Cartile mele din 2017

De obicei scriam despre cărți pe măsură ce le citeam, dar anul ăsta am luat pauză din cauza mutatului. Mă revanșez cu o listă a cărților citite în 2017: mai mult non-ficțiune, cu excepția unei serii SF care mi-a plăcut atât de mult încât am citit-o prea repede 🙂

Ce-am citit pentru muncă

Am petrecut mult timp citind interviuri și cărți legate de muncă, așa că o să scriu despre ele primele ca să scap de asta. Cine e interesat de product management sau despre ce facem în San Francisco probabil o să găsească ceva aici. Cine nu poate să sară peste categoria asta.

Am citit sau recitit câteva din bibliile Agile. Cineva din România mă tot întreba dacă nu vreau să mă întorc, să fiu consultant de comunicare într-o agenție. I-am zis că sunt product manager. M-a întrebat ce-i aia, eu i-am spus, și cred că i s-a părut că vorbeam o limbă străină. Așa că o să recomand doar o carte de introducere: Scrum: a Breathtakingly Brief and Agile Introduction de Chris Sims și Hillary Johnson.

Pentru interviurile de product manager mi-a fost mai utilă Decode and Conquer” de Lewis Lin decât Cracking the PM Interview”, care are ceva vechime. Ambele merită citite pentru context.

În ceea ce privește “cum se lucrează la case mai mari” (sau ceva în genul), a fost bine să recitesc Intercom on product Management” actualizat cu ilustrații mai frumoase decât ediția pe care o citisem acum un an, și să consult The Product Book” de Product School, o organizație locală pentru pregătirea product managerilor și a analiștilor de date. Ambele sunt cărți electronice gratuite, mult mai bine decât sa dai 4.000 $ din buzunarul tău sau ai companiei ca să te duci la cursurile Product School, oricât de bune ar fi ele.

Am citit doar o carte legate de cercetare anul ăsta, mai mult din greșeală. Înainte să intrăm la interviul pentru viza de State, un tip care stătea la coadă în fața noastră la Ambasada Statelor Unite din Londra citea o carte numită Talking to Humans” de Giff Constable. M-am luat după titlul cărții la prima vedere și mi s-a părut un loc și moment interesant să citești o carte care să te pregătească pentru „vorbit cu oameni” fix înainte să intri la interviul consular. Dar când am cercetat-o ​​mai amănunțit acasă, sa dovedit a fi un ghid decent pentru cum să faci cercetare de piață.

On Writing Well de William Zinsser m-a ajutat în eforturile mele de a scrie mai bine (în engleză). Cred că abilitatea de a comunica în mod clar și cu precizie e una dintre cele mai importante abilități pe care le poți stăpâni, iar Zinsser are câteva principii de bază care completează sfaturile din cartea „Elements of Style de Strunk & White și cele mai recente “Eats, Shoots, & Leaves” sau chiar și parodia Elements of F*cking Style.

Ce-am citit pentru mine

Ficțiune

Cum ziceam, am citit doar un autor de ficțiune anul ăsta: Cixin Liu cu trilogia SF The Three-Body Problem, tradusă in limba engleza de Ken Liu. Am desființat-o pe toată în doar câteva zile, în timpul unui val de căldură dogoritor în România din vara asta. Dacă tot mi-era cald și nu puteam să mă mișc, m-am înființat în pat cu telefonul băgat în priză 24/7, niște apă rece ca să nu simt că se încinge telefonul și am trecut prin ele poate un pic prea repede.

O grămadă de oameni din recenziile online s-au plâns că nu le-au plăcut „personajele superficiale”. Eu nu citesc SF de obicei așa că nu pot să decid cât de memorabile sau nu au fost personajele față de restul cărților SF, dar cartea a câștigat un premiu Hugo și Barack Obama aparent a spus că e “plină de imaginație, foarte interesantă”. Eu a) n-am citit-o (doar) pentru personaje, b) nu aveam așteptări și nici idei preconcepute despre controversele premiilor SF și nici c) „ce propagandă SF au mai scris chinezii” (tot din secțiunea „comentarii de pe internet” DAR mi-a plăcut. Și se pare că îi fac și un film în curând la ea acasă.

