La final de an, primul meu job in San Francisco

După trei luni de când am ajuns în San Francisco, peste o săptămână încep un job nou.

Cumva toate evenimentele din jurul deciziei mi-au adus aminte de o întâmplare de când eram într-o tabără la 14 ani și o colegă de-a mea nu știa dacă să accepte sau nu prietenia unui băiat pentru că nu era suficient de arătos precum își închipuia că ar trebui să arate primul ei prieten.

Pe vremea aia eram cu doi-trei colegi de clasă și cu mulți alți preteni de-ai lor pe care nu îi știam prea bine. În prima noapte după ce ne-am cazat, eu și prietena mea am ieșit la plimbare, departe de lumea dezlănțuită. Îmi spune care e oful, după care îmi cere sfatul.

Dilema: un băiat mai mare ca ea (el 17 ani, noi pe la 14) îi ceruse prietenia. „Hmmm,” zic eu. „Păi și tu ce vrei să faci? Îți place de el?” Întrebare capcană? Aparent băiatul era foarte drăguț cu ea, foarte politicos, nu făcuse sau spusese nimic nepotrivit, o asculta, avea răbdare și o chemase la o întâlnire la teatru după tabăra respectivă. Ei îi plăcea de el, totul suna minunat, dar – n-o să uit niciodată momentul ăsta – nu era sigură dacă îi place cum arată: „Nu mă aștept să fie Brad Pitt dar nu arată așa cum îmi închipuiam că o să arate primul meu prieten.” 

Paf.

La vremea aia nu am stat să analizez situația foarte mult. N-aveam experiență cu probleme din astea, nu-l văzusem pe om, nu avea cum să-mi arate o poză cu el (eram înaintea telefoanelor cu 3G), așa că discutam pur conceptual. Mi se părea o grijă 50% rezonabilă – gusturile sunt subiective și atracția e greu de definit și disecat – și 50% nerezonabilă; omul sună bine în teorie și nu e nici proverbialul Quasimodo. Care pare să fie problema?

Nu mai țin minte detaliile poveștii. Nu mai țin minte dacă avea o idee preconcepută despre cum ar trebui să fie și să arate „primul prieten” pe baza unor lucruri citite sau auzite prin reviste și pe internet. Nu mai țin minte nici dacă îi era frică de ce o să zică alți oameni dacă o să-i vadă împreună. Cert e că era o frică acolo și noi nu eram echipate să o analizăm, dar ca fete de 14 ani, normal că am analizat-o până în pânzele albe 🙂

Țin minte doar că întrebarea m-a surprins la vremea aia și obsedat multă vreme după. Povestea s-a repetat cu alți actori, în alte domenii, în alți ani – mai ales în carieră.

Ce legătură are asta cu job-ul? Temele centrale au devenit mai pronunțate și ușor de înțeles: lucrurile nu sunt ceea ce par. Căutam lucruri atrăgătoare pentru că avem senzația că și alte aspecte o să fie la fel de atractive. Dar de multe ori lucrurile atrăgătoare pe dinafară (sau care par bune la prima vedere) ne dezamăgesc atunci când ulterior descoperim aspecte neatrăgătoare.

„Ce contează pentru tine?”

Acum că sunt în San Francisco văd fenomenul ăsta când vine vorba de joburi și multinaționalele super-faimoase care își au sediul pe aici. Suntem în epicentrul tehnologiei, înconjurați de companii care au crescut și ni s-au infiltrat în numeroase aspecte din viață în ultimii 10-12 ani sau mai mult.

Sunt multe companii care sună bine, arată bine, au vechime, au site-uri și aplicații frumoase, au birouri atrăgătoare și beneficii irezistibile (mâncare dimineața, la prânz și seara, snacks-uri, băuturi, mese de ping pong, console, concediu nelimitat, etc. aproape ca standard), au oameni care îi laudă, angajați care fac coadă să prindă o șansă să se angajeze la ei, par să aibă viitor, etc.  Dar de îndată ce stai aici și începi să cunoști oameni, descoperi (uneori cu tristețe) că locuri care sperai să fie OK sunt medii toxice de care alții abia așteaptă să scape.

