“Ambient Computing”

M-am trezit târziu față de când a fost publicat, dar mi-a plăcut mult și m-a pus pe gânduri ultimul articol din cariera jurnalistului (legendar pe partea de tech / Silicon Valley) Walt Mossberg.

Mi-a plăcut în special din cauză că am asistat deja la câteva evenimente și lecturi recente în care oameni din domenii foarte diferite unele față de celealte au ajuns la concluzii similare. Pornind de la scriitori SF, la filozofi care ipotezează că conștiința e doar o stare a materiei (așa cum lichid, gazos sunt stări), acum din ce în ce mai mulți oameni au ajuns la noțiunea că computerul va dispărea încet, iar mediul înconjurător va fi “transformat cu inteligență și capabilități care nu par a fi acolo deloc”.

Ambient computing:

„But just because you’re not seeing amazing new consumer tech products on Amazon, in the app stores, or at the Apple Store or Best Buy, that doesn’t mean the tech revolution is stuck or stopped. In fact, it’s just pausing to conquer some major new territory. And, if it succeeds, the results could be as big or bigger than the first consumer PCs were in the 1970s, or even the web in the 1990s and smartphones in the first decade of this century.

All of the major tech players, companies from other industries and startups whose names we don’t know yet are working away on some or all of the new major building blocks of the future. They are: Artificial intelligence / machine learning, augmented reality, virtual reality, robotics and drones, smart homes, self-driving cars, and digital health / wearables.

All of these things have dependencies in common. They include greater and more distributed computing power, new sensors, better networks, smarter voice and visual recognition, and software that’s simultaneously more intelligent and more secure.

I expect that one end result of all this work will be that the technology, the computer inside all these things, will fade into the background. In some cases, it may entirely disappear, waiting to be activated by a voice command, a person entering the room, a change in blood chemistry, a shift in temperature, a motion. Maybe even just a thought.

Your whole home, office and car will be packed with these waiting computers and sensors. But they won’t be in your way, or perhaps even distinguishable as tech devices.

This is ambient computing, the transformation of the environment all around us with intelligence and capabilities that don’t seem to be there at all.

 

Viața petrecută în întâlniri

Despre ce pot să scriu dacă nu despre muncă, pentru că e confidențial? Hmm. De aproape un an podcasturile sunt o parte integrală din diminețile și serile mele când merg pe jos spre birou și înapoi. Învăț tot felul de lucruri noi și reușesc să ignor restul lumii care se înghesuie pe lângă mine pe stradă.

Acum câteva săptămâni m-am apucat de un podcast nou: ‘Manager Tools. A fost recomandat de alt podcast și nu știu cum am ajuns să ascult peste zece episoade fără să îmi dau seama 🙂 Manager Tools

La prima vedere mi se părea ușor înspăimântător gândul de a asculta patru episoade de aproape 45 de minute, toate despre același subiect (de ex. cum să offeri feedback la muncă). Pe parcurs am început să-mi dau seama că nu e o idee rea deloc: în patru episoade e mai ușor să te desfășori, și după cum spunea vorba: repetiția e mama învățăturii.

Îmi place să regăsesc în el lucruri pe care le facem deja in Poke, dar abia acum aflu despre cât de proastă a fost experiența mea profesională la început de carieră. Aflu abia acum că am fost pe mâna unor oameni care, deși erau drăguți de felul lor (sau incercau sa fie), nu erau manageri foarte buni.

Una din temele recurente din podcast și din experiența mea profesională e legată de timpul petrecut în întâlniri.

Podcast-ul începe cu o serie de episoade despre cum cele mai imporante întâlniri din viața la birou sunt cele “one on one”,  doar intre șef si subaltern. Ar trebui să fie săptamanale, recurente, și să dureze nu mai mult și nu mai puțin de 30 de minute, indiferent de câți subalterni există (în anumite limite). Google spunea la un moment dat că limita (umană) e pe undeva pe la 6-7 subalterni, după care probabil one-on-ones devin all-consuming și nu mai ai timp pentru altceva. Amazon ziceau și ei că echipele ar trebui să fie suficient de mici cât să poți să le hrănești cu două cutii de pizza.

Dar evident că cea mai mare piedică în calea întâlnirilor astea e faptul că nimeni nu are timp pentru nimic, niciodată, pentru că toți suntem deja în alte întâlniri.

Mi-am adus aminte imediat de un studiu pe care l-am primit mai demult. Am senzația că e făcut pe niște designeri și e din S.U.A., dar mesajul e destul de clar (și aproape universal):

time spent in meetings vs. salary

Mai mulți bani = mai multe întâlniri

Imaginea e horror din două motive: cu toții știm sau avem întâlniri mega-ineficiente care ne consumă timpul și sufletul. Nimeni nu vrea o viață cu un salariu mai mare, dar plină de întâlniri oribile în care se vorbește prea mult, se iau decizii foarte puține, sau deloc, stăm pe scaun și de fapt nu mai ascultăm ce se spune pentru că suntem undeva departe din punct de vedere mental.

