Două filme despre algoritmi

Unul din weekend-urile trecute ne-am uitat la documentarul AlphaGo. Până atunci nu știut să apreciez sau să conceptualizez cât de popular e Go în Asia și cât de semnificativ a fost meciul pentru ambele tabere: om vs. program.

După ce l-am văzut m-am întrebat cum l-au perceput alți oameni și ce gânduri le-a stârnit. Poate unii l-au urmărit din inerție și curiozitate, cum apar tot felul de recomandări în Netflix la care ajungi să te uiți și nu știi de ce. Poate unii l-au urmărit ca orice alt documentar despre sport în care evaluezi jucătorii, echipele și ții cu unul sau altul.

Cei pe care îi știu în Bay Area și Silicon Valley l-au urmărit cu un interes și oarecare gelozie profesională. Nu știu multe start-up-uri sau companii de aici care să nu lucreze în inteligenţă artificială, învăţare automată (machine learning) sau învăţare profundă (deep learning).

„Machine learning has become an essential component to many different products. Whether it’s automating responses to inbound sales queries, identifying expense reports for audit, or surfacing anomalies in data, machine learning improves workflow software. To date, most software imbued with machine learning reduces costs rather than increase revenues. By and large, the most frequent applications of machine learning today are efficiency applications – automating the high-volume rote processes and reducing costs. If you looking to build a machine learning based company, find a really expensive internal process and automate it. Helping workers do more with less is always a compelling value proposition, provided the savings are large enough.”

How To Identify A SaaS Market That Machine Learning Will Disrupt

O mare parte din noi facem lucruri care elimină nevoia de oameni care să îndeplinească activități triviale și repetitive, dar viziunea e să  înlocuiască nevoia de oameni cu totul.

Suntem departe de viitorul de care vorbesc cei din media și suntem conștienți de limitările omenești care stau în cale. Lipsește talentul pentru că nu avem suficienți oameni talentați care să se priceapă la cele trei subiecte menționate mai sus și lipsesc exemplele pozitive și educația pentru cei care vin din urmă. Uneor mă gândesc că dacă m-aș regăsi în fața unei clase de elevi de 14 ani care îmi vor sfatul, aș vrea să-i pot face să conștientizeze ce vine din punct de vedere tehnologic și să găsesc exemple care să îi motiveze să vrea să învețe.

Aici mă bucur că există internetul. O să las câteva exemple care îmi plac, dintr-o mare de filme care nu cred că sunt grozave. PS: Kurzgesagt are subtitrări în română. Celălalt nu avea, dar am zis să contribui ceva la discuție așa că i-am adăugat eu. Cine vrea să contribuie niște subtitrări mai bune e invitatul meu 🙂

Cartile mele din 2017

De obicei scriam despre cărți pe măsură ce le citeam, dar anul ăsta am luat pauză din cauza mutatului. Mă revanșez cu o listă a cărților citite în 2017: mai mult non-ficțiune, cu excepția unei serii SF care mi-a plăcut atât de mult încât am citit-o prea repede 🙂

Ce-am citit pentru muncă

Am petrecut mult timp citind interviuri și cărți legate de muncă, așa că o să scriu despre ele primele ca să scap de asta. Cine e interesat de product management sau despre ce facem în San Francisco probabil o să găsească ceva aici. Cine nu poate să sară peste categoria asta.

Am citit sau recitit câteva din bibliile Agile. Cineva din România mă tot întreba dacă nu vreau să mă întorc, să fiu consultant de comunicare într-o agenție. I-am zis că sunt product manager. M-a întrebat ce-i aia, eu i-am spus, și cred că i s-a părut că vorbeam o limbă străină. Așa că o să recomand doar o carte de introducere: Scrum: a Breathtakingly Brief and Agile Introduction de Chris Sims și Hillary Johnson.

Pentru interviurile de product manager mi-a fost mai utilă Decode and Conquer” de Lewis Lin decât Cracking the PM Interview”, care are ceva vechime. Ambele merită citite pentru context.

În ceea ce privește “cum se lucrează la case mai mari” (sau ceva în genul), a fost bine să recitesc Intercom on product Management” actualizat cu ilustrații mai frumoase decât ediția pe care o citisem acum un an, și să consult The Product Book” de Product School, o organizație locală pentru pregătirea product managerilor și a analiștilor de date. Ambele sunt cărți electronice gratuite, mult mai bine decât sa dai 4.000 $ din buzunarul tău sau ai companiei ca să te duci la cursurile Product School, oricât de bune ar fi ele.