Pentru mine: Alte non-ficțiune

După ce ne-am mutat în San Francisco mi-a plăcut și m-a consolat cartea Transitions: Making Sense of Life’s Changes” de William Bridges. Am aplicat unele din lecțiile din ea și am scris în mai mult detaliu în engleză într-o postare de pe Medium.

Am mai citit două cărți vechi despre gestionarea emoțiilor și a comunicării mai bune la locul de muncă și în relațiile cu ceilalți. Prima se numește The Tools” de Phil Stutz și Barry Michels, doi psihoterapeuți care împreună au peste 40 de ani de experiență. A doua se numește Nonviolent Communication de Marshall B. Rosenberg, un psihoterapeut care și-a dedicat viața conceptului de comunicare nonviolentă și atelierelor care să-i ajute pe oameni să-si înțeleagă trăirile, verbalizeze emoțiilor și să își comunice dorințele altora în așa fel încât să obțină rezultate.

Ce aș vrea să citesc în 2018

Mai mult ficțiune! Mi-ar plăcea să găsesc o carte bogată, plimă de imaginație și personaje fascinante precum Traveler of the Century de Andres Neuman (citit câțiva ani în urmă, abia am reușit să-i dau drumul, nu am mai citit ceva la fel de bun de atunci).

Traducătorul lui Cixin Liu, Ken Liu, e și el un autor de SF care a primit propriile lui premii (mai e și avocat și programator). The Paper Menagerie este o colecție de povestiri scurte care mi-a fost recomandată de mai multe surse, așa că trece pe listă.

Dar încă atât de multe cărți de ficțiune care sună bine
Robert Sapolsky este DUMNEZEU: nu din cauza felului în care arată, ci din cauza subiectului pe care îl predă. “Behave” e magnum opus-ul lui. Dacă ați auzit vreodată cursurile lui de la Stanford, veți ști că scrie exact cum predă și sună în realitate. Scrisul lui poate fi o provocare daca nu-i poți imagina că-i auzi vocea ca narator în cap, dar cred că e o carte la fel de provocatoare ca Homo Deus și/sau Sapiens. Studiul biologiei evoluționare (evoluționiste?) te face să te gândești din ce în ce mai mult la comportamentul uman de zi cu zi.

Mă întreb când o să ne dăm seama că o mare parte din comportamentele pe care le excludem și pedepsim își au sursa într-un creier și corp pe care încă nu le putem descifra 100% în ciuda eforturilor. Și mă întreb în ce moment ne vom uita înapoi la experimentele noastre cu antidepresive, închisoare și alte pedepse ca fiind comportamente barbare, așa cum acum ne gândim că lobotomiile au fost mega sinistre.

Tot legat de scris mai bine, am văzut și auzit pe un podcast Economist că Emmy J. Favilla (Global head of copy la Buzzfeed și autorul ghidului lor de stil) a scris A World WithoutWhom”: The Essential Guide to Language in the Buzzfeed Age”. Vreau să o citesc doar ca să descopăr de ce și cum am ajuns într-o lume în care (noi cei care stăm prea mult pe internet) putem să înțelegem asta:

Pe final, mă interesează Twitter and Tear Gas de Zeynep Tufecki, dar mă întreb dacă o să ajung să o citesc sau doar îmi place ideea. Am citit o parte din opiniile ei pentru New York Times ca să văd cum privește un academician social media, diseminarea informațiilor și mobilizarea oamenilor pe internet în timpul protestelor. Sunt curioasă dacă o să explice mai mult în carte sau e doar o versiune mai lungă a unor articole din New York Times.

Voi ce-ați citit sau vreți să citiți?

