Japonia

De ziua mea anul ăsta am fost în Japonia (și un pic de Hong Kong).

A trecut ceva timp de la eveniment dar mă gândeam la ce să scriu și să povestesc despre experiență, în ideea că poate o să inspire și pe alții. Pe Facebook am tot primit mesaje cu întrebări la care nu pot să răspund, cum ar fi „Ce restaurante recomanzi?” Cele la care am fost? 🙂 Într-o țară care are nevoie de aproximativ două ghiduri Michelin doar ca să cuprindă the best of the best e foarte greu să răspund la întrebare, mai ales că am stat doar două săptămâni.

29185820970_e506c7bb2a_z

Excursia mea nu a cuprins doar Tokyo, a cuprins și Kyoto și Naoshima, o insulă cu trei muzee de artă la care am ajuns după câteva trenuri și un ferry. Scriu asta în timp ce Londra e cuprinsă din nou de febra Yayoi Kusama la Victoria Miro (după Obliteration Room de la Tate din 2012), iar pe Naoshima sunt doi dovlecei care nu au o coadă la fel de mare – sau mai bine zis, nu au deloc coadă.

Kusama on Naoshima

Experiențele pe care le-am avut în excursia asta au fost incredibile; e prima mea aventură în partea de Est a planetei, o zonă despre care citisem multe dar pe care nu am trăit-o până la vârsta de 27 de ani. Mai bine mai târziu decât niciodată se pare. Am învățat multe despre oamenii care locuiesc acolo cât și despre mine în proces.

Unele lucruri au fost exact așa cum mi le-am imaginat dar altele mi-au întrecut orice așteptare aș fi putut să am și mi-a luat luat ceva vreme să le înțeleg sau interpretez. Cel mai probabil le voi interpreta altfel peste și mai mulți ani și alte călătorii.

Tokyo

Mi-am dat seama și am trăit visceral experiența populației aglomerate într-un spațiu foarte mic – știam cel puțin în teorie numărul (aproximativ) dar am simțit în fiecare zi cât de mulți oameni locuiesc de fapt în partea asta a planetei și cum sunt distribuiți pe verticală în sus, în turnuri și blocuri, sau în jos, în nivele și nivele de subteran sau metrou care nu se mai termină. Din toate interacțiunile pe care le-am avut sau văzut mi-a fost clar cât de mult oamenii care locuiesc aici trebuie să sacrifice din spațiul personal și intimitate în numele conviețuirii pașnice (în mare) și beneficiilor pe care le aduce viața la oraș.

Arashiyama Bamboo Forest

Trecând prin climate diferite, de la un Hong Kong cald, umed și rece bocnă în orice formă de transport în comun și până la Tokyo unde soarele e inamicul public numărul unu al pielii, am început să înțeleg mai bine anumite noțiuni despre modă și tendințe la nivel mondial.

Mi se pare fascinant să văd cum se răspândesc trendurile prin social media și reviste, sau ce consideră cultura locală că arată bine sau e de prost gust. Subculturile Japoneze care mi se păreau unice sau rar văzute în restul lumii acum vreo 5-6 ani nu mi-au mai părut așa după apariția internetului. Goth lolita nu mai e o chestie pe care o vezi doar pe străzile anumitor zone, e acum o subcultură un pic globalizată.  În rest, în țara în care femeile nu lucrează în aceeași măsură cu bărbații sau au alt statut la muncă, pentru birou am văzut doar ținute foarte clasice și formale intrând și ieșind din metrouri: fustă, taior, dresuri mereu, pantofi închiși – ca la casa regală în Marea Britanie.

Sunt obsedați de frumusețe, piele albă și tinerețea eternă. Nu am loc și timp să scriu despre originea și evoluția obsesie dar n-am văzut o țară în afara Asiei mai educată în privința produselor de îngrijire a pielli ca Japonia. Vecinii din Coreea de Sud sunt și ei la fel, doar că in plus duc operațiile estetice la alt nivel. Ce mi se pare interesant e că e imposibil să îți dai seama câți ani are o femeie. Toată lumea pare tânără până când nu mai e (și devine foarte vizibil). Kyoto

Prin produsele alimentare de bază – orez, tăiței, pește – mi-am dat seama cât de mult contează studiul economiei, mai ales intersecția dintre comerț și geografie. Economia probabil e un subiect plictisitor pentru multă lume dar cred că nu poți să nu te gândești care au fost deciziile care au dus la mixul de ingrediente și produse pe care le găsești în magazine și le pui pe masă. Într-o țară care pare setată pe independență și nu vrea să nu depindă de alții pe cât posibil, mi-a fost foarte greu să găsesc abundența de legume care e pretutindeni în Vest în supermarketuri și magazine tot timpul anului. Nu zic că abundența e ceva de dorit – am văzut că și în Germania se pune accentul pe legumele de sezon în favoarea legumelor importate ca să le ai valabile 24 din 24, 365 de zile pe an – dar diferența e vizibilă. După vreo 5 zile îmi doream să văd o legumă care să nu fie microscopică sau „trofeu” pentru obiceiul Japonez al darurilor mega-scumpe.