Am citit doar o carte legate de cercetare anul ăsta, mai mult din greșeală. Înainte să intrăm la interviul pentru viza de State, un tip care stătea la coadă în fața noastră la Ambasada Statelor Unite din Londra citea o carte numită Talking to Humans” de Giff Constable. M-am luat după titlul cărții la prima vedere și mi s-a părut un loc și moment interesant să citești o carte care să te pregătească pentru „vorbit cu oameni” fix înainte să intri la interviul consular. Dar când am cercetat-o ​​mai amănunțit acasă, sa dovedit a fi un ghid decent pentru cum să faci cercetare de piață.

On Writing Well de William Zinsser m-a ajutat în eforturile mele de a scrie mai bine (în engleză). Cred că abilitatea de a comunica în mod clar și cu precizie e una dintre cele mai importante abilități pe care le poți stăpâni, iar Zinsser are câteva principii de bază care completează sfaturile din cartea „Elements of Style de Strunk & White și cele mai recente “Eats, Shoots, & Leaves” sau chiar și parodia Elements of F*cking Style.

Ce-am citit pentru mine

Ficțiune

Cum ziceam, am citit doar un autor de ficțiune anul ăsta: Cixin Liu cu trilogia SF The Three-Body Problem, tradusă in limba engleza de Ken Liu. Am desființat-o pe toată în doar câteva zile, în timpul unui val de căldură dogoritor în România din vara asta. Dacă tot mi-era cald și nu puteam să mă mișc, m-am înființat în pat cu telefonul băgat în priză 24/7, niște apă rece ca să nu simt că se încinge telefonul și am trecut prin ele poate un pic prea repede.

O grămadă de oameni din recenziile online s-au plâns că nu le-au plăcut „personajele superficiale”. Eu nu citesc SF de obicei așa că nu pot să decid cât de memorabile sau nu au fost personajele față de restul cărților SF, dar cartea a câștigat un premiu Hugo și Barack Obama aparent a spus că e “plină de imaginație, foarte interesantă”. Eu a) n-am citit-o (doar) pentru personaje, b) nu aveam așteptări și nici idei preconcepute despre controversele premiilor SF și nici c) „ce propagandă SF au mai scris chinezii” (tot din secțiunea „comentarii de pe internet” DAR mi-a plăcut. Și se pare că îi fac și un film în curând la ea acasă.

Pentru mine: Alte non-ficțiune

După ce ne-am mutat în San Francisco mi-a plăcut și m-a consolat cartea Transitions: Making Sense of Life’s Changes” de William Bridges. Am aplicat unele din lecțiile din ea și am scris în mai mult detaliu în engleză într-o postare de pe Medium.

Am mai citit două cărți vechi despre gestionarea emoțiilor și a comunicării mai bune la locul de muncă și în relațiile cu ceilalți. Prima se numește The Tools” de Phil Stutz și Barry Michels, doi psihoterapeuți care împreună au peste 40 de ani de experiență. A doua se numește Nonviolent Communication de Marshall B. Rosenberg, un psihoterapeut care și-a dedicat viața conceptului de comunicare nonviolentă și atelierelor care să-i ajute pe oameni să-si înțeleagă trăirile, verbalizeze emoțiilor și să își comunice dorințele altora în așa fel încât să obțină rezultate.

Ce aș vrea să citesc în 2018

Mai mult ficțiune! Mi-ar plăcea să găsesc o carte bogată, plimă de imaginație și personaje fascinante precum Traveler of the Century de Andres Neuman (citit câțiva ani în urmă, abia am reușit să-i dau drumul, nu am mai citit ceva la fel de bun de atunci).

Traducătorul lui Cixin Liu, Ken Liu, e și el un autor de SF care a primit propriile lui premii (mai e și avocat și programator). The Paper Menagerie este o colecție de povestiri scurte care mi-a fost recomandată de mai multe surse, așa că trece pe listă.