Cărticelele School of Life: cum să nu mai ai probleme cu banii

Alain de Botton e un om bogat. Toată lumea il știe acum pentru că de câțiva ani tot scrie cărți despre artă, iubire, arhitectură și cum lecțiile pe care Proust te poate învăța îți pot salva viața. Alain ar fi putut probabil să devină bancher sau orice altceva vroia el, dar în schimb a ales să fie co-fondator al School of Life, o o instituție care se preocupă de trăirile emoționale ale oamenilor în secolul 21 și încearcă să promoveze un mod de gândire care să reducă anxietatea în oamenii care îi trec prgaul sau citesc articolele.

School of Life au reușit să scoată o serie de cărticele despre subiecte care îi consumă pe oameni, de la grijile legate de bani și muncă până la îmbătrânit. Cui i-a plăcut Alain de Botton de capul lui o să-i placă și seria asta. Sunt foarte frumos scrise și nici nu simți cum trece timpul când le citești. Sunt ca un fel de self-help în adevăratul sens al cuvântului (adică nu „self pity” când le citești) și oferă niște feluri noi de a aborda probleme foarte vechi în așa fel încât să ieși din situații sau gânduri care par fără ieșire.

Pe unele din ele trebuie să le citești un pic, după care să le lași jos și să ieși la o plimbare ca să te gândești un pic la ceea ce tocmai ai citit. Seara când te gândești din nou la ele cel mai probabil o să îți dea o senzație de bine și de liniște – ceea ce nu e deloc rău pentru o cărticică de weekend.

 

How to worry less about money

Am pus mâna pe cea despre bani întâi – How to worry less about money – ca un fel de meditație la finalul unui proiect UBS care ține de aproape doi ani de zile. Colectiv am depus foarte multă muncă pentru a înțelege o lume de care foarte mulți oameni sunt complet desprinși. Cele mai grele luni ale mele pe proiectul UBS au fost cele în care slujba mea nu consta decât în a umaniza audiența căreia i se adresează proiectul și implicit ideile noastre: oameni cu peste douăzeci de milioane de franci (sau lire sau echivalentul) în cont.

Nu pot să explic douăzeci de milioane de lire dacă nu explic oameni și ce îi motivează să facă atâția bani în primul rând. Nu pot să explic motivații fără să încerc să explic și concepte mult mai grele, cum ar fi prezentul, viitorul, frica de moarte, relațiile dintre oameni, comerț, datorii cât și emoții cum ar fi invidia și gelozia. Nu pot să explic toate conceptele astea fără să am o relație cât de cât sănătoasă cu banii și cu mine însămi. Nu pot să explic bani dacă nu explic și concepte economice și financiare unor colegi care sunt încă prea cocoșați de datorii de la studii ca să poată să conceptualizeze ce e o pensie, cum funcționează asigurările sau de ce avem de fapt bănci în primul rând.

Cărticica asta a venit ca o binecuvântare târzie și cred că dacă ar fi să las două citate ar fi astea:

„What this boils down to is this: at each stage you have to ask what is the good that is being served? What do we need this thing to be like if it is going to be really helpful and important to us? It’s crucial that Aristotle thinks of the „end” or goal as a good. What good does the activity or investigation aim at? That’s why this discussion is central to ethics, which seeks knowledge of the good. And it is why questions of money are always questions of ethics.”

și

„It’s not naive to think that you can pursue profit and do something good at the same time. It’s just tricky – but that’s fine, work is about solving tricky problems.”

Azi aproape că le-am citit și pe toate celelalte, așa că o să tratez toată însemnarea asta ca pe o recomandare: luați-le pe toate. Și luați-le încet. Sunt vreo opt doar în seria aia.

 

 

Cărți din ultima vreme

Au aterizat la mine în telefon sau pe iPad și mi-au plăcut:

Peter Thiel, Zero to One – are și omul teoriile lui șisunt de acord cu o mare parte din lucrurile pe care le spune despre companii; pentrzerotooneu celelalte lucruri cu care nu sunt de acord îmi place replica dată de Virginia Postrel: Peter Thiel is wrong about the future:

„People believed the future would be better than the present because they believed the present was better than the past. They constantly heard stories — not speculative, futuristic stories but news stories, fashion stories, real-estate stories, medical stories — that reinforced this belief. They remembered epidemics and rejoiced in vaccines and wonder drugs. They looked back on crowded urban walk-ups and appreciated neat suburban homes. They recalled ironing on sweaty summer days and celebrated air conditioning and wash-and-wear fabrics. They marveled at tiny transistor radios and dreamed of going on airplane trips.”