Maruichi Bagel

Pe de altă parte, au un obicei de a găsi și îmbunătăți cam orice produs care se găsește prin Vest: cafea? Mai bună aici. Bagels? Excelenți. Pizza? Minunată. Până și David Chang de la Momofuku zice o chestie cu care sunt de acord: cele mai ieftine sandvișuri pe care le poți cumpăra de la chioșcuri sau din gară sunt excelente. E greu să găsești ceva de proastă calitate.

Marca “Made in Japan” chiar înseamnă ceva – înseamnă o calitate artizanală care probabil nu s-ar fi păstrat dacă ar fi îmbrățișat la fel de mult piețele globale. Serviciile sunt excelente și ele. Nu cred că mai trebuie să zic că totul a mers la timp, exact așa cum ne așteptam și n-a fost voie să înțelegem limba sau să interacționăm mult cu lume. E obscen cât de bine merg lucrurile și cât de ușor e să te obișnuiești cu binele. M-am gândit de multe ori că un Japonez în orice altă țară ar considera totul atât de aleatoriu și ambiguu încât le-ar da dureri de cap constant. Cum să nu știi când vine autobuzul? Cum să se schimbe ruta la jumătate de drum? Cum să te lase în drum ca să îți găsești altă rută?

Kyoto

Japonia mi se pare o țară fantastică, cu niște concepte care nu cred că ar putea fi replicate nicăieri altundeva nici dacă ai încerca. Pentru câteva săptămâni am avut un sentiment minunat de libertate în anonimat. Cu avantajul străinului care nu trebuie să se integreze în societate am simțit că pot să fiu oricine, oricum, că poate să mă intereseze orice și că nu se bagă nimeni în treaba mea. Sunt conștientă că viața reală are mult mai multe reguli scrise și nescrise dar m-aș întoarce oricând în Japonia ca să mă energizeze din nou sentimentul ăla 🙂

Cărticelele School of Life: cum să nu mai ai probleme cu banii

Alain de Botton e un om bogat. Toată lumea il știe acum pentru că de câțiva ani tot scrie cărți despre artă, iubire, arhitectură și cum lecțiile pe care Proust te poate învăța îți pot salva viața. Alain ar fi putut probabil să devină bancher sau orice altceva vroia el, dar în schimb a ales să fie co-fondator al School of Life, o o instituție care se preocupă de trăirile emoționale ale oamenilor în secolul 21 și încearcă să promoveze un mod de gândire care să reducă anxietatea în oamenii care îi trec prgaul sau citesc articolele.

School of Life au reușit să scoată o serie de cărticele despre subiecte care îi consumă pe oameni, de la grijile legate de bani și muncă până la îmbătrânit. Cui i-a plăcut Alain de Botton de capul lui o să-i placă și seria asta. Sunt foarte frumos scrise și nici nu simți cum trece timpul când le citești. Sunt ca un fel de self-help în adevăratul sens al cuvântului (adică nu „self pity” când le citești) și oferă niște feluri noi de a aborda probleme foarte vechi în așa fel încât să ieși din situații sau gânduri care par fără ieșire.

Pe unele din ele trebuie să le citești un pic, după care să le lași jos și să ieși la o plimbare ca să te gândești un pic la ceea ce tocmai ai citit. Seara când te gândești din nou la ele cel mai probabil o să îți dea o senzație de bine și de liniște – ceea ce nu e deloc rău pentru o cărticică de weekend.

 

How to worry less about money

Am pus mâna pe cea despre bani întâi – How to worry less about money – ca un fel de meditație la finalul unui proiect UBS care ține de aproape doi ani de zile. Colectiv am depus foarte multă muncă pentru a înțelege o lume de care foarte mulți oameni sunt complet desprinși. Cele mai grele luni ale mele pe proiectul UBS au fost cele în care slujba mea nu consta decât în a umaniza audiența căreia i se adresează proiectul și implicit ideile noastre: oameni cu peste douăzeci de milioane de franci (sau lire sau echivalentul) în cont.