Am voluntariat pe la niște evenimente unde am cunoscut oameni mai mici ca mine și la început de carieră. N-am crezut că pot să ofer sfaturi sau să fiu mentor cuiva într-un oraș nou dar poveștile și fricile lor m-au dus cu gândul la grijile adolescentine din tabăra de acum aproape 20 de ani: „îmi place compania X dar nu lucrez la subiectul pentru care m-am pregătit la facultate și nu știu ce să fac.” 

Acum nu mai răspund (doar) cu „Tu ce vrei să faci?” – pe lângă alte lucruri, am învățat că întrebarea „Ce e cel mai important pentru tine?” aka „What matters to you?”  e mult mai utilă.

E o întrebare simplă dar puternică la care m-am gândit mult în ultima vreme. E utilă pentru că pune lucrurile în perspectivă în orice domeniu: nu contează ce zice șeful, colegul, colega de apartament, mama, tata sau doctorul despre ce ar trebui să faci, ci scoate la iveală criteriile care sunt importante pentru tine în clipa aia.

Am folosit-o de câteva ori și am descoperit că atunci când oamenii trebuie să explice situația unui străin în doar câteva secunde sau minute, ajung să-și rezolve singuri dilema.

Atunci când răspunzi sincer la întrebare, îți dai seama că lucrurile care credeai că sunt importante nu contează chiar atât de mult. De fapt pălesc în comparație cu aspectele jobului care chiar o să te afecteze: concediu, posibilitatea de a lua concediu, un manager competent, concediu de maternitate, flexibilitate în alte aspecte, etc. Sigur, beneficiile sunt drăguțe și chiar utile uneori, dar de multe ori nu sunt deal breakers. Sunt hygiene factors. 

Ce contează pentru mine

Peste o săptămână de acum o să încep un job nou ca product manager, după ce m-am trezit cu trei oferte  foarte diferite în același timp. Clasic: aștepți autobuzul și vin trei unul după altul. Alegerea a fost o decizie ușoară după ce am petrecut trei luni gândindu-mă „ce contează pentru mine?”  

Pot să îmi văd clădirea de birouri de aici. (Foto de Jared Erondu pe Unsplash)

Cât am stat și m-am gândit s-au cristalizat niște gânduri.  M-am uitat la ce am făcut în trecut, la ce mi-au zis șefii în annual reviews și m-am gândit la ce mi-ar plăcea să fac pe viitor.

Mi-am dat seama că îmi plac problemele; cu cât mai complexe, cu atât mai bine. Îmi place să analizez lucruri și nu mă plictisesc atunci când alții încep să dea ochii peste cap. Mi se pare mai important, interesant și satisfăcător să lucrez la probleme (i.e. software) care elimină obstacole pentru oameni. La momentul ăsta în carieră mi se pare mai important să găsesc oameni de la care să pot să învăț lucruri care să îmi deschidă alte uși, pentru că niciun an din viața mea profesională din ultimii zece ani n-a fost la fel ca cel de dinainte.

Îmi place cum explică Paul Graham ideea:

„Flying a glider is a good metaphor here. Because a glider doesn’t have an engine, you can’t fly into the wind without losing a lot of altitude. If you let yourself get far downwind of good places to land, your options narrow uncomfortably. As a rule you want to stay upwind. So I propose that as a replacement for “don’t give up on your dreams.” Stay upwind. Look for qualifications that will open up opportunities moving forward.”

Revenind la situația de mai devreme de la eveniment, e mai important să îți creezi singur oportunități decât să te îngrijorezi că „nu pentru asta te-ai pregătit la facultate.” 

E mai important să fii atras de probleme pe care să vrei să le rezolvi sau la care să vrei să contribui, să ai colegi pe care să-i poți tolera (ideal să-ți placă) și de la care să poți învăța, să ai o atmosferă plăcută la muncă, etc. decât să fii atras de beneficii superficiale (pe care poate nu le vei folosi atât de mult precum crezi) și marketing-ul companiei (mai ales dacă nu pare autentic sau acoperă altceva).

Pe final, sunt fericită să închei capitolul „agenții”, aka zece ani în agenții din Marea Britanie în umbra giganților Google/Facebook, și să încep capitolul „tehnologie” la propriu. Pentru că cine știe unde o să fim peste încă 5-10 ani și ce va trebui să facem toți ca să rămânem upwind în fața schimbărilor tehnologice care vin peste noi.