San Francisco după jumătate de an

Suntem în San Francisco de 7 luni. Primesc multe întrebări despre asta de la cunoscuți, printre care cel mai des: “Îți place?” Și nu știu dacă întrebarea e cea mai bună, dar sunt recunoscătoare că suntem aici.

Sunt multe lucruri care nu îmi plac deloc și nu le plac multor alți oameni de aici. Din varii motive localnicii și aleșii lor nu le rezolvă sau nu vor să le rezolve, cam ca peste tot pe unde am locuit. Multe din dilemele și motivele pentru care lucrurile nu se schimbă sunt foarte similare, dacă nu aproape identice; case, unde le construim, cum rezolvăm problema transportului în comun, cum facem să fie școlile și programa mai bună, etc. Dar sunt și excepții, și nu știu dacă o să le înțeleg vreodată. Sau mai bine zis, chiar dacă o să le înțeleg aș vrea să nu mă complac atunci când o să ne luăm cetățenie.

N-o să reușesc doar printr-o postare să descriu un oraș cu tot cu locuitorii, și nici descrierea cartierului sau clădirii în care stau n-ar fi reprezentativă. O să zic doar că la categoria probleme de neînțeles se află situația oamenilor fără adăpost combinată și problema siringilor și a drogurilor.  Nicio poveste nu m-a pregătit suficient pentru experiența din San Francisco.

N-o să uit niciodată cele trei incidente separate cu bărbați cu diverse probleme severe de sănătate mentală care au aruncat cu obiecte în mine sau înspre mine, în miezul zilei, în miezul orașului. N-o să uit niciodată experiența de a fi urmărită până la stația de autobuz sau intrarea într-o clădire de două femei care probabil vedeau pe altcineva când se uitau la mine, din același motiv ca mai sus. N-o să uit nici momentul în care așteptam să trec strada într-o intersecție aglomerată, când un om al străzii trece pe roșu și țâșnește în fața unei mașini. Mașina abia îl ocolește, dar bărbatul care așteaptă lângă mine dă din cap și zice că “ar fi trebuit să îl lovească. Îmi pare rău, dar ăsta adevărul.” După care ne-am văzut amândoi de drum, el senin și eu șocată și fără cuvinte.

Tensiunile ocazionale creează senzația că tot orașul e ca un vulcan gata să erupă dintr-o combinație de furie,  indignare și nepăsare. Dar viața își continuă ritmul, slujbele în tehnologie apar în continuare (și o să se tot mute spre alte state, cu tot cu oamenii care nu își pot permite să locuiască aici), populația de tineri de 20-și-ceva care lucrează în tech se reînnoiește în fiecare an cu un val nou de absolvenți sau nou-veniți din alte state și țări.

Mă bucur că am ajuns aici la vârsta de aproape 30 de ani pentru că dacă aș fi fost cu zece ani mai mai tânără poate nu aș fi apreciat oportunitatea la fel. Partea bună la San Francisco e că e orașul infinit cum îi zice Rebecca Solnit, care are parcă o infinitate de comunități, nișe și posibilități pe care ți le pune la dispoziție dacă vrei să le cauți.

Pentru o vreme poți să trăieși viața neinhibat, pe ce film vrei tu, fără să fii judecat pentru alegerile tale personale la fel de aspru ca în alte orașe. E un oraș suficient de mare și fragmentat încât poți să găsești oameni cu care să lucrezi peste 100 de ore pe săptămână și să te închizi într-o cameră peste weekend ca să dezvolți o idee, și e la fel de posibil să găsești oameni care în fiecare vineri la 3 fug din birou ca să prindă autostrada goală până în Tahoe, unde se schiază. Și e la fel de posibil să le combini pe amândouă, într-un work-life balance tipic Californiei.

