De o lună în San Francisco

Azi dimineață am primit un mail neobișnuit de la Nextdoor, o aplicație care facilitează o comunitate online pentru locuitorii și vecinii din cartier. Poliția locală a postat un anunț cu un comunicat atașat în care spuneau că azi noapte un om a fost împușat și omorât la locul faptei. Spuneau că pe la ora 11 au răspuns la un apel pentru un caz de violență domestică, în zonă, și că au chemat un expert ca să să negocieze cu un individ care își ținea nevasta și copii minori în casă. Au tot vorbit ce-au vorbit până pe la ora două-trei noaptea, când respectivul n-a mai răspuns polițiștilor. Au intrat peste el în apartament și au tras. Omul murit mai încolo la spital, iar restul lumii OK (zic ei).

Sunt multe lucruri noi și greu de procesat în toată povestea asta, de la faptul că n-am mai întâlnit cazuri care să se termine așa, până la faptul că în San Francisco afli știrea de la poliție prin aplicația/forumul pe care îl folosesc o mare parte din vecinii din cartier.

Când locuiam în Manchester cazurile astea nu se terminau așa bine. La câteva case de unde stăteam prin 2009 un tip și-a omorât toată familia după care și-a luat viața și poliția nu s-a sinchisit să ne spună decât când am aflat din ziare, iar în cartierul mai „bun” în care m-am mutat prompt un om inocent a fost împușcat brutal în a doua zi de Crăciun. Cumva și în Londra în prima casă în care am stat niște oameni s-au înjunghiat fix sub geamul de la dormitorul meu în prima mea noapte acolo, și răspunsul poliției a fost că n-o să îl investigheze pentru că aveau deja prea multe cazuri. Știam că aici o să fie altfel, dar nu știam cât și cum.

San Francisco Market Street noaptea
Market Street ziua

M-am gândit că acum aproape o lună și jumătate am ajuns în San Francisco, dar n-am mai zis nimic de atunci. Am scris despre mutare când eram încă în România și nu-mi vine să cred ce repede a trecut timpul.  Încă n-am procesat complet faptul că sunt în altă țară, și probabil că o să mai dureze.

Am ajuns în SUA cu patru valize. Așa că din punct de vedere logistic mutarea a fost OK, dar ce-i drept ne pregăteam de aproape un an de zile, și am avut o lună să vând sau să scap de cât mai mult ca să călătorim doar cu valize. Mi-am promis să nu mai port așa de mult negru, să nu mai cumpăr haine până când ajung aici, și am aruncat sau donat cam tot ce aveam în casă și nu se potrivea cu clima din SF. Sau cum se zice aici, Marie Kondo’d that shit! Primele două săptămâni n-au fost grozave cât am trăit din valizele respective și mă trezeau cele mai ciudate zgomote sau sirene noaptea, dar după ce ne-am găsit un apartament într-un cartier liniștit (în ciuda poveștii de mai sus), lucrurile au început să se schimbe în bine.

Aici totul e mai mare, mai intens, mai ușor și mai convenient. E greu să explic fără să iau la puricat amănunte domestice, dar multe lucruri sunt mult mai bine gândite decât în Marea Britanie, cu mai multă grijă către detalii care fac viața mai ușoară, iar serviciile cu care interacționezi (inclusiv funcționarii publici) mai ușor de înțeles, sau oamenii mai comunicativi și nu răstiți. Cât de prietenoși sau nu sunt depinde de la stat la stat, dar faptul că e mai ușor de interacționat cam cu oricine e destul de universal. Orice lucru care îți elimină o sursă de stres e o îmbunătățire.

Bebelus feminist

Pe cât de simple sunt unele lucruri sau mai ușor de înțeles, sunt altele care necesită multă muncă și creează alt stres. Cam tot ce ține de lege sau contracte, finanțe și sănătate a ajuns la un nivel de complexitate care îi depășește pe cei mai mulți oameni. Să înțelegi cum îți funcționează asigurarea (pentru cei care au noroc și au) înseamnă să examinezi și să înțelegi tot sistemul. E cumva echivalentul mental al unei încercări de a dezasambla motorul și de a-l asambla la loc când nu ești mecanic sau poate doar amator, dar vrei să știi ce faci dacă rămâi în pană în mijlocul drumului.  Sunt multe lucruri sau servicii care în alte țări se întâmplă automat, sau cel puțin fără prea mult stres din partea individului. Sunt țări în care poți să stai relativ liniștit fără să te preocupi foarte tare de anumite aspecte ale vieții, dar nu neapărat și aici.

