Cartile mele din 2017

De obicei scriam despre cărți pe măsură ce le citeam, dar anul ăsta am luat pauză din cauza mutatului. Mă revanșez cu o listă a cărților citite în 2017: mai mult non-ficțiune, cu excepția unei serii SF care mi-a plăcut atât de mult încât am citit-o prea repede 🙂

Ce-am citit pentru muncă

Am petrecut mult timp citind interviuri și cărți legate de muncă, așa că o să scriu despre ele primele ca să scap de asta. Cine e interesat de product management sau despre ce facem în San Francisco probabil o să găsească ceva aici. Cine nu poate să sară peste categoria asta.

Am citit sau recitit câteva din bibliile Agile. Cineva din România mă tot întreba dacă nu vreau să mă întorc, să fiu consultant de comunicare într-o agenție. I-am zis că sunt product manager. M-a întrebat ce-i aia, eu i-am spus, și cred că i s-a părut că vorbeam o limbă străină. Așa că o să recomand doar o carte de introducere: Scrum: a Breathtakingly Brief and Agile Introduction de Chris Sims și Hillary Johnson.

Pentru interviurile de product manager mi-a fost mai utilă Decode and Conquer” de Lewis Lin decât Cracking the PM Interview”, care are ceva vechime. Ambele merită citite pentru context.

În ceea ce privește “cum se lucrează la case mai mari” (sau ceva în genul), a fost bine să recitesc Intercom on product Management” actualizat cu ilustrații mai frumoase decât ediția pe care o citisem acum un an, și să consult The Product Book” de Product School, o organizație locală pentru pregătirea product managerilor și a analiștilor de date. Ambele sunt cărți electronice gratuite, mult mai bine decât sa dai 4.000 $ din buzunarul tău sau ai companiei ca să te duci la cursurile Product School, oricât de bune ar fi ele.

Am citit doar o carte legate de cercetare anul ăsta, mai mult din greșeală. Înainte să intrăm la interviul pentru viza de State, un tip care stătea la coadă în fața noastră la Ambasada Statelor Unite din Londra citea o carte numită Talking to Humans” de Giff Constable. M-am luat după titlul cărții la prima vedere și mi s-a părut un loc și moment interesant să citești o carte care să te pregătească pentru „vorbit cu oameni” fix înainte să intri la interviul consular. Dar când am cercetat-o ​​mai amănunțit acasă, sa dovedit a fi un ghid decent pentru cum să faci cercetare de piață.

On Writing Well de William Zinsser m-a ajutat în eforturile mele de a scrie mai bine (în engleză). Cred că abilitatea de a comunica în mod clar și cu precizie e una dintre cele mai importante abilități pe care le poți stăpâni, iar Zinsser are câteva principii de bază care completează sfaturile din cartea „Elements of Style de Strunk & White și cele mai recente “Eats, Shoots, & Leaves” sau chiar și parodia Elements of F*cking Style.

Ce-am citit pentru mine

Ficțiune

Cum ziceam, am citit doar un autor de ficțiune anul ăsta: Cixin Liu cu trilogia SF The Three-Body Problem, tradusă in limba engleza de Ken Liu. Am desființat-o pe toată în doar câteva zile, în timpul unui val de căldură dogoritor în România din vara asta. Dacă tot mi-era cald și nu puteam să mă mișc, m-am înființat în pat cu telefonul băgat în priză 24/7, niște apă rece ca să nu simt că se încinge telefonul și am trecut prin ele poate un pic prea repede.

O grămadă de oameni din recenziile online s-au plâns că nu le-au plăcut „personajele superficiale”. Eu nu citesc SF de obicei așa că nu pot să decid cât de memorabile sau nu au fost personajele față de restul cărților SF, dar cartea a câștigat un premiu Hugo și Barack Obama aparent a spus că e “plină de imaginație, foarte interesantă”. Eu a) n-am citit-o (doar) pentru personaje, b) nu aveam așteptări și nici idei preconcepute despre controversele premiilor SF și nici c) „ce propagandă SF au mai scris chinezii” (tot din secțiunea „comentarii de pe internet” DAR mi-a plăcut. Și se pare că îi fac și un film în curând la ea acasă.

Pentru mine: Alte non-ficțiune

După ce ne-am mutat în San Francisco mi-a plăcut și m-a consolat cartea Transitions: Making Sense of Life’s Changes” de William Bridges. Am aplicat unele din lecțiile din ea și am scris în mai mult detaliu în engleză într-o postare de pe Medium.