Aproape toată lumea are o idee și câteva proiecte la activ: ceva artistic, o idee de business, un framework Javascript, sau muncesc și meșteresc în weekend pentru un startup care plătește cu ora. Unii o fac pentru bani, alții o fac pentru un ideal anume, alții doar pentru că se poate. Toată lumea are idei aici, dar descoperi foarte repede că nu contează decât dacă le dezvolți. Foarte puțini oameni au de fapt disciplina, puterea de convingere, capacitatea de a reflecta asupra propriilor gesturi și inteligența emoțională necesară ca să le execute până la capăt.

Februarie 2018, Dolores Park

E interesant și onorabil că în numele ideilor (și banilor) sunt mulți oameni care încearcă să devină mai disciplinați, mai inteligenți, mai sănătoși  prin tot felul de idei. Se încearcă totul de abonamente la cutii cu nootropice până la re-inventat conceptele stoicilor, tradus aforismele lui Marcus Aurelius pentru sec XXI sau închinat la altarul zeului productivității Tim Ferriss.

If you work at a startup in San Francisco, you are like the guy selling plastic souvenirs at the Eiffel tower. Everyone at the Eiffel tower is selling plastic souvenirs.

An honest guide to San Francisco startup life 

E grozav să fii înconjurat de o grămadă de oameni inteligenți, dintre care cei mai mulți cu intenții oneste. Mă bucur că lucrez cu, și învăț despre subiecte pe care le caut de ani de zile: inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning). Dar e straniu că atât de mulți oameni reușesc să co-existe în același chenar de 7 pe 7 mile, cât e San Francisco (pentru că conviețuit pașnic sigur nu se aplică 100% din timp).

Zona Bay Area nu e singurul loc de pe lume în care să poți lucra sau excela în tehnologie și alte domenii apropiate, dar e plin de oameni care acceptă faptul că pentru a avea o idee grozavă trebuie să fii confortabil cu ideea că vei trece printr-o perioadă în care o să pari un pic ridicol în ochii altora. Nu toată lumea reușește, ceea ce e perfect previzibil, dar e un loc în care ambiția e contagioasă și e minunat să treci prin experiența asta-cel puțin pentru o vreme.

Așa că pe măsură ce scriu și mă gândesc la ea, răspunsul cel mai potrivit la întrebarea “îți place?” e o versiune de “îmi place, într-un interval bine determinat” sau “îmi place pentru faza prin care trec acum prin viață: pentru persoana care sunt acum și pentru persoana care vreau să devin.” Mai încolo o să vedem.

Două filme despre algoritmi

Unul din weekend-urile trecute ne-am uitat la documentarul AlphaGo. Până atunci nu știut să apreciez sau să conceptualizez cât de popular e Go în Asia și cât de semnificativ a fost meciul pentru ambele tabere: om vs. program.

După ce l-am văzut m-am întrebat cum l-au perceput alți oameni și ce gânduri le-a stârnit. Poate unii l-au urmărit din inerție și curiozitate, cum apar tot felul de recomandări în Netflix la care ajungi să te uiți și nu știi de ce. Poate unii l-au urmărit ca orice alt documentar despre sport în care evaluezi jucătorii, echipele și ții cu unul sau altul.

Cei pe care îi știu în Bay Area și Silicon Valley l-au urmărit cu un interes și oarecare gelozie profesională. Nu știu multe start-up-uri sau companii de aici care să nu lucreze în inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning).

„Machine learning has become an essential component to many different products. Whether it’s automating responses to inbound sales queries, identifying expense reports for audit, or surfacing anomalies in data, machine learning improves workflow software. To date, most software imbued with machine learning reduces costs rather than increase revenues. By and large, the most frequent applications of machine learning today are efficiency applications – automating the high-volume rote processes and reducing costs. If you looking to build a machine learning based company, find a really expensive internal process and automate it. Helping workers do more with less is always a compelling value proposition, provided the savings are large enough.”

How To Identify A SaaS Market That Machine Learning Will Disrupt

O mare parte din noi facem lucruri care elimină nevoia de oameni care să îndeplinească activități triviale și repetitive, dar viziunea e să  înlocuiască nevoia de oameni cu totul.