Nu pot să explic douăzeci de milioane de lire dacă nu explic oameni și ce îi motivează să facă atâția bani în primul rând. Nu pot să explic motivații fără să încerc să explic și concepte mult mai grele, cum ar fi prezentul, viitorul, frica de moarte, relațiile dintre oameni, comerț, datorii cât și emoții cum ar fi invidia și gelozia. Nu pot să explic toate conceptele astea fără să am o relație cât de cât sănătoasă cu banii și cu mine însămi. Nu pot să explic bani dacă nu explic și concepte economice și financiare unor colegi care sunt încă prea cocoșați de datorii de la studii ca să poată să conceptualizeze ce e o pensie, cum funcționează asigurările sau de ce avem de fapt bănci în primul rând.

Cărticica asta a venit ca o binecuvântare târzie și cred că dacă ar fi să las două citate ar fi astea:

„What this boils down to is this: at each stage you have to ask what is the good that is being served? What do we need this thing to be like if it is going to be really helpful and important to us? It’s crucial that Aristotle thinks of the „end” or goal as a good. What good does the activity or investigation aim at? That’s why this discussion is central to ethics, which seeks knowledge of the good. And it is why questions of money are always questions of ethics.”

și

„It’s not naive to think that you can pursue profit and do something good at the same time. It’s just tricky – but that’s fine, work is about solving tricky problems.”

Azi aproape că le-am citit și pe toate celelalte, așa că o să tratez toată însemnarea asta ca pe o recomandare: luați-le pe toate. Și luați-le încet. Sunt vreo opt doar în seria aia.

 

 

Mini-cronică: cum să-ți împarți timpul conform Laura Vanderkam

Am citit „I Know How She Does It” de Laura Vanderkam acum vreo lună și tot vroiam să scriu ceva despre ea, mai ales că autoarea a mai avut câteva cărți înainte despre ce fac oamenii de succes înainte de micul dejun (mai puțin interesante din punctul meu de vedere). Asta e prima în care chiar face un studiu cu ajutorul unor jurnale pe femei ocupate și salarii pe măsură, ca să vadă cum reușesc femeile ambițioase să creeze un echilibru acasă și la muncă:

„Instead of relying on scattered stories, I Know How She Does It adds hard data to the debate. Based on hour-by-hour time logs from 1001 days in the lives of working mothers earning at least $100,000 a year, this book shows how these women spend the 168 hours that every one of us has each week. Case studies and interviews document how women make time to advance in their careers, enjoy family activities, and pursue their own passions.”

Dacă ar trebui să fac un rezumat, trei lucruri care mi-au plăcut în carte:

1. Te face să privești săptămâna în ansamblu și te scoate din mentalitatea (închisoarea) celor 24 de ore de ore fixe.

Din cauza felului în care ne organizăm timpul, avem senzația că dacă „nu ne ajunge o zi” să facem tot ce plănuim de dimineață, nu putem fi satisfăcuți. Cele 24 de ore sunt un standard prea rigid, iar Vanderkam sugerează să ne gândim la cât ore avem de fapt la dispoziție o săptămână întreagă (168 de ore). Pare o chestie simplă, dar atunci când ești fixat pe o idee gen „Miercuri trebuie să merg la sală. altfel nu mai am nicio șansă” te poți elibera singur găsind altă zi, sau analizând de fapt dorința și scopul: dacă vrei să faci mișcare și nu o clasă anume atunci există alte opțiuni și ore care să te satisfacă.

2. Despachetează minciunile pe care oamenii le oferă atunci când se laudă că lucrează peste 60, 70 sau 80 de ore pe săptămână.

În jurnalele analizate are femei care chiar au roluri solicitante, dar când e să iei totul la puricat nu poți fizic să fii în atâtea locuri și să faci și o treabă bună. Pentru femei e o noțiune interesantă, pentru că știu multe prietene care simt că trebuie să emuleze un stil bărbătesc pentru a fi luate în serios, iar uneori asta înseamnă să stea la birou un număr egal de ore (gândirea „ca să nu îmi reproșeze că eu nu mă dedic”). Sunt destule medii toxice în care asta este sau pare o idee bună, am auzit destui bărbați care zic că lucrează foarte mult dar realistic vorbind depinde de prea multe variabile.

Am făcut un test cu un scenariu imaginar în care mi-am întrebat prietenii dacă ar pune ca „timp de lucru” câteva minute de deschis mail-ul seara la ora 9. Prietenele mele tind să spună că un minut nu e suficient să intre la „muncă”, pe când prietenii mei spun că normal că e muncă, și se pune la numărul de ore. Ce înseamnă 80 de ore pe săptămână e la înțelegerea fiecăruia, dar cu siguranță nu motiv de laudă. Concluzia autoarei e că cel mai probabil e o minciună, indiferent că vine de la femei sau bărbați.

3. Pe final mai descoperă un lucru interesant: că atunci când femeile din studiu se decid să cheme pe cineva să ajute la curățenie sau la gătit nu pot să cedeze complet controlul, deși ar trebui.

