mega faimos și transformă felul în care apreciem jocurile. S-a creat acum o așteptare pe baza jocurilor gen Candy Crush, Angry Birds și alte succese în genul (Whale Trail e tot al lui UsTwo). Oamenii probabil se gândesc (la „prima gândire” cum ar veni) că dacă dau £0.99 pe Candy Crush și primesc peste 150 de nivele și modelul se continuă cu altele (Cut the Rope, Angry Birds, etc.), de ce n-ar fi toate jocurile croite după același model? Cine ajunge la a doua gândire mai profundă – dacă ajunge – începe să aibă revelații despre studioul care e responsabil pentru joc și faptul că trebuie mai multe ore de muncă și gândire să faci un nivel pentru Monument Valley decât Candy Crush.

Cineva la birou comenta că nu e disponibil pentru Android, și Marius bine zice că asimetria asta va continua atâta timp cât utilizatorii de Android nu vor să dea prea mulți bani pe aplicații (sau și le piratează, iau de pe net open source și așa mai departe). Și pe deasupra sunt super conștientă de faptul că tot raționamentul iOS e să ai un ecosistem închis și să profiți de pe urma lui (și a secretelor). Discuția a degenerat într-o conversație mai generică despre „cum să faci bani din aplicații”  pentru că ei sunt sceptici că va fi un succes comercial (le-a luat doi ani până la break even cu Whale Trail).

Cred totuși că există vreo două trenduri mari și late odată ce ai creat una: să ceri puțin și să încerci să generezi un volum mare de jucători ca să te susții pentru o vreme (de ex. Draw Something, cine mai ține minte?) sau să îi exploatezi financiar (monetizezi)* prin diverse mecanisme ca să te menții pe linia de plutire (pe lângă varianta cu publicitate în joc pe care designerii o urăsc, evident). Mecanismele care ajută cu monetizarea pot fi fi înșirate de-a lungul uni spectru, de la cele care nu afectează jocul în sine și nu sunt esențiale pentru a progresa (de ex. dacă vrei să schimbi culoarea hainelor personajului că așa îți place, nu că te ajută), sau pot fi implementate direct în joc ca o componentă necesară pentru succes sau progres.

Aici unii oameni par să întâmpine o dilemă morală profundă.

Candy Crush provoacă dependență din cauză că e un joc al sorții care păcălește creierul să creadă că poți face ceva ca să influențezi rezultatul. Ca și cum ai putea să influențezi aruncatul zarurilor, de exemplu. Îți cere bani ca să poți să joci mai multe nivele decât limita impusă de mecanica jocului sau ca să primești mai multe șanse să termini un nivel. Nu e nici pe departe cel mai rău, pentru că există jocuri care îți cer bani ca să își garantezi succesul sau îl facilitează la extrem („fermierii” din jocuri gen World of Warcraft au apărut ca un fenomen care a distorsionat piața din joc – Blizzard se făceau că îi scot, ei se preăceau că nu sunt fermieri roboți etc.)

Văd oameni din industrie care sunt complet împotriva ideii de in-app purchases pentru că nu li se pare etic. Ce urăsc de fapt este ideea că sunt vulnerabili și cad pradă unor mecanisme (psihologice) simple, și ca atare vor ca producătorii de jocuri să îi protejeze de propriile dorințe.

Responsabilitatea nu e a noastră, a cui să fie? UsTwo probabil au aceeași dilemă și s-au ambiționat să nu creeze un joc bazat doar pe in-app purchases, dar și-au creat singuri o piedică în calea profiturilor de pe urma jocului. Cât despre dilema morală cu privire la in-app purchases, o să existe mereu producători care să nu aibă nicio problemă cu a exploata niște slăbiciuni umane prin mecanisme de recompensă pentru profit . King (producătorii Candy Crush) acum vor să fie listați la bursă pentru că știu că trebuie să bată fierul cât e cald.

Cum zice Gary Vaynerchuck, poți să ai succes dacă păcălești oamenii sau dacă creezi ceva cu mult mai valoros și util decât ceilalți din jur pe termen lung. Sunt amuzanți oamenii din industrie și strategie care îl scot pe Sun Tzu de la naftalină ca studiu de caz pentru că e cel mai bun exemplu de David vs Goliat, cum buturuga mică răstoarnă carul mare prin tactici „istețe”. Lumea de business iubește aforismele lui Sun Tzu pentru că demonstrează că poți să obții rezultate majore fără foarte mult efort, adică gândirea pe termen lung. În Silicon Valley probabil nu e nicio problemă, pentru asta trăiesc în acel micro-cosm pe termen scurt. That’s what makes their world go round, mai apare câte un IPO de câteva milioane de dolari care îmbogățește niște oameni peste noapte și schimbă dinamica economiei locale.

Uneori lumea se isterziează că nu e „legal” ca să aibă o opinie iar în unele cazuri apar organizații care să reglementeze dar legea rareori poate să țină pasul cu creativitatea când vine vorba de făcut bani.

Până la urmă e nevoie și de companiile care să nu aibă dileme morale să le dea un șut în fund celor care se simt foarte prețioși – nu cu intenția de a deveni sell-outs, dar ca să-i stimuleze către alt tip de gândire (sau o regândire).

* Da, a monetiza înseamnă a bate monedă și a fost torturat și ciopârțit din englezul „to monetise”, adică a face bani prin intermediul unui produs, serviciu sau persoane. Nu știu altă traducere momentan așa că să-mi fie iertat abuzul limbii. Exploatezi financiar? 🙂
** Prietenii mei care dezvoltă aplicații îmi șoptesc că nu e deloc o activitate pe care o faci „în timpul liber” pentru că App Store (că e de iOS sau Android) a evoluat în așa fel încât să trebuiască să vii cu update-uri și altele.