Creative Social, Hacker, Maker, Teacher, Thief. Speram să fie o carte interesantă, am primit-o de la serviciu pentru că oamenii ne sunt colegi de etaj dar din păcate e doar o colecție de eseuri care sună mai mult a păreri pe care le-aș fi uitat dacă le găseam din întâmplare gratuit pe internet pe Medium sau pe undeva. O mână de oameni, în principiu din publicitate, discută despre cum cred ei că o să se schimbe rolul creativului, omului de strategie și așa mai departe de-a lungul timpului. Foarte mulți sunt fataliști în gândire („ce nasol, generația mea a ratat-o, voi sunteți viitorul”), unii sunt foarte ancorați în trecut și cred că o să fie la fel cum a fost pe vremea lor, probabil doar două-trei eseuri merită citite.

Paul Dolan,  Happiness by Design. Parafrazandu-l pe Aristotle, happiness is what you pay attention to. Îmi place faptul că e un economist care brusc a devenit interesat de ideea de a vedea cum putem să măsurăm fericirea și să devenim mai fericiți în ansamblu, foarte conștient de felul în care domeniul în care lucrează evaluează greșit oamenii atunci când presupunem că suntem perfec raționali dar de fapt suntem orice dar nu raționali. Am descoperit un paradox fascinant care e partea a doua a unui puzzle. Citesc destul de multe despre obezitate și mai demult când am citit Paul Bloom – How Pleasure Works și David Linden – The Compass of Pleasure am învățat că problema cu obezitatea* din punct de vedere al dopaminei și circuitului „plăcreii” din creier e faptul că mâncatul nu le oferă la fel multă plăcere celor obezi, rezultând în mâncat excesiv doar ca să obțină un mic buzz de plăcere.

Partea a doua din cartea lui Paul Dolan e asta, anume că oamenii nu se simt neapărat mai nefericiți dacă se îngrașp. Pur și simplu se adaptează și găsesc o scuză.

„I have also looked at the existing life satisfaction data to see what happens to people as they gain weight. They get less happy, right? Well, no, not really. Life satisfaction is hardly affected by weight gain.Your body mass index (BMI) would have to increase by at least 30 BMI points (which would be very extreme, since obesity is defined as a BMI of 30) to have about the same negative effect upon your satisfaction levels as a marital breakdown. The theoretical model we developed posits that you can do one of two things to stay happy when you gain weight: the first is to expend effort in losing weight, and the second is to expend effort in playing down the importance of weight gain in your life. Our data analyses support the second explanation.
As people put on weight, they shift the focus of their attention away from parts of their lives that are associated with weight, like health, toward aspects where their weight is less important, like work. This shift in attention explains some of the behaviors we observe; many of us gain weight but do not lose it. The effort needed to lose weight may be greater than the effort required to shift the attention you give to your health and weight.”

De multe ori am văzut campanii care încearcă să reducă obezitatea făcând oamenii să se simtă vinovați de cât mănâncă, dar vinovăția și rușinea sunt probabil cele mai ineficiente metode de fapt.