What Happened - Hillary Clinton
Sentimentul general in SF

Aici trebuie să fii o combinație de perspicace, dibace, inteligent, perserverent, comunicativ, încrezător în forțele proprii și să ai spirit antreprenorial sau inițiativă doar ca să exiști.  Ca să avansezi sau să devii cineva e cu totul altă poveste. La nivel micro și macro e o țară/cultură care pare să recompenseaze extroverții și oamenii cărora nu le e frică de (un pic de) risc. Diferența asta temperamentală e cea mai interesantă, și în același timp cea mai mare provocare venind din Marea Britanie: țara oamenilor care nu își exprimă sau încearcă să își suprime sentimentele și care au tendințe pasiv-agresive.

Știu (și simt) că o să mă schimb pentru că vreau și pentru că trebuie, dar nu știu cum încă. Sper să fie în bine, pentru că în SF ești mereu înconjurat de oameni mult mai inteligenți ca tine care te inspiră, dar sper să nu pierd valori și principii importante pentru mine pe drum.

Cum zicea Anthony Burrill, work hard and be nice to people. SF în mod deosebit e un loc în care toată lumea (care nu se laudă cu minciuna că muncește 80+ ore pe săptămână) mereu învață ceva lucru nou, ori învață cum să muncească mai inteligent în loc de mai mult, ca să devină un om mai bun și generos.

Mult mai multă lume trăiește sau încearcă să trăiască with intent, o frază care nu știu dacă se traduce bine cu intenție sau intenționat sau dacă se traduce at all. Sentimentul e de a avea un scop în viață care e doar al tău, și de a trăi în armonie și concordanță cu el (cât timp cât nu îi deranjezi pe cei din jur).

So, to living with (more) intent than until now.

Scrisoare către soră-mea, partea a 2-a

Dear sister,

Acum câțiva ani când ai intrat la liceu  îți scriam o scrisoare imaginară despre cum o să fie la liceu. Azi ai plecat la facultate în afara României. Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să stăm împreună în weekend-ul ăsta înainte să plec săptămâna viitoare, dar fără tine (și soț) am rămas singură și pe gânduri. Poate scrisorile astea o să devină un obicei.

Mă bucur că ți-ai ales o facultate care ți se potrivește, chiar dacă  nu e chiar PPE-ul pe care vroiai să îl faci. Știu că îți pasă de multe lucruri și crezi în ele cu tărie, și văd că ai aproape aceleași frustrări legate de semenii noștri pe care le aveam și eu la vârsta ta. Cum pot să fie așa de mulți așa de nepăsători sau apatici? Nu știu. Dar te admir pentru că nici în conversațiile și discuțiile pasionate pe care le avem în mașină, în familie, doar între noi, nu te lași bătută și ai mereu la îndemână niște argumente beton pe care le aduci de undeva din memorie.

Spre deosebire de scrisoarea aia scrisă când aveai 14 ani, înainte de liceu, acum e un pic mai clară distincția între ce te pasionează cu adevărat versus ce îți place sau doar sună atrăgător, dar nu are viitor. Acum ajung să cred că peste câțiva ani cu tine, cu mine cu un MBA și cu instictul (și norocul chior) al fratelui nostru poate o să putem să punem pe picioare un fel de afacere de familie. Să fim fiecare CEO, CFO și COO. N-ar fi un plan B rău în caz că lucrurile nu merg. Și dați fiind ultimi zece ani pe care i-am avut, nici nu cred că ne-am certa în privința deciziilor (dar nu știi niciodată).

Liceul n-a fost pomul lăudat. Ai văzut și tu. Dar cel puțin ați putut să faceți alegeri care nu existau pe vremea mea, și n-ai avut acel total brain freeze pe care l-am avut eu la matematică de era să pic BAC-ul. Gândește-te că poate o să îți faci prieteni mult mai mulți la facultate decât la liceu, și probabil vor fi. Păstrează legătura cu foștii colegi de liceu, fii un model pentru ei, și inspiră-i să-și dorească mai mult de la viață decât calea familiară soț-casă-mașină-copil-relație nefericită până fac 30 de ani.