Am mai citit două cărți vechi despre gestionarea emoțiilor și a comunicării mai bune la locul de muncă și în relațiile cu ceilalți. Prima se numește The Tools” de Phil Stutz și Barry Michels, doi psihoterapeuți care împreună au peste 40 de ani de experiență. A doua se numește Nonviolent Communication de Marshall B. Rosenberg, un psihoterapeut care și-a dedicat viața conceptului de comunicare nonviolentă și atelierelor care să-i ajute pe oameni să-si înțeleagă trăirile, verbalizeze emoțiilor și să își comunice dorințele altora în așa fel încât să obțină rezultate.

Ce aș vrea să citesc în 2018

Mai mult ficțiune! Mi-ar plăcea să găsesc o carte bogată, plimă de imaginație și personaje fascinante precum Traveler of the Century de Andres Neuman (citit câțiva ani în urmă, abia am reușit să-i dau drumul, nu am mai citit ceva la fel de bun de atunci).

Traducătorul lui Cixin Liu, Ken Liu, e și el un autor de SF care a primit propriile lui premii (mai e și avocat și programator). The Paper Menagerie este o colecție de povestiri scurte care mi-a fost recomandată de mai multe surse, așa că trece pe listă.

Dar încă atât de multe cărți de ficțiune care sună bine
Robert Sapolsky este DUMNEZEU: nu din cauza felului în care arată, ci din cauza subiectului pe care îl predă. “Behave” e magnum opus-ul lui. Dacă ați auzit vreodată cursurile lui de la Stanford, veți ști că scrie exact cum predă și sună în realitate. Scrisul lui poate fi o provocare daca nu-i poți imagina că-i auzi vocea ca narator în cap, dar cred că e o carte la fel de provocatoare ca Homo Deus și/sau Sapiens. Studiul biologiei evoluționare (evoluționiste?) te face să te gândești din ce în ce mai mult la comportamentul uman de zi cu zi.

Mă întreb când o să ne dăm seama că o mare parte din comportamentele pe care le excludem și pedepsim își au sursa într-un creier și corp pe care încă nu le putem descifra 100% în ciuda eforturilor. Și mă întreb în ce moment ne vom uita înapoi la experimentele noastre cu antidepresive, închisoare și alte pedepse ca fiind comportamente barbare, așa cum acum ne gândim că lobotomiile au fost mega sinistre.

Tot legat de scris mai bine, am văzut și auzit pe un podcast Economist că Emmy J. Favilla (Global head of copy la Buzzfeed și autorul ghidului lor de stil) a scris A World WithoutWhom”: The Essential Guide to Language in the Buzzfeed Age”. Vreau să o citesc doar ca să descopăr de ce și cum am ajuns într-o lume în care (noi cei care stăm prea mult pe internet) putem să înțelegem asta:

Pe final, mă interesează Twitter and Tear Gas de Zeynep Tufecki, dar mă întreb dacă o să ajung să o citesc sau doar îmi place ideea. Am citit o parte din opiniile ei pentru New York Times ca să văd cum privește un academician social media, diseminarea informațiilor și mobilizarea oamenilor pe internet în timpul protestelor. Sunt curioasă dacă o să explice mai mult în carte sau e doar o versiune mai lungă a unor articole din New York Times.

Voi ce-ați citit sau vreți să citiți?

Japonia

De ziua mea anul ăsta am fost în Japonia (și un pic de Hong Kong).

A trecut ceva timp de la eveniment dar mă gândeam la ce să scriu și să povestesc despre experiență, în ideea că poate o să inspire și pe alții. Pe Facebook am tot primit mesaje cu întrebări la care nu pot să răspund, cum ar fi „Ce restaurante recomanzi?” Cele la care am fost? 🙂 Într-o țară care are nevoie de aproximativ două ghiduri Michelin doar ca să cuprindă the best of the best e foarte greu să răspund la întrebare, mai ales că am stat doar două săptămâni.

29185820970_e506c7bb2a_z

Excursia mea nu a cuprins doar Tokyo, a cuprins și Kyoto și Naoshima, o insulă cu trei muzee de artă la care am ajuns după câteva trenuri și un ferry. Scriu asta în timp ce Londra e cuprinsă din nou de febra Yayoi Kusama la Victoria Miro (după Obliteration Room de la Tate din 2012), iar pe Naoshima sunt doi dovlecei care nu au o coadă la fel de mare – sau mai bine zis, nu au deloc coadă.