Și al doilea motiv e că oamenii care stau mult în întâlniri sunt management (middle sau senior), iar cei din management n-au reputații foarte bune, fiind frecvent percepuți ca deconectați de ce face restul lumii. N-am văzut o singură persoană sub 25 de ani care să creadă altceva 🙂

Țin minte că acum mai bine de cinci ani unul din foștii mei șefi mi-a zis că o să vină momentul în care va trebui să decid dacă vreau să fac tranziția de la individual contributor la manager sau nu. Implicația era simplă: dacă vrei un salariu mai mare, trebuie să devii o persoană care să poată să îi motiveze pe alții; nu să fii mereu albinuța muncitoare. That’s where the real skill is, zicea el.

Pentru unii de vârsta mea (și mai tineri) e un moment greu, dacă nu chiar deprimant date fiind percepțiile astea; mai ales dacă sunt genul de oameni care s-au apucat de o meserie tocmai pentru că le place să creeze și să fie mereu în control.

Am cunoștințe care s-au lovit de dilema “contributor” vs. “manager” devreme în carieră. Unii au ales să nu trebuiască să „deal with people” pentru că sunt dificili, dar salariul le-a rămas neschimbat sau a crescut un pic de tot.

Pe alții îi tentează ideea, dar li se pare că nu s-ar mai recunoaște pe ei înșiși dacă ar accepta schimbările. Practic, trebuie să faci doua lucruri pe care mulți adulți le refuză: să inveți lucruri noi (abilități de manager) și să lași ego-ul la o parte (cel care zice “nu există nimeni mai calificat decât mine să facă treaba asta”).

And I don’t blame them.

E foarte greu să fii un manager bun și să pari și „the good guy”.

Cineva spunea că poți să fii șeful cuiva, dar nu și prietenul lui. Iar neînțelegerile cu managerul sunt motivul numărul unu pentru care oamenii pleacă din companii. Nu colegii, nu cafeaua sau mâncarea din cantină, nu neapărat munca plictisitoare.

Doar că ce nu ți se spune devreme în carieră sau atunci când vrei să faci tranziția e că nimeni nu s-a născut manager: nu e un talent înnăscut (indiferent cât de încrezător te simți).

Nu ți se spune că există oameni care sunt foarte drăguți, empatetici și care te susțin și îți spun lucruri frumoase pe care vrei să le auzi, dar care nu sunt buni manageri.

Nu ți se spune că există oameni care abuzează de rolul și puterea pe care o au, nu ți se spune cum să îi recunoști și eviți, și ajungi să te obișnuiești cu ideea că ăsta e “management” sau că “așa e mediul de lucru la noi”.

Nu ți se spune cum ar trebui să se poarte un manager tough but fair – exigent dar cumsecade (nu prietenos). Nu ți se spune că managerul nu e nici “persoana care te pune să faci chestii” pe care ți le dă mură în gură, ci persoana care ar trebui să te motiveze, să iți ceară lucruri din ce în ce mai challenging, și să te ghideze în direcția bună fără să fii speriat de bombe toata ziua.

Leadership

Am avut juniori care au venit și au așteaptat instrucțiunile, și au fost surprinși să afle că e treaba lor să vină cu idei și să le încerce, iar treaba managerului e să îi ghideze. Schimbarea de mentalitate e dureroasă la început, dar odată ce-ai avut-o schimbă complet perspectiva asupra lucrurilor.

Pentru mine a durat un pic până să dau de un manager care să nu fie un micro-manager, să învâț de la ea și să încep să aplic, dar a fost și enlightening să ascult podcast-ul ăsta și să-mi dau seama cât de greșite erau filozofiile și teoriile oamenilor cu care am lucrat în trecut. Tata probabil ar fi zis “de ce nu mi-ai zis că te interesează? Că puteai să mă suni ca să iți spun toate astea!”

Cine se uită la imaginea aia și se sperie: da, întâlnirile vor fi multe, dar nu e așa de greu să schimbi traiectoria unei întâlniri dacă vrei. Nu, nu e atât de înspăimântător precum pare să devii manager, dar nu e nici atât de ușor precum pare.  Și nici oamenii care (cred că) fac lucrurile bine nu sunt perfecți, și mai au de învățat. Și banii o să vină și ei, doar că nu atât de repede precum te-ai aștepta 🙂

Primele impresii despre HoloLens

img_3319img_3318

 

 

 

 

 

Zilele trecute am avut norocul de a ne juca cu un HoloLens în birou. Colegii noștri din grup știu că suntem amatori de jucării și ne-au lăsat să vedem dacă stârnește interes. Mă bucur că am reușit să îl testăm, pentru că ne întrebăm în continuare dacă viitorul se îndreaptă spre AR sau VR. E un obiect fenomenal, mult mai sexy decât un Oculus Rift, dar nu cred că e gata pentru mainstream încă.