Suntem departe de viitorul de care vorbesc cei din media și suntem conștienți de limitările omenești care stau în cale. Lipsește talentul pentru că nu avem suficienți oameni talentați care să se priceapă la cele trei subiecte menționate mai sus și lipsesc exemplele pozitive și educația pentru cei care vin din urmă. Uneor mă gândesc că dacă m-aș regăsi în fața unei clase de elevi de 14 ani care îmi vor sfatul, aș vrea să-i pot face să conștientizeze ce vine din punct de vedere tehnologic și să găsesc exemple care să îi motiveze să vrea să învețe.

Aici mă bucur că există internetul. O să las câteva exemple care îmi plac, dintr-o mare de filme care nu cred că sunt grozave. PS: Kurzgesagt are subtitrări în română. Celălalt nu avea, dar am zis să contribui ceva la discuție așa că i-am adăugat eu. Cine vrea să contribuie niște subtitrări mai bune e invitatul meu 🙂

Cartile mele din 2017

De obicei scriam despre cărți pe măsură ce le citeam, dar anul ăsta am luat pauză din cauza mutatului. Mă revanșez cu o listă a cărților citite în 2017: mai mult non-ficțiune, cu excepția unei serii SF care mi-a plăcut atât de mult încât am citit-o prea repede 🙂

Ce-am citit pentru muncă

Am petrecut mult timp citind interviuri și cărți legate de muncă, așa că o să scriu despre ele primele ca să scap de asta. Cine e interesat de product management sau despre ce facem în San Francisco probabil o să găsească ceva aici. Cine nu poate să sară peste categoria asta.

Am citit sau recitit câteva din bibliile Agile. Cineva din România mă tot întreba dacă nu vreau să mă întorc, să fiu consultant de comunicare într-o agenție. I-am zis că sunt product manager. M-a întrebat ce-i aia, eu i-am spus, și cred că i s-a părut că vorbeam o limbă străină. Așa că o să recomand doar o carte de introducere: Scrum: a Breathtakingly Brief and Agile Introduction de Chris Sims și Hillary Johnson.

Pentru interviurile de product manager mi-a fost mai utilă Decode and Conquer” de Lewis Lin decât Cracking the PM Interview”, care are ceva vechime. Ambele merită citite pentru context.

În ceea ce privește “cum se lucrează la case mai mari” (sau ceva în genul), a fost bine să recitesc Intercom on product Management” actualizat cu ilustrații mai frumoase decât ediția pe care o citisem acum un an, și să consult The Product Book” de Product School, o organizație locală pentru pregătirea product managerilor și a analiștilor de date. Ambele sunt cărți electronice gratuite, mult mai bine decât sa dai 4.000 $ din buzunarul tău sau ai companiei ca să te duci la cursurile Product School, oricât de bune ar fi ele.

Am citit doar o carte legate de cercetare anul ăsta, mai mult din greșeală. Înainte să intrăm la interviul pentru viza de State, un tip care stătea la coadă în fața noastră la Ambasada Statelor Unite din Londra citea o carte numită Talking to Humans” de Giff Constable. M-am luat după titlul cărții la prima vedere și mi s-a părut un loc și moment interesant să citești o carte care să te pregătească pentru „vorbit cu oameni” fix înainte să intri la interviul consular. Dar când am cercetat-o ​​mai amănunțit acasă, sa dovedit a fi un ghid decent pentru cum să faci cercetare de piață.

On Writing Well de William Zinsser m-a ajutat în eforturile mele de a scrie mai bine (în engleză). Cred că abilitatea de a comunica în mod clar și cu precizie e una dintre cele mai importante abilități pe care le poți stăpâni, iar Zinsser are câteva principii de bază care completează sfaturile din cartea „Elements of Style de Strunk & White și cele mai recente “Eats, Shoots, & Leaves” sau chiar și parodia Elements of F*cking Style.