Îmi place că te-ai apucat de make-up, și că (deși n-aș fi crezut) avem chestia asta în comun. Eu mai mult teoretic, pentru că cine are timp de make-up când mai degrabă ai dormi cele 20 de minute dimineața? O parte din mine se bucură secret că nu ești YouTube creator/influencer. Dar ar fi bine să fie mai mult decât un hobby, sau mai degrabă spus dacă te pricepi și îți place, caută o diplomă sau certificare în domeniu și du-l mai departe. Vezi cât de departe merge.

La facultate o să fie bine, și știu că abia aștepți să dai peste oameni din alte țări și culturi. O să ducă la un pic de tristețe atunci când devii mult mai internațional în gândire. Poate nu o să te simți acasă nici acolo dar nici în România. Poate o să simți că acasă e unde te simți cel mai fericită și unde valorile oamenilor cu care ești sunt apropiate de ale tale. Dar realitatea e că țările noastre încă sunt delimitate de granițe (uneori nedrepte), și că cei care conduc țările consideră că dacă te consideri un „cetățean al lumii” atunci nu eși un cetățean nicăieri. Sau, ‘if you believe you are a citizen of the world, you’re a citizen of nowhere’.

Mai călătorește prin România, în afara orașului nostru unde (n.b.: în mare) drumurile sunt asfaltate, apa e potabilă de la robinet, ai o toaletă în casă și supermarketul sau pizza delivery aproape. Călătorește în afara Europei, în afara țărilor noastre bogate din vest. Fii mai mult antropolog decât „turist”. Nu te duce în vacanțe unde tropăie aceleași hoarde de backpackers care distrug mediul sau se poartă urât cu localnicii, ca și cum le-ar fi servitori. Nu te duce în vacanțe care te țin prizonieră într-un hotel sau resort izolat de felul în care trăiesc oamenii cu adevărat. Și dacă vreodată pleci singură prin țări ca India ca să arăți că se poate, well, mai ia-ți măcar pe cineva cu tine.

Când o să dai de greu sau de singurătate în camera din campus, tot o să fim aproape: vreo zece ore de zbor departe și aproape tot atâtea de fus orar. Nu o să fie niciodată atât de rău încât să nu putem rezolva cu toții. Grupul nostru de Messenger o să prindă bine pentru crowdsourcing, și e OK să comunicăm doar prin poze sau emoji dacă nu găsim cuvintele.

Când o să se termine facultatea – pentru că știu că o să termini – atunci o să fie interesant. Ține minte că e ca în avion: trebuie să îți pui masca de oxigen ție întâi, indiferent câți prieteni îți faci la facultate. Nu știu cum o să arate Europa și lumea atunci, dar știu că trebuie să începi să te gândești la ce o să faci mai departe cu un an înainte să se termine. Și să te obișnuiești cu ideea că trebuie să înveți constant de-a lungul vieții. Nu primești diploma, pălăria, roba de absolvire și gata. Probabil că după vreo 5 ani (sau mai puțini) de practică în orice ai face, trebuie să înveți ceva nou sau să consolidezi ce știi deja. Cum se zice, „change is inevitable. Growth is optional.”

Dar știu că abia aștepți să crești intelectual, personal și spiritual.  O să fie fun.

Peste trei ani, probabil alt capitol – altă scrisoare.

Yours, sister.

Jurnal din România, August 2017

Am ajuns în România pentru două săptămâni, în pauza dintre Marea Britanie și Statele Unite. Am scris ceva în engleză despre faptul că de la mijlocul lui August mă mut în SUA și mă gândeam dacă să o traduc cu totul, dar nu cred că mai e cazul. Pe scurt, după zece ani de Marea Britanie o să mă mut în San Francisco cu soțul meu. Da, și asta e o altă chestie pentru altă dată.

Lumea mă întreabă ce s-a schimbat față de cum știam eu România.

Momentan nu pot să zic decât că mi-e bine.