Vanderkam descoperă unele cazuri în care deși autoarele jurnalelor știau că vine dădaca sau menajera dimineața la o oră fixă, tot stăteau și făceau curat singure înainte să apară ajutorul ăn cauză. Mi se pare o chestie importantă, pentru că eu văd ideea asta de ajutor ca fiind outsourcing: te-ai decis că timpul și energia ta sunt prețioase, cineva oferă să facă lucrurile alea la un preț avantajos pe care ești dispusă să îl plătești, iar singura ta responsabilitate ar mai fi să le lași să își facă treaba. Dacă tot tu faci treaba pentru care ai angajat pe altcineva în mod specific, la serviciu s-ar numi micromanagement. Let. It. Go. Nu-i așa că e minunat să devină problema altcuiva?

Cărți din ultima vreme

Au aterizat la mine în telefon sau pe iPad și mi-au plăcut:

Peter Thiel, Zero to One – are și omul teoriile lui șisunt de acord cu o mare parte din lucrurile pe care le spune despre companii; pentrzerotooneu celelalte lucruri cu care nu sunt de acord îmi place replica dată de Virginia Postrel: Peter Thiel is wrong about the future:

„People believed the future would be better than the present because they believed the present was better than the past. They constantly heard stories — not speculative, futuristic stories but news stories, fashion stories, real-estate stories, medical stories — that reinforced this belief. They remembered epidemics and rejoiced in vaccines and wonder drugs. They looked back on crowded urban walk-ups and appreciated neat suburban homes. They recalled ironing on sweaty summer days and celebrated air conditioning and wash-and-wear fabrics. They marveled at tiny transistor radios and dreamed of going on airplane trips.”

Creative Social, Hacker, Maker, Teacher, Thief. Speram să fie o carte interesantă, am primit-o de la serviciu pentru că oamenii ne sunt colegi de etaj dar din păcate e doar o colecție de eseuri care sună mai mult a păreri pe care le-aș fi uitat dacă le găseam din întâmplare gratuit pe internet pe Medium sau pe undeva. O mână de oameni, în principiu din publicitate, discută despre cum cred ei că o să se schimbe rolul creativului, omului de strategie și așa mai departe de-a lungul timpului. Foarte mulți sunt fataliști în gândire („ce nasol, generația mea a ratat-o, voi sunteți viitorul”), unii sunt foarte ancorați în trecut și cred că o să fie la fel cum a fost pe vremea lor, probabil doar două-trei eseuri merită citite.

Paul Dolan,  Happiness by Design. Parafrazandu-l pe Aristotle, happiness is what you pay attention to. Îmi place faptul că e un economist care brusc a devenit interesat de ideea de a vedea cum putem să măsurăm fericirea și să devenim mai fericiți în ansamblu, foarte conștient de felul în care domeniul în care lucrează evaluează greșit oamenii atunci când presupunem că suntem perfec raționali dar de fapt suntem orice dar nu raționali. Am descoperit un paradox fascinant care e partea a doua a unui puzzle. Citesc destul de multe despre obezitate și mai demult când am citit Paul Bloom – How Pleasure Works și David Linden – The Compass of Pleasure am învățat că problema cu obezitatea* din punct de vedere al dopaminei și circuitului „plăcreii” din creier e faptul că mâncatul nu le oferă la fel multă plăcere celor obezi, rezultând în mâncat excesiv doar ca să obțină un mic buzz de plăcere.

Partea a doua din cartea lui Paul Dolan e asta, anume că oamenii nu se simt neapărat mai nefericiți dacă se îngrașp. Pur și simplu se adaptează și găsesc o scuză.

„I have also looked at the existing life satisfaction data to see what happens to people as they gain weight. They get less happy, right? Well, no, not really. Life satisfaction is hardly affected by weight gain.Your body mass index (BMI) would have to increase by at least 30 BMI points (which would be very extreme, since obesity is defined as a BMI of 30) to have about the same negative effect upon your satisfaction levels as a marital breakdown. The theoretical model we developed posits that you can do one of two things to stay happy when you gain weight: the first is to expend effort in losing weight, and the second is to expend effort in playing down the importance of weight gain in your life. Our data analyses support the second explanation.
As people put on weight, they shift the focus of their attention away from parts of their lives that are associated with weight, like health, toward aspects where their weight is less important, like work. This shift in attention explains some of the behaviors we observe; many of us gain weight but do not lose it. The effort needed to lose weight may be greater than the effort required to shift the attention you give to your health and weight.”

De multe ori am văzut campanii care încearcă să reducă obezitatea făcând oamenii să se simtă vinovați de cât mănâncă, dar vinovăția și rușinea sunt probabil cele mai ineficiente metode de fapt.