Kusama on Naoshima

Experiențele pe care le-am avut în excursia asta au fost incredibile; e prima mea aventură în partea de Est a planetei, o zonă despre care citisem multe dar pe care nu am trăit-o până la vârsta de 27 de ani. Mai bine mai târziu decât niciodată se pare. Am învățat multe despre oamenii care locuiesc acolo cât și despre mine în proces.

Unele lucruri au fost exact așa cum mi le-am imaginat dar altele mi-au întrecut orice așteptare aș fi putut să am și mi-a luat luat ceva vreme să le înțeleg sau interpretez. Cel mai probabil le voi interpreta altfel peste și mai mulți ani și alte călătorii.

Tokyo

Mi-am dat seama și am trăit visceral experiența populației aglomerate într-un spațiu foarte mic – știam cel puțin în teorie numărul (aproximativ) dar am simțit în fiecare zi cât de mulți oameni locuiesc de fapt în partea asta a planetei și cum sunt distribuiți pe verticală în sus, în turnuri și blocuri, sau în jos, în nivele și nivele de subteran sau metrou care nu se mai termină. Din toate interacțiunile pe care le-am avut sau văzut mi-a fost clar cât de mult oamenii care locuiesc aici trebuie să sacrifice din spațiul personal și intimitate în numele conviețuirii pașnice (în mare) și beneficiilor pe care le aduce viața la oraș.

Arashiyama Bamboo Forest

Trecând prin climate diferite, de la un Hong Kong cald, umed și rece bocnă în orice formă de transport în comun și până la Tokyo unde soarele e inamicul public numărul unu al pielii, am început să înțeleg mai bine anumite noțiuni despre modă și tendințe la nivel mondial.

Mi se pare fascinant să văd cum se răspândesc trendurile prin social media și reviste, sau ce consideră cultura locală că arată bine sau e de prost gust. Subculturile Japoneze care mi se păreau unice sau rar văzute în restul lumii acum vreo 5-6 ani nu mi-au mai părut așa după apariția internetului. Goth lolita nu mai e o chestie pe care o vezi doar pe străzile anumitor zone, e acum o subcultură un pic globalizată.  În rest, în țara în care femeile nu lucrează în aceeași măsură cu bărbații sau au alt statut la muncă, pentru birou am văzut doar ținute foarte clasice și formale intrând și ieșind din metrouri: fustă, taior, dresuri mereu, pantofi închiși – ca la casa regală în Marea Britanie.

Sunt obsedați de frumusețe, piele albă și tinerețea eternă. Nu am loc și timp să scriu despre originea și evoluția obsesie dar n-am văzut o țară în afara Asiei mai educată în privința produselor de îngrijire a pielli ca Japonia. Vecinii din Coreea de Sud sunt și ei la fel, doar că in plus duc operațiile estetice la alt nivel. Ce mi se pare interesant e că e imposibil să îți dai seama câți ani are o femeie. Toată lumea pare tânără până când nu mai e (și devine foarte vizibil). Kyoto

Prin produsele alimentare de bază – orez, tăiței, pește – mi-am dat seama cât de mult contează studiul economiei, mai ales intersecția dintre comerț și geografie. Economia probabil e un subiect plictisitor pentru multă lume dar cred că nu poți să nu te gândești care au fost deciziile care au dus la mixul de ingrediente și produse pe care le găsești în magazine și le pui pe masă. Într-o țară care pare setată pe independență și nu vrea să nu depindă de alții pe cât posibil, mi-a fost foarte greu să găsesc abundența de legume care e pretutindeni în Vest în supermarketuri și magazine tot timpul anului. Nu zic că abundența e ceva de dorit – am văzut că și în Germania se pune accentul pe legumele de sezon în favoarea legumelor importate ca să le ai valabile 24 din 24, 365 de zile pe an – dar diferența e vizibilă. După vreo 5 zile îmi doream să văd o legumă care să nu fie microscopică sau „trofeu” pentru obiceiul Japonez al darurilor mega-scumpe.

Maruichi Bagel

Pe de altă parte, au un obicei de a găsi și îmbunătăți cam orice produs care se găsește prin Vest: cafea? Mai bună aici. Bagels? Excelenți. Pizza? Minunată. Până și David Chang de la Momofuku zice o chestie cu care sunt de acord: cele mai ieftine sandvișuri pe care le poți cumpăra de la chioșcuri sau din gară sunt excelente. E greu să găsești ceva de proastă calitate.