 

Lena Dunham și alte lucruri de fete

Fac o mică paranteză aici în a scrie despre o carte despre care am auzit atât de multe încât a trebuit să o citesc din curiozitate: Lena Dunham – Not That Kind of Girl. Am vrut s-o citesc mai ales din cauză că nu am am văzut Girls niciodată în viața mea, asta doar dacă nu începe Bogdana o campanie sau mi le bagă în față 🙂

E o carte controversată, ceea ce o face fascinantă și foarte utilă din unele puncte de vedere. Tind să fiu de acord cu ea că e o voce a generației din care face parte, doar că noi două nu suntem aceeași generație: ea 28, eu 25 și evident în niște domenii și culturi foarte diferite. Am văzut prea multe cărți scrise de oameni care scriu doar pentru a-și vedea numele pe o copertă și nu pentru a transmite ceva interesant sau important, dar mi-a părut bine că asta nu e în aceeași categorie: e bine că vine partea unei persoane care se bucură de atâta atenție în momentul de față. Dacă folosim principiul „când Lena deschide gura, fete de foarte multe vârste ascultă” atunci mă bucur că există, pentru că poveștile ei adolescentine și din universitate arată cu degetul spre multe bube pe care probabil sute de mii de alte fete le trăiesc dar nu le consideră probleme.

„I don’t think there is one person who is qualified to share their eternal wisdom and fix everybody up, and I’m sure there are a lot of people who would disagree with all the choices I have made, but, for me, it just makes me feel like all my mistakes might have some kind of use when I feel that I might be imparting some comfort or knowledge onto other young people.”

Recunosc că primul gând pe care l-am avut când am terminat-o a fost că dacă voi avea vreodată o fată, aș vrea să citească echivalentul lui „Not That Kind of Girl” ar vremurilor ei. I-aș zice ceva gen „dragă, vreau să citești cartea asta pentru că vreau să știi că există mulți oameni ciudați pe lumea asta, dar mai ales bărbați. Probabil o să ai faza în care ce zice o vedetă e mai relevant și credibil decât orice aș putea să-ți povestesc eu, așa că ia și citește și vino după aia să vorbim:”

Ce m-a fascinat pe mine e că poveștile și gândurile ei de la 20 de ani sună ca gândurile despre băieți pe care le aveam eu pe la 13-14. Trecând peste mirarea „oare eram eu prea matură sau ea prea puțin dezvoltată emoțional”, ajung la partea ororilor când vorbește despre băieții pe care i-a cunoscut, când și în ce context s-a culcat cu ei și include și un episod de viol. Băieții ca băieții, dar violul e povestit exact așa cum a rămas probabil în mintea ei: în categoria „nerezolvată”, lacking closure, adică un fel de gând cu care s-a luptat singură multă vreme dar rămas nediscutat și neatins de atunci. În interviuri se fâstâcește și nu vrea să își asume responsabilitatea pentru cuvântul „viol”, ceea ce mi se pare o prostie. Fix asta e problema violului: nimeni nu-i spune pe nume și atunci  puține fete ar putea să explice ce e, ce înseamnă sau să recunoască că au fost violate  atunci când cineva le pune să facă ceva împotriva voinței lor.

Trecând peste asta, e ușor să vezi cât de nepregătită a fost pentru contactul cu „lumea reală” (ceea ce unii părinți, inclusiv ai mei, ar denumi „lumea e plină de ciudați”). Eu citesc printre rânduri care ar putea fi cauza și efectul: niște părinți care nu și-au asumat responsabilitatea pentru niște conversașii serioase și nici nu le-au inițiat, probabil răsuflând ușurați dacă n-a adus nimeni vorba.

Generația ei nu e generația mea probabil din cauza că părinții ei nu sunt deloc ca părinții mei, iar eu probabil sunt în minoritate: nu mă identific cu nimic din cartea ei, nimic din ce e pe blogul „Fuck! I’m in my twenties” dar mă văd clar în minoritate când toți ceilalți din jurul meu suferă la prima mână de problemele descrise. Cumva îi înțeleg, dar nu vom putea empatiza niciodată: viața lor emoțională are o complexitate pe care a mea n-a avut-o niciodată (și nici nu o va avea).

Anyway, nu vreau să stric restul cărții care e chiar digerabilă în vreo 2 ore (gen așteptat în aeroport) sau să mă leg despre eterna problemă a feminismului despre care fiecare are altă interpretare dar o să las cel mai inteligent lucru pe care l-a zis într-un singur paragraf în toată cartea. Dacă e ca lumea să rămână cu ceva, să rămână cu asta:

Lena Dunham