Ce-am citit pentru mine

Ficțiune

Cum ziceam, am citit doar un autor de ficțiune anul ăsta: Cixin Liu cu trilogia SF The Three-Body Problem, tradusă in limba engleza de Ken Liu. Am desființat-o pe toată în doar câteva zile, în timpul unui val de căldură dogoritor în România din vara asta. Dacă tot mi-era cald și nu puteam să mă mișc, m-am înființat în pat cu telefonul băgat în priză 24/7, niște apă rece ca să nu simt că se încinge telefonul și am trecut prin ele poate un pic prea repede.

O grămadă de oameni din recenziile online s-au plâns că nu le-au plăcut „personajele superficiale”. Eu nu citesc SF de obicei așa că nu pot să decid cât de memorabile sau nu au fost personajele față de restul cărților SF, dar cartea a câștigat un premiu Hugo și Barack Obama aparent a spus că e “plină de imaginație, foarte interesantă”. Eu a) n-am citit-o (doar) pentru personaje, b) nu aveam așteptări și nici idei preconcepute despre controversele premiilor SF și nici c) „ce propagandă SF au mai scris chinezii” (tot din secțiunea „comentarii de pe internet” DAR mi-a plăcut. Și se pare că îi fac și un film în curând la ea acasă.

Pentru mine: Alte non-ficțiune

După ce ne-am mutat în San Francisco mi-a plăcut și m-a consolat cartea Transitions: Making Sense of Life’s Changes” de William Bridges. Am aplicat unele din lecțiile din ea și am scris în mai mult detaliu în engleză într-o postare de pe Medium.

Am mai citit două cărți vechi despre gestionarea emoțiilor și a comunicării mai bune la locul de muncă și în relațiile cu ceilalți. Prima se numește The Tools” de Phil Stutz și Barry Michels, doi psihoterapeuți care împreună au peste 40 de ani de experiență. A doua se numește Nonviolent Communication de Marshall B. Rosenberg, un psihoterapeut care și-a dedicat viața conceptului de comunicare nonviolentă și atelierelor care să-i ajute pe oameni să-si înțeleagă trăirile, verbalizeze emoțiilor și să își comunice dorințele altora în așa fel încât să obțină rezultate.

Ce aș vrea să citesc în 2018

Mai mult ficțiune! Mi-ar plăcea să găsesc o carte bogată, plimă de imaginație și personaje fascinante precum Traveler of the Century de Andres Neuman (citit câțiva ani în urmă, abia am reușit să-i dau drumul, nu am mai citit ceva la fel de bun de atunci).

Traducătorul lui Cixin Liu, Ken Liu, e și el un autor de SF care a primit propriile lui premii (mai e și avocat și programator). The Paper Menagerie este o colecție de povestiri scurte care mi-a fost recomandată de mai multe surse, așa că trece pe listă.

Dar încă atât de multe cărți de ficțiune care sună bine
Robert Sapolsky este DUMNEZEU: nu din cauza felului în care arată, ci din cauza subiectului pe care îl predă. “Behave” e magnum opus-ul lui. Dacă ați auzit vreodată cursurile lui de la Stanford, veți ști că scrie exact cum predă și sună în realitate. Scrisul lui poate fi o provocare daca nu-i poți imagina că-i auzi vocea ca narator în cap, dar cred că e o carte la fel de provocatoare ca Homo Deus și/sau Sapiens. Studiul biologiei evoluționare (evoluționiste?) te face să te gândești din ce în ce mai mult la comportamentul uman de zi cu zi.

Mă întreb când o să ne dăm seama că o mare parte din comportamentele pe care le excludem și pedepsim își au sursa într-un creier și corp pe care încă nu le putem descifra 100% în ciuda eforturilor. Și mă întreb în ce moment ne vom uita înapoi la experimentele noastre cu antidepresive, închisoare și alte pedepse ca fiind comportamente barbare, așa cum acum ne gândim că lobotomiile au fost mega sinistre.