Din poze arată bine, în realitate e încă un obiect relativ greu dar care stă pe cap un pic mai confortabil decât un Oculus. Când zic „greu” nu înseamnă că te chinui să ții capul drept, ci doar că oricum capul e cea mai grea parte a corpului, așa că orice ai pune extra înseamnă că atârnă și mai greu. Microsoft zice vreo 500 g, realitatea momentan e că se simte mai greu de atât

Are două inele – inelul exterior conține tot ce înseamnă hardware, cel interior e cel care te lasă să adjustezi obiectul pe cap. Mi-a adus aminte de senzația pe care o ai când te duci să-ți faci un test de vedere și ți se încadrează fața într-un aparat. Am și eu o poză cu el pe cap but there’s nothing sexy about it, așa că o să sar peste asta 🙂

hololens-motherboard

Cea mai interesantă parte la hardware dar și cea mai misterioasă e procesorul HPU, sau Holographic Processing Unit, care ia în calcul datele pe care le primesc senzorii de pe HoloLens. Senzorii colectează informații despre mediul în care te afli, în ce direcție îți miști capul și cât de repede, la ce te uiți, unde e brațul tău în spațiu, etc. ca apoi să reflecte schimbările în timp real.

“This is done through the inertial measurement unit (IMU) which includes an accelerometer, gyroscope, and magnetometer. It’s this IMU, coupled with head tracking cameras, which enables HoloLens to understand where your head is and how it’s moving.” –  Lumia Conversations blog.

Îți dai seama destul de rapid că procesorul (mic așa cum e) analizează cantități enorme de informații la fiecare mișcare. Într-o lume ideală – și așa cum e prezentat de echipa de marketing – ești singur într-o cameră relativ goală, fără prea multe elemente de decor care să îți aglomereze câmpul vizual.

În realitate noi n-avem așa ceva și l-am încercat în mijlocul biroului unde i-am pus mult mai multe bețe în roate cu scaune și canapele în drum, dar s-a descurcat foarte bine 🙂  Prima reacție la programele cu care vine încărcat (un sistem solar și alte exemple de genul) e că e fenomenal de bun la a determina și se adapta la mediul înconjurător, oriunde ți-ai îndrepta capul.

Durează un pic până te obișnuiești cu gesturile pe care trebuie să le faci ca să interacționezi cu programul (un „pinch” pe care trebuie să îl faci ca la carte ca să funcționeze, ca în imaginea de mai sus, un pumn deschis și închis etc.) dar odată ce l-ai prins e ușor de manevrat.

„You put up your index finger like you’re telling someone to stop being a numpty, then you pinch it together with your thumb for what’s essentially the left click of a mouse. To head back to the main menu, you make a gesture Microsoft call ‘bloom’, holding your palm upwards in a fist and slowly spreading out your fingers like you’re threatening to nuke someone. You can also control it with your voice, using Cortana. ” (PCGamesN)

Dacă continuă în direcția asta, îmi închipui că programul Holo Studio, un program de manipulat obiecte în 3D, o să fie foarte interesant. Noi n-am avut Minecraft instalat pe el dar am auzit mulți oameni entuziasmați. Singura problemă e că HoloLens nu e virtual reality ci mixed reality (sau AR), așa că  trebuie să fii foarte bun la a ignora tot ce se întâmplă în jur ca să poți să te joci în liniște.

Cred că o să fie un device fenomenal în câțiva ani: procesorul nu dezamăgește, doar câmpul vizual ar trebui lărgit un pic. Problema nu e neapărat că aparatul nu e bun, e că vederea noastră periferică e mult prea bună și nu poate fi copiată așa de ușor. În HoloLens poți să vezi doar printr-un chenar relativ limitat care se află fix în fața ochilor tăi, dar nu și restul lumii pentru care trebuie să învârți capul destul de bine în toate direcțiile. Tot ce nu e în chenar e tăiat și un pic în coadă de pește, așa că mă uitam de multe ori la o jumătate de planetă într-un program care te lăsa să explorezi un întreg sistem solar.

HoloLens-1-specs

Mass-media din lume este dominată tot mai mult de știri negative

“Is the world as a whole becoming more negative, at least according to the news?

The New York Times exhibits a strong decade–long trend towards negativity from the early 1960s to the early 1970s, before recovering towards slight negativity, and has trended slightly more negative in recent years up to the 11 September 2001 attacks, which caused news to become sharply more negative in the following four years.

The New York Times has a strong U.S. focus, however, so the figure below shows the tone of all Summary of World Broadcasts news January 1979 to July 2010 (content after July 2010 was available only for articles mentioning one of the countries above), showing a steady, near linear, march towards negativity. ”

world news sentiment
Average monthly tone of Summary of World Broadcasts news content, January 1979–July 2010 (Y–axis are standard deviations from mean)

de aici.