Mini-cronică: cum să-ți împarți timpul conform Laura Vanderkam

Am citit „I Know How She Does It” de Laura Vanderkam acum vreo lună și tot vroiam să scriu ceva despre ea, mai ales că autoarea a mai avut câteva cărți înainte despre ce fac oamenii de succes înainte de micul dejun (mai puțin interesante din punctul meu de vedere). Asta e prima în care chiar face un studiu cu ajutorul unor jurnale pe femei ocupate și salarii pe măsură, ca să vadă cum reușesc femeile ambițioase să creeze un echilibru acasă și la muncă:

„Instead of relying on scattered stories, I Know How She Does It adds hard data to the debate. Based on hour-by-hour time logs from 1001 days in the lives of working mothers earning at least $100,000 a year, this book shows how these women spend the 168 hours that every one of us has each week. Case studies and interviews document how women make time to advance in their careers, enjoy family activities, and pursue their own passions.”

Dacă ar trebui să fac un rezumat, trei lucruri care mi-au plăcut în carte:

1. Te face să privești săptămâna în ansamblu și te scoate din mentalitatea (închisoarea) celor 24 de ore de ore fixe.

Din cauza felului în care ne organizăm timpul, avem senzația că dacă „nu ne ajunge o zi” să facem tot ce plănuim de dimineață, nu putem fi satisfăcuți. Cele 24 de ore sunt un standard prea rigid, iar Vanderkam sugerează să ne gândim la cât ore avem de fapt la dispoziție o săptămână întreagă (168 de ore). Pare o chestie simplă, dar atunci când ești fixat pe o idee gen „Miercuri trebuie să merg la sală. altfel nu mai am nicio șansă” te poți elibera singur găsind altă zi, sau analizând de fapt dorința și scopul: dacă vrei să faci mișcare și nu o clasă anume atunci există alte opțiuni și ore care să te satisfacă.

2. Despachetează minciunile pe care oamenii le oferă atunci când se laudă că lucrează peste 60, 70 sau 80 de ore pe săptămână.

În jurnalele analizate are femei care chiar au roluri solicitante, dar când e să iei totul la puricat nu poți fizic să fii în atâtea locuri și să faci și o treabă bună. Pentru femei e o noțiune interesantă, pentru că știu multe prietene care simt că trebuie să emuleze un stil bărbătesc pentru a fi luate în serios, iar uneori asta înseamnă să stea la birou un număr egal de ore (gândirea „ca să nu îmi reproșeze că eu nu mă dedic”). Sunt destule medii toxice în care asta este sau pare o idee bună, am auzit destui bărbați care zic că lucrează foarte mult dar realistic vorbind depinde de prea multe variabile.

Am făcut un test cu un scenariu imaginar în care mi-am întrebat prietenii dacă ar pune ca „timp de lucru” câteva minute de deschis mail-ul seara la ora 9. Prietenele mele tind să spună că un minut nu e suficient să intre la „muncă”, pe când prietenii mei spun că normal că e muncă, și se pune la numărul de ore. Ce înseamnă 80 de ore pe săptămână e la înțelegerea fiecăruia, dar cu siguranță nu motiv de laudă. Concluzia autoarei e că cel mai probabil e o minciună, indiferent că vine de la femei sau bărbați.

3. Pe final mai descoperă un lucru interesant: că atunci când femeile din studiu se decid să cheme pe cineva să ajute la curățenie sau la gătit nu pot să cedeze complet controlul, deși ar trebui.

Vanderkam descoperă unele cazuri în care deși autoarele jurnalelor știau că vine dădaca sau menajera dimineața la o oră fixă, tot stăteau și făceau curat singure înainte să apară ajutorul ăn cauză. Mi se pare o chestie importantă, pentru că eu văd ideea asta de ajutor ca fiind outsourcing: te-ai decis că timpul și energia ta sunt prețioase, cineva oferă să facă lucrurile alea la un preț avantajos pe care ești dispusă să îl plătești, iar singura ta responsabilitate ar mai fi să le lași să își facă treaba. Dacă tot tu faci treaba pentru care ai angajat pe altcineva în mod specific, la serviciu s-ar numi micromanagement. Let. It. Go. Nu-i așa că e minunat să devină problema altcuiva?


Publicat pe

în

de către