Tot legat de scris mai bine, am văzut și auzit pe un podcast Economist că Emmy J. Favilla (Global head of copy la Buzzfeed și autorul ghidului lor de stil) a scris A World WithoutWhom”: The Essential Guide to Language in the Buzzfeed Age”. Vreau să o citesc doar ca să descopăr de ce și cum am ajuns într-o lume în care (noi cei care stăm prea mult pe internet) putem să înțelegem asta:

Pe final, mă interesează Twitter and Tear Gas de Zeynep Tufecki, dar mă întreb dacă o să ajung să o citesc sau doar îmi place ideea. Am citit o parte din opiniile ei pentru New York Times ca să văd cum privește un academician social media, diseminarea informațiilor și mobilizarea oamenilor pe internet în timpul protestelor. Sunt curioasă dacă o să explice mai mult în carte sau e doar o versiune mai lungă a unor articole din New York Times.

Voi ce-ați citit sau vreți să citiți?

Cozonac v1

Una din amintirile mele favorite din copilărie și apoi din fiecare concediu de iarnă petrecut în România e etapa în care bunica mea se apuca de făcut cozonaci în ajun de Crăciun. Ea se trezea mereu devreme și își vedea de treabă în bucătărie; eu mă trezeam pe la ora 8, de obicei din cauza diferenței de fus orar: reușeam să dorm doar până la 6 ora din capul meu, din Marea Britanie. Dar la ora 8 coca era deja la crescut într-un castron de plastic imens cu niște straturi prosoape de mâini întinse deasupra, bucătăria era caldă de la cuptorul pornit, totul mirosea a coajă de lămâie, portocală și esențe de tot felul și ușa spre casă trebuia să stea închisă. Nu cumva să intrăm și să ieșim prea des ca să facem curent sau mai rău, să deschidem și ușa de la casă ca să aducem frig; altfel nu mai crește cozonacul.

cozonac moldovenesc
Cozonacul bunicii, 2008

De-a lungul anilor ideea de Crăciun și sărbători s-a schimbat dar cozonacul și mersul în România de Crăciun nu. Până anul ăsta, când n-am mai venit de Crăciun din San Francisco. Drumul e lung, noi abia ne-am mutat aici la sfârșitul lui August și eu abia am început să lucrez de câteva săptămâni. Problema cu peisajul ăsta e că lipsește cozonacul.

Așa că după cel puțin 20 de ani în care m-am uitat la bunica mea cum făcea cozonac și mi-a explicat probabil tot de atâtea ori verbal, speranța era că poate am ținut minte ceva din toată povestea cu cozonacul cât să fac unul al meu. Mă speria ideea de a mă trezi la șase în ajun de Crăciun să îl fac, dar am mers pe principiul „casa mea, regulile mele” și mi-am spus că trebuie să mai lucrez la obiectivul meu de a găti ceva nou în fiecare lună. După ce am gătit cu success vreo patru feluri pentru tot atâția oameni de Thanksgiving, m-am simțit pregătită să abordez cel mai greu subiect din catalogul culinar românesc de Crăciun: cozonac v1.

Cozonac v1

N-am urmat același proces pentru organizat gătitul ca de Thanksgiving (mai puține variabile), dar povestea s-a derulat  mai puțin stresant decât mă așteptam:

  1. Am pornit de la premiza că gătitul e nu e o artă, ci o știință: dacă nu urmezi pașii exact așa cum zice rețeta, n-o să iasă și o să ajungi pe Google sau YouTube căutând „cozonac de ce nu crește” sau ceva similar. E un lucru cert, dar e motivul pentru care mie îmi place să gătesc mai mult decât să fac prăjituri și torturi: ai mai multe oportunități să improvizezi atâta timp cât știi niște reguli de bază.
  2. Am început suficient de devreme ca să se încălzească bucătăria și să ajungă toate ingredientele la temperatura camerei. Nu m-am trezit la șase ca să fac totul, dar vroiam să am cozonacul gata înainte să se facă noapte pe 24. Cum zice Andy Grove în High Output Management: „găsește constrângerea care te limitează cel mai mult și organizează totul în jurul ei” (originalul: „find the limiting step, then schedule other work around it on your calendar”). Cea mai mare problemă e aluatul: dacă nu crește, nu prea ai cozonac. Ca să crească aluatul, există mai multe constrângeri care merg mână în mână: trebuie să fie cald în camera în care crește și ingredientele trebuie să fie la temperatura camerei (ouă, lapte, unt, tot). Încălzitul și transferul de căldură durează cel mai mult, motiv pentru care unii lasă ingredientele afară peste noapte. Noi nu. Le-am lăsat dimineața, am ieșit să iau esențe de care nu găsisem în supermarket, și m-am apucat abia după prânz. Cozonacul mai are el niște constrângeri: făina trebuie cernută (altfel o să iasă niște bule de făină în aluat când se amestecă ingredientele uscate cu cele lichide) și aluatul trebuie amestecat energetic cel puțin 20-25 de minute.
  3. Am improvizat pe alocuri, dar nu cu elementele cheie: 
    • Rețetele din România folosesc cuburi de drojdie proaspătă (25 de grame la 500 de grame de făină) care aici nu se găsește. În mod normal drojdia proaspătă se activează cu lapte un pic cald (temperatura camerei, remember), se pune o mână de făină peste și aștepți să se facă (cine a făcut pâine cu maia știe). Rezultatul se amestecă în restul de făină și mai aștepți cel 1.5-2h până crește aluatul cu totul. Nu și cu drojdia instant pe care o avem noi la pachete de 7g, echivalentul a 25 de grame de drojdie proaspătă! Am sărit etapa activatului, am amestecat-o direct în făină, am lăsat-o să crească 2 ore și au ieșit doi cozonaci dintr-un kilogram de făină. Nu e rău deloc.
    • A doua improvizație a fost că n-aveam răzătoare pentru coaja de lămâie și portocală (n-a fost o prioritate când ne-am mutat) , dar s-a rezolvat totul cu un cuțit normal și câteva minute de tocat fin.
    • A treia improvizație a fost că nu folosim zahăr rafinat, ci zahăr din nucă de cocos. Am folosit aceeași cantitate (ca și cum ar fi fost zahăr alb) și singura diferență notabilă e că aluatul s-a colorat brun/caramel și nu mai e galbenul pufos pe care lumea îl știe de la gălbenușuri plus făină 🙂
  4. Am făcut A/B testing pe umplutură: nucă măcinată simplă vs. nucă cu stafide cu rom și cacao. Versiunea A e preferata lui Vlad, care nu e fan versiunii B, a mea . Am văzut rețete care folosesc și alte dulciuri (rahat) sau Nutella, fără nucă (varianta favorită a sorei melei) dar nu cred că ne apropiem de ele anul ăsta. Testul următor probabil o să conțină alune de pădure măcinate cu bucăți de ciocolată (nu pudră de cacao). Și o să testăm pe alți români din SF care se oferă voluntari 🙂

Cozonac v1: a meritat sau nu?

După 5 minute de interpretat rețeta de pe mail a bunicii mele, 20 minute de pregătit ingredientele, 30 minute de bătut aluatul, 2 ore de crescut, 5 minute de filme pe YouTube cu cozonaci moldoveneși, 50 minute de cuptor plus vreo 3-4 rifturi în Diablo între a ieșit cozonacul pe la șase-șapte seara, aka după vreo patru ore.

Cozonac v1, 2017
Cozonac v1, 2017
Temperatura interna dupa 50 de minute

Mă simt ca și cum am trecut printr-un rit de inițiere. Gustul sigur a meritat, efortul a meritat și el.

Ce aș face diferit la cozonac v2?

Mi-aș lua răzătoare. Și niște forme de cozonac mai mari, pentru că anul ăsta n-am avut și a dat pe afară. Și aș face de două ori mai mult, cu mai multe umpluturi, chiar dacă nu am fizic spațiu să manipulez aluatul și să îl las să crească. Acum chiar că mă transform în ai mei.

Crăciun fericit 🙂