Marca “Made in Japan” chiar înseamnă ceva – înseamnă o calitate artizanală care probabil nu s-ar fi păstrat dacă ar fi îmbrățișat la fel de mult piețele globale. Serviciile sunt excelente și ele. Nu cred că mai trebuie să zic că totul a mers la timp, exact așa cum ne așteptam și n-a fost voie să înțelegem limba sau să interacționăm mult cu lume. E obscen cât de bine merg lucrurile și cât de ușor e să te obișnuiești cu binele. M-am gândit de multe ori că un Japonez în orice altă țară ar considera totul atât de aleatoriu și ambiguu încât le-ar da dureri de cap constant. Cum să nu știi când vine autobuzul? Cum să se schimbe ruta la jumătate de drum? Cum să te lase în drum ca să îți găsești altă rută?

Kyoto

Japonia mi se pare o țară fantastică, cu niște concepte care nu cred că ar putea fi replicate nicăieri altundeva nici dacă ai încerca. Pentru câteva săptămâni am avut un sentiment minunat de libertate în anonimat. Cu avantajul străinului care nu trebuie să se integreze în societate am simțit că pot să fiu oricine, oricum, că poate să mă intereseze orice și că nu se bagă nimeni în treaba mea. Sunt conștientă că viața reală are mult mai multe reguli scrise și nescrise dar m-aș întoarce oricând în Japonia ca să mă energizeze din nou sentimentul ăla 🙂

Cărticelele School of Life: cum să nu mai ai probleme cu banii

Alain de Botton e un om bogat. Toată lumea il știe acum pentru că de câțiva ani tot scrie cărți despre artă, iubire, arhitectură și cum lecțiile pe care Proust te poate învăța îți pot salva viața. Alain ar fi putut probabil să devină bancher sau orice altceva vroia el, dar în schimb a ales să fie co-fondator al School of Life, o o instituție care se preocupă de trăirile emoționale ale oamenilor în secolul 21 și încearcă să promoveze un mod de gândire care să reducă anxietatea în oamenii care îi trec prgaul sau citesc articolele.

School of Life au reușit să scoată o serie de cărticele despre subiecte care îi consumă pe oameni, de la grijile legate de bani și muncă până la îmbătrânit. Cui i-a plăcut Alain de Botton de capul lui o să-i placă și seria asta. Sunt foarte frumos scrise și nici nu simți cum trece timpul când le citești. Sunt ca un fel de self-help în adevăratul sens al cuvântului (adică nu „self pity” când le citești) și oferă niște feluri noi de a aborda probleme foarte vechi în așa fel încât să ieși din situații sau gânduri care par fără ieșire.

Pe unele din ele trebuie să le citești un pic, după care să le lași jos și să ieși la o plimbare ca să te gândești un pic la ceea ce tocmai ai citit. Seara când te gândești din nou la ele cel mai probabil o să îți dea o senzație de bine și de liniște – ceea ce nu e deloc rău pentru o cărticică de weekend.

 

How to worry less about money

Am pus mâna pe cea despre bani întâi – How to worry less about money – ca un fel de meditație la finalul unui proiect UBS care ține de aproape doi ani de zile. Colectiv am depus foarte multă muncă pentru a înțelege o lume de care foarte mulți oameni sunt complet desprinși. Cele mai grele luni ale mele pe proiectul UBS au fost cele în care slujba mea nu consta decât în a umaniza audiența căreia i se adresează proiectul și implicit ideile noastre: oameni cu peste douăzeci de milioane de franci (sau lire sau echivalentul) în cont.

Nu pot să explic douăzeci de milioane de lire dacă nu explic oameni și ce îi motivează să facă atâția bani în primul rând. Nu pot să explic motivații fără să încerc să explic și concepte mult mai grele, cum ar fi prezentul, viitorul, frica de moarte, relațiile dintre oameni, comerț, datorii cât și emoții cum ar fi invidia și gelozia. Nu pot să explic toate conceptele astea fără să am o relație cât de cât sănătoasă cu banii și cu mine însămi. Nu pot să explic bani dacă nu explic și concepte economice și financiare unor colegi care sunt încă prea cocoșați de datorii de la studii ca să poată să conceptualizeze ce e o pensie, cum funcționează asigurările sau de ce avem de fapt bănci în primul rând.

Cărticica asta a venit ca o binecuvântare târzie și cred că dacă ar fi să las două citate ar fi astea:

„What this boils down to is this: at each stage you have to ask what is the good that is being served? What do we need this thing to be like if it is going to be really helpful and important to us? It’s crucial that Aristotle thinks of the „end” or goal as a good. What good does the activity or investigation aim at? That’s why this discussion is central to ethics, which seeks knowledge of the good. And it is why questions of money are always questions of ethics.”