Îmi place căldura. Pot să fie și 38 de grade, tot e mai bine decât cele 10 din Londra. Tot e mai bine decât „iarna” din San Francisco în August, când temperaturile sunt joase și nu corespund cu „vara” pe care și-o imaginează multă lume.

Orașul s-a schimbat, dar se schimbă mereu în bine, chiar dacă încet și nu uniform. Ultima oară când am venit nu am văzut așa de multă lume cu carduri contactless. Schimbările pe care oamenii nu le percep zi de zi le observ altfel.  Se repară multe lucruri, se construiesc, se strică altele, probabil se fură în timp ce se fac toate lucrurile astea dar progresul e vizibil. Nu știu unde să mai ies cu oameni, pentru că ce știam eu ori s-a închis, ori s-a mutat, ori s-a schimbat centrul de gravitație și ce e cool.

Îmi place Bucureștiul gol. Traficul nu-mi place, și știu că August e o excepție pentru că e sezon de concedii și escapade de weekend. Sunt mult mai multe mașini, și e clar că oamenii o duc bine – sau cel puțin suficient de bine ca să stea fiecare în câte o mașină. Când trec pe jos pe lângă coloane la orele de vârf nu văd decât câte o singură persoană în fiecare mașină.  Nu cred că îi place nimănui, dar e unul din aspectele care nu s-a schimbat foarte mult. Sunt mașini parcate peste tot, parcate peste alte mașini, și prea mulți oameni care opresc în mijlocul intersecțiilor sau unde nu trebuie, lăsând doar luminile de avarie; ca și cum mașina devine invizibilă dacă oprești în mijlocul drumului și pui avariile.

Oamenii din cafenele, supermarketuri și servicii sunt mult mai politicoși. Poate am avut eu prea puține interacțiuni ca să conteze, poate e vară, soare, și lumea mai optimistă, dar nu a fost loc în care să intru și să nu dea cineva bună ziua sau chiar să mulțumească. Acum câțiva ani nu era chiar așa, și sunt sigură de asta pentru că probabil am scris și pe aici.

Orașul e mai curat, și asta se vede de câțiva ani. Lumea pare surprinsă când zic asta, dar n-am văzut atâtea locuri cu steaming piles of garbage din care iese zeamă și pe care nu le culege nimeni, sau mizeriile lăsate de hoardele de oameni de la ora de vârf în Londra, care sunt cu greu culese de măturătorii de stradă. Norocul Bucureștiului că e proporțional mai mic și nu are atâția locuitori ca Londra, evident, dar cred că o mare parte se atribuie și serviciilor de salubrizare care își fac treaba.

Prea multă lume folosește Facebook pentru polemică, sau mai bine zis prea mulți oameni chiar iau Facebook și ce e pe Facebook în serios. Scriu postări kilometrice. Stau să își scrie comentarii, și se supără dacă nu răspunzi la comentarii. Spre deosebire de toți colegii mei care nu prea mai foloseau Facebook decât pentru dat „attend” la evenimente, pus o poză sau două din când în când și articole sau clipuri interesante. Oamenii de la Facebook se pot bucura de o audiență super engaged în România 🙂

Toată lumea rezolvă totul la telefon, tot timpul. N-am vorbit la telefon în ultimele trei luni cât am vorbit în România într-o zi. Am uitat că trebuie să zic „te pup” la lume, altfel unii se supără. Dacă nu pupi, nu e bine. E ceva în neregulă? S-a întâmplat ceva? Te-am supărat?

Toată lumea pe care am întâlnit-o vorbește de coduri galbene, portocalii și roșii. Pensionarii tot se plimbă pe strada în miezul zilei, pentru că…ăă…carpe diem?

Cafeaua e scumpă, raportat la salarii. Mă gândeam că în Londra nu e OK că un cold brew e £3.50, lumea se cam revoltă că un flat white e £3 dar am ajuns aici unde e 15 lei un cold brew, și nu foarte departe. Și totuși salariile…Dar aștept să ajungă în România nebunia cu nitro brew care e acum în plină desfășurare în SUA și UK. Atunci mai vedem.

Seara e cald, și am uitat ce bine e să poți să te lungești la vorbă la o terasă fără să trebuiască să coordonezi calendarul, locul și rezervarea la restaurant cu alte persoane.