Dar încă atât de multe cărți de ficțiune care sună bine
Robert Sapolsky este DUMNEZEU: nu din cauza felului în care arată, ci din cauza subiectului pe care îl predă. “Behave” e magnum opus-ul lui. Dacă ați auzit vreodată cursurile lui de la Stanford, veți ști că scrie exact cum predă și sună în realitate. Scrisul lui poate fi o provocare daca nu-i poți imagina că-i auzi vocea ca narator în cap, dar cred că e o carte la fel de provocatoare ca Homo Deus și/sau Sapiens. Studiul biologiei evoluționare (evoluționiste?) te face să te gândești din ce în ce mai mult la comportamentul uman de zi cu zi.

Mă întreb când o să ne dăm seama că o mare parte din comportamentele pe care le excludem și pedepsim își au sursa într-un creier și corp pe care încă nu le putem descifra 100% în ciuda eforturilor. Și mă întreb în ce moment ne vom uita înapoi la experimentele noastre cu antidepresive, închisoare și alte pedepse ca fiind comportamente barbare, așa cum acum ne gândim că lobotomiile au fost mega sinistre.

Tot legat de scris mai bine, am văzut și auzit pe un podcast Economist că Emmy J. Favilla (Global head of copy la Buzzfeed și autorul ghidului lor de stil) a scris A World WithoutWhom”: The Essential Guide to Language in the Buzzfeed Age”. Vreau să o citesc doar ca să descopăr de ce și cum am ajuns într-o lume în care (noi cei care stăm prea mult pe internet) putem să înțelegem asta:

Pe final, mă interesează Twitter and Tear Gas de Zeynep Tufecki, dar mă întreb dacă o să ajung să o citesc sau doar îmi place ideea. Am citit o parte din opiniile ei pentru New York Times ca să văd cum privește un academician social media, diseminarea informațiilor și mobilizarea oamenilor pe internet în timpul protestelor. Sunt curioasă dacă o să explice mai mult în carte sau e doar o versiune mai lungă a unor articole din New York Times.

Voi ce-ați citit sau vreți să citiți?

Cozonac v1

Una din amintirile mele favorite din copilărie și apoi din fiecare concediu de iarnă petrecut în România e etapa în care bunica mea se apuca de făcut cozonaci în ajun de Crăciun. Ea se trezea mereu devreme și își vedea de treabă în bucătărie; eu mă trezeam pe la ora 8, de obicei din cauza diferenței de fus orar: reușeam să dorm doar până la 6 ora din capul meu, din Marea Britanie. Dar la ora 8 coca era deja la crescut într-un castron de plastic imens cu niște straturi prosoape de mâini întinse deasupra, bucătăria era caldă de la cuptorul pornit, totul mirosea a coajă de lămâie, portocală și esențe de tot felul și ușa spre casă trebuia să stea închisă. Nu cumva să intrăm și să ieșim prea des ca să facem curent sau mai rău, să deschidem și ușa de la casă ca să aducem frig; altfel nu mai crește cozonacul.

cozonac moldovenesc
Cozonacul bunicii, 2008

De-a lungul anilor ideea de Crăciun și sărbători s-a schimbat dar cozonacul și mersul în România de Crăciun nu. Până anul ăsta, când n-am mai venit de Crăciun din San Francisco. Drumul e lung, noi abia ne-am mutat aici la sfârșitul lui August și eu abia am început să lucrez de câteva săptămâni. Problema cu peisajul ăsta e că lipsește cozonacul.

Așa că după cel puțin 20 de ani în care m-am uitat la bunica mea cum făcea cozonac și mi-a explicat probabil tot de atâtea ori verbal, speranța era că poate am ținut minte ceva din toată povestea cu cozonacul cât să fac unul al meu. Mă speria ideea de a mă trezi la șase în ajun de Crăciun să îl fac, dar am mers pe principiul „casa mea, regulile mele” și mi-am spus că trebuie să mai lucrez la obiectivul meu de a găti ceva nou în fiecare lună. După ce am gătit cu success vreo patru feluri pentru tot atâția oameni de Thanksgiving, m-am simțit pregătită să abordez cel mai greu subiect din catalogul culinar românesc de Crăciun: cozonac v1.

Cozonac v1

N-am urmat același proces pentru organizat gătitul ca de Thanksgiving (mai puține variabile), dar povestea s-a derulat  mai puțin stresant decât mă așteptam:

  1. Am pornit de la premiza că gătitul e nu e o artă, ci o știință: dacă nu urmezi pașii exact așa cum zice rețeta, n-o să iasă și o să ajungi pe Google sau YouTube căutând „cozonac de ce nu crește” sau ceva similar. E un lucru cert, dar e motivul pentru care mie îmi place să gătesc mai mult decât să fac prăjituri și torturi: ai mai multe oportunități să improvizezi atâta timp cât știi niște reguli de bază.
  2. Am început suficient de devreme ca să se încălzească bucătăria și să ajungă toate ingredientele la temperatura camerei. Nu m-am trezit la șase ca să fac totul, dar vroiam să am cozonacul gata înainte să se facă noapte pe 24. Cum zice Andy Grove în High Output Management: „găsește constrângerea care te limitează cel mai mult și organizează totul în jurul ei” (originalul: „find the limiting step, then schedule other work around it on your calendar”). Cea mai mare problemă e aluatul: dacă nu crește, nu prea ai cozonac. Ca să crească aluatul, există mai multe constrângeri care merg mână în mână: trebuie să fie cald în camera în care crește și ingredientele trebuie să fie la temperatura camerei (ouă, lapte, unt, tot). Încălzitul și transferul de căldură durează cel mai mult, motiv pentru care unii lasă ingredientele afară peste noapte. Noi nu. Le-am lăsat dimineața, am ieșit să iau esențe de care nu găsisem în supermarket, și m-am apucat abia după prânz. Cozonacul mai are el niște constrângeri: făina trebuie cernută (altfel o să iasă niște bule de făină în aluat când se amestecă ingredientele uscate cu cele lichide) și aluatul trebuie amestecat energetic cel puțin 20-25 de minute.
  3. Am improvizat pe alocuri, dar nu cu elementele cheie: 
    • Rețetele din România folosesc cuburi de drojdie proaspătă (25 de grame la 500 de grame de făină) care aici nu se găsește. În mod normal drojdia proaspătă se activează cu lapte un pic cald (temperatura camerei, remember), se pune o mână de făină peste și aștepți să se facă (cine a făcut pâine cu maia știe). Rezultatul se amestecă în restul de făină și mai aștepți cel 1.5-2h până crește aluatul cu totul. Nu și cu drojdia instant pe care o avem noi la pachete de 7g, echivalentul a 25 de grame de drojdie proaspătă! Am sărit etapa activatului, am amestecat-o direct în făină, am lăsat-o să crească 2 ore și au ieșit doi cozonaci dintr-un kilogram de făină. Nu e rău deloc.
    • A doua improvizație a fost că n-aveam răzătoare pentru coaja de lămâie și portocală (n-a fost o prioritate când ne-am mutat) , dar s-a rezolvat totul cu un cuțit normal și câteva minute de tocat fin.
    • A treia improvizație a fost că nu folosim zahăr rafinat, ci zahăr din nucă de cocos. Am folosit aceeași cantitate (ca și cum ar fi fost zahăr alb) și singura diferență notabilă e că aluatul s-a colorat brun/caramel și nu mai e galbenul pufos pe care lumea îl știe de la gălbenușuri plus făină 🙂
  4. Am făcut A/B testing pe umplutură: nucă măcinată simplă vs. nucă cu stafide cu rom și cacao. Versiunea A e preferata lui Vlad, care nu e fan versiunii B, a mea . Am văzut rețete care folosesc și alte dulciuri (rahat) sau Nutella, fără nucă (varianta favorită a sorei melei) dar nu cred că ne apropiem de ele anul ăsta. Testul următor probabil o să conțină alune de pădure măcinate cu bucăți de ciocolată (nu pudră de cacao). Și o să testăm pe alți români din SF care se oferă voluntari 🙂

Cozonac v1: a meritat sau nu?

După 5 minute de interpretat rețeta de pe mail a bunicii mele, 20 minute de pregătit ingredientele, 30 minute de bătut aluatul, 2 ore de crescut, 5 minute de filme pe YouTube cu cozonaci moldoveneși, 50 minute de cuptor plus vreo 3-4 rifturi în Diablo între a ieșit cozonacul pe la șase-șapte seara, aka după vreo patru ore.

Cozonac v1, 2017
Cozonac v1, 2017
Temperatura interna dupa 50 de minute

Mă simt ca și cum am trecut printr-un rit de inițiere. Gustul sigur a meritat, efortul a meritat și el.

Ce aș face diferit la cozonac v2?

Mi-aș lua răzătoare. Și niște forme de cozonac mai mari, pentru că anul ăsta n-am avut și a dat pe afară. Și aș face de două ori mai mult, cu mai multe umpluturi, chiar dacă nu am fizic spațiu să manipulez aluatul și să îl las să crească. Acum chiar că mă transform în ai mei.

Crăciun fericit 🙂

La final de an, primul meu job in San Francisco

După trei luni de când am ajuns în San Francisco, peste o săptămână încep un job nou.

Cumva toate evenimentele din jurul deciziei mi-au adus aminte de o întâmplare de când eram într-o tabără la 14 ani și o colegă de-a mea nu știa dacă să accepte sau nu prietenia unui băiat pentru că nu era suficient de arătos precum își închipuia că ar trebui să arate primul ei prieten.

Pe vremea aia eram cu doi-trei colegi de clasă și cu mulți alți preteni de-ai lor pe care nu îi știam prea bine. În prima noapte după ce ne-am cazat, eu și prietena mea am ieșit la plimbare, departe de lumea dezlănțuită. Îmi spune care e oful, după care îmi cere sfatul.

Dilema: un băiat mai mare ca ea (el 17 ani, noi pe la 14) îi ceruse prietenia. „Hmmm,” zic eu. „Păi și tu ce vrei să faci? Îți place de el?” Întrebare capcană? Aparent băiatul era foarte drăguț cu ea, foarte politicos, nu făcuse sau spusese nimic nepotrivit, o asculta, avea răbdare și o chemase la o întâlnire la teatru după tabăra respectivă. Ei îi plăcea de el, totul suna minunat, dar – n-o să uit niciodată momentul ăsta – nu era sigură dacă îi place cum arată: „Nu mă aștept să fie Brad Pitt dar nu arată așa cum îmi închipuiam că o să arate primul meu prieten.” 

Paf.

La vremea aia nu am stat să analizez situația foarte mult. N-aveam experiență cu probleme din astea, nu-l văzusem pe om, nu avea cum să-mi arate o poză cu el (eram înaintea telefoanelor cu 3G), așa că discutam pur conceptual. Mi se părea o grijă 50% rezonabilă – gusturile sunt subiective și atracția e greu de definit și disecat – și 50% nerezonabilă; omul sună bine în teorie și nu e nici proverbialul Quasimodo. Care pare să fie problema?

Nu mai țin minte detaliile poveștii. Nu mai țin minte dacă avea o idee preconcepută despre cum ar trebui să fie și să arate „primul prieten” pe baza unor lucruri citite sau auzite prin reviste și pe internet. Nu mai țin minte nici dacă îi era frică de ce o să zică alți oameni dacă o să-i vadă împreună. Cert e că era o frică acolo și noi nu eram echipate să o analizăm, dar ca fete de 14 ani, normal că am analizat-o până în pânzele albe 🙂

Țin minte doar că întrebarea m-a surprins la vremea aia și obsedat multă vreme după. Povestea s-a repetat cu alți actori, în alte domenii, în alți ani – mai ales în carieră.

Ce legătură are asta cu job-ul? Temele centrale au devenit mai pronunțate și ușor de înțeles: lucrurile nu sunt ceea ce par. Căutam lucruri atrăgătoare pentru că avem senzația că și alte aspecte o să fie la fel de atractive. Dar de multe ori lucrurile atrăgătoare pe dinafară (sau care par bune la prima vedere) ne dezamăgesc atunci când ulterior descoperim aspecte neatrăgătoare.

„Ce contează pentru tine?”

Acum că sunt în San Francisco văd fenomenul ăsta când vine vorba de joburi și multinaționalele super-faimoase care își au sediul pe aici. Suntem în epicentrul tehnologiei, înconjurați de companii care au crescut și ni s-au infiltrat în numeroase aspecte din viață în ultimii 10-12 ani sau mai mult.

Sunt multe companii care sună bine, arată bine, au vechime, au site-uri și aplicații frumoase, au birouri atrăgătoare și beneficii irezistibile (mâncare dimineața, la prânz și seara, snacks-uri, băuturi, mese de ping pong, console, concediu nelimitat, etc. aproape ca standard), au oameni care îi laudă, angajați care fac coadă să prindă o șansă să se angajeze la ei, par să aibă viitor, etc.  Dar de îndată ce stai aici și începi să cunoști oameni, descoperi (uneori cu tristețe) că locuri care sperai să fie OK sunt medii toxice de care alții abia așteaptă să scape.