și

„It’s not naive to think that you can pursue profit and do something good at the same time. It’s just tricky – but that’s fine, work is about solving tricky problems.”

Azi aproape că le-am citit și pe toate celelalte, așa că o să tratez toată însemnarea asta ca pe o recomandare: luați-le pe toate. Și luați-le încet. Sunt vreo opt doar în seria aia.

 

 

Mini-cronică: cum să-ți împarți timpul conform Laura Vanderkam

Am citit „I Know How She Does It” de Laura Vanderkam acum vreo lună și tot vroiam să scriu ceva despre ea, mai ales că autoarea a mai avut câteva cărți înainte despre ce fac oamenii de succes înainte de micul dejun (mai puțin interesante din punctul meu de vedere). Asta e prima în care chiar face un studiu cu ajutorul unor jurnale pe femei ocupate și salarii pe măsură, ca să vadă cum reușesc femeile ambițioase să creeze un echilibru acasă și la muncă:

„Instead of relying on scattered stories, I Know How She Does It adds hard data to the debate. Based on hour-by-hour time logs from 1001 days in the lives of working mothers earning at least $100,000 a year, this book shows how these women spend the 168 hours that every one of us has each week. Case studies and interviews document how women make time to advance in their careers, enjoy family activities, and pursue their own passions.”

Dacă ar trebui să fac un rezumat, trei lucruri care mi-au plăcut în carte:

1. Te face să privești săptămâna în ansamblu și te scoate din mentalitatea (închisoarea) celor 24 de ore de ore fixe.

Din cauza felului în care ne organizăm timpul, avem senzația că dacă „nu ne ajunge o zi” să facem tot ce plănuim de dimineață, nu putem fi satisfăcuți. Cele 24 de ore sunt un standard prea rigid, iar Vanderkam sugerează să ne gândim la cât ore avem de fapt la dispoziție o săptămână întreagă (168 de ore). Pare o chestie simplă, dar atunci când ești fixat pe o idee gen „Miercuri trebuie să merg la sală. altfel nu mai am nicio șansă” te poți elibera singur găsind altă zi, sau analizând de fapt dorința și scopul: dacă vrei să faci mișcare și nu o clasă anume atunci există alte opțiuni și ore care să te satisfacă.

2. Despachetează minciunile pe care oamenii le oferă atunci când se laudă că lucrează peste 60, 70 sau 80 de ore pe săptămână.

În jurnalele analizate are femei care chiar au roluri solicitante, dar când e să iei totul la puricat nu poți fizic să fii în atâtea locuri și să faci și o treabă bună. Pentru femei e o noțiune interesantă, pentru că știu multe prietene care simt că trebuie să emuleze un stil bărbătesc pentru a fi luate în serios, iar uneori asta înseamnă să stea la birou un număr egal de ore (gândirea „ca să nu îmi reproșeze că eu nu mă dedic”). Sunt destule medii toxice în care asta este sau pare o idee bună, am auzit destui bărbați care zic că lucrează foarte mult dar realistic vorbind depinde de prea multe variabile.

Am făcut un test cu un scenariu imaginar în care mi-am întrebat prietenii dacă ar pune ca „timp de lucru” câteva minute de deschis mail-ul seara la ora 9. Prietenele mele tind să spună că un minut nu e suficient să intre la „muncă”, pe când prietenii mei spun că normal că e muncă, și se pune la numărul de ore. Ce înseamnă 80 de ore pe săptămână e la înțelegerea fiecăruia, dar cu siguranță nu motiv de laudă. Concluzia autoarei e că cel mai probabil e o minciună, indiferent că vine de la femei sau bărbați.

3. Pe final mai descoperă un lucru interesant: că atunci când femeile din studiu se decid să cheme pe cineva să ajute la curățenie sau la gătit nu pot să cedeze complet controlul, deși ar trebui.

Vanderkam descoperă unele cazuri în care deși autoarele jurnalelor știau că vine dădaca sau menajera dimineața la o oră fixă, tot stăteau și făceau curat singure înainte să apară ajutorul ăn cauză. Mi se pare o chestie importantă, pentru că eu văd ideea asta de ajutor ca fiind outsourcing: te-ai decis că timpul și energia ta sunt prețioase, cineva oferă să facă lucrurile alea la un preț avantajos pe care ești dispusă să îl plătești, iar singura ta responsabilitate ar mai fi să le lași să își facă treaba. Dacă tot tu faci treaba pentru care ai angajat pe altcineva în mod specific, la serviciu s-ar numi micromanagement. Let. It. Go. Nu-i așa că e minunat să devină problema altcuiva?