Am voluntariat pe la niște evenimente unde am cunoscut oameni mai mici ca mine și la început de carieră. N-am crezut că pot să ofer sfaturi sau să fiu mentor cuiva într-un oraș nou dar poveștile și fricile lor m-au dus cu gândul la grijile adolescentine din tabăra de acum aproape 20 de ani: „îmi place compania X dar nu lucrez la subiectul pentru care m-am pregătit la facultate și nu știu ce să fac.” 

Acum nu mai răspund (doar) cu „Tu ce vrei să faci?” – pe lângă alte lucruri, am învățat că întrebarea „Ce e cel mai important pentru tine?” aka „What matters to you?”  e mult mai utilă.

E o întrebare simplă dar puternică la care m-am gândit mult în ultima vreme. E utilă pentru că pune lucrurile în perspectivă în orice domeniu: nu contează ce zice șeful, colegul, colega de apartament, mama, tata sau doctorul despre ce ar trebui să faci, ci scoate la iveală criteriile care sunt importante pentru tine în clipa aia.

Am folosit-o de câteva ori și am descoperit că atunci când oamenii trebuie să explice situația unui străin în doar câteva secunde sau minute, ajung să-și rezolve singuri dilema.

Atunci când răspunzi sincer la întrebare, îți dai seama că lucrurile care credeai că sunt importante nu contează chiar atât de mult. De fapt pălesc în comparație cu aspectele jobului care chiar o să te afecteze: concediu, posibilitatea de a lua concediu, un manager competent, concediu de maternitate, flexibilitate în alte aspecte, etc. Sigur, beneficiile sunt drăguțe și chiar utile uneori, dar de multe ori nu sunt deal breakers. Sunt hygiene factors. 

Ce contează pentru mine

Peste o săptămână de acum o să încep un job nou ca product manager, după ce m-am trezit cu trei oferte  foarte diferite în același timp. Clasic: aștepți autobuzul și vin trei unul după altul. Alegerea a fost o decizie ușoară după ce am petrecut trei luni gândindu-mă „ce contează pentru mine?”  

Pot să îmi văd clădirea de birouri de aici. (Foto de Jared Erondu pe Unsplash)

Cât am stat și m-am gândit s-au cristalizat niște gânduri.  M-am uitat la ce am făcut în trecut, la ce mi-au zis șefii în annual reviews și m-am gândit la ce mi-ar plăcea să fac pe viitor.

Mi-am dat seama că îmi plac problemele; cu cât mai complexe, cu atât mai bine. Îmi place să analizez lucruri și nu mă plictisesc atunci când alții încep să dea ochii peste cap. Mi se pare mai important, interesant și satisfăcător să lucrez la probleme (i.e. software) care elimină obstacole pentru oameni. La momentul ăsta în carieră mi se pare mai important să găsesc oameni de la care să pot să învăț lucruri care să îmi deschidă alte uși, pentru că niciun an din viața mea profesională din ultimii zece ani n-a fost la fel ca cel de dinainte.

Îmi place cum explică Paul Graham ideea:

„Flying a glider is a good metaphor here. Because a glider doesn’t have an engine, you can’t fly into the wind without losing a lot of altitude. If you let yourself get far downwind of good places to land, your options narrow uncomfortably. As a rule you want to stay upwind. So I propose that as a replacement for “don’t give up on your dreams.” Stay upwind. Look for qualifications that will open up opportunities moving forward.”

Revenind la situația de mai devreme de la eveniment, e mai important să îți creezi singur oportunități decât să te îngrijorezi că „nu pentru asta te-ai pregătit la facultate.” 

E mai important să fii atras de probleme pe care să vrei să le rezolvi sau la care să vrei să contribui, să ai colegi pe care să-i poți tolera (ideal să-ți placă) și de la care să poți învăța, să ai o atmosferă plăcută la muncă, etc. decât să fii atras de beneficii superficiale (pe care poate nu le vei folosi atât de mult precum crezi) și marketing-ul companiei (mai ales dacă nu pare autentic sau acoperă altceva).

Pe final, sunt fericită să închei capitolul „agenții”, aka zece ani în agenții din Marea Britanie în umbra giganților Google/Facebook, și să încep capitolul „tehnologie” la propriu. Pentru că cine știe unde o să fim peste încă 5-10 ani și ce va trebui să facem toți ca să rămânem upwind în fața schimbărilor tehnologice care